ICCJ. Decizia nr. 5909/2011. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5909/2011
Dosar nr. 9887/3/2008
Şedinţa publică din 8 iulie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 iunie 2007 sub nr. 13432/299/2007 pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, reclamantele P.B. şi P.V.M., au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul S.E., obligarea acestuia să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1, imobil comun din teren în suprafaţă de 62,92 m2 şi construcţie compusă din vestibul, 2 camere, hol, bucătărie, baie, terasă şi 2 boxe subsol, în suprafaţă utilă de 170,63 m2 care a fost preluat în mod abuziv de către stat în anul 1950, prin încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 52/1950; prin aceeaşi cerere reclamantele au solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 1419 din 1 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a respins, ca neîntemeiate, obiecţiunile formulate la raportul de expertiză şi a admis excepţia necompetenţei materiale a judecătoriei dispunând declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 944 din 6 iulie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 9887/3/2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, a admis acţiunea reclamantelor şi, pe cale de consecinţă, a obligat pârâtul să lase reclamantelor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul din litigiu şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 501,7 lei către reclamante.
Referitor la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, tribunalul a avut în vedere că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de către pârât în susţinerea acestei excepţii, nu s-a statuat în sensul că sunt inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate potrivit dreptului comun, ci doar asupra concursului dintre Legea specială nr. 10/2001 şi legea generală în materie, distingând instanţa supremă între diferite situaţii ce se pot ivi în practică şi prin raportare la jurisprudenţa C.E.D.O. în această materie.
S-a reţinut, printre alte aspecte, în cuprinsul acestei decizii, că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil ca reclamantul dintr-o asemenea acţiune să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul convenţiei şi accepţiunii C.E.D.O. şi atunci, trebuie să i se asigure accesul la justiţie, rezultând, totodată, din aceeaşi decizie, necesitatea de a se analiza pe fond o astfel de acţiune, avându-se în vedere posibilitatea ca pârâtul să se poată prevala la rândul său de un bun, precum şi alte principii ca asigurarea stabilităţii, securităţii circuitului civil, posibilitatea obţinerii de către o parte sau alta, de despăgubiri echitabile.
Pe fond, tribunalul a reţinut că părţile din cauză se prevalează fiecare de un titlu de proprietate, reclamantele, ca succesoare în drepturi ale autorului lor, fost proprietar al imobilului naţionalizat de Stat conform Decretului nr. 92/1950, iar pârâtul, ca dobânditor al bunului de la stat, în baza contractului de vânzare - cumpărare încheiat cu acesta conform Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 stabileşte că a reprezentat o modalitate de preluare abuzivă a bunurilor de la foştii lor proprietari.
Autorii celor două reclamante, P.L. şi V.N. au dobândit imobilul, care, potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de către expert M.S., este unul şi acelaşi cu cel care a purtat în timp şi denumirea Intrarea A.C. (fostă I.A.), expertul reţinând că există identitate de contur între construcţia din "planul diviziunii proprietăţii inginer G.D. şi I.D. - act de partaj voluntar din 24 octombrie 1932 şi cea actuală din str. C.), prin act dotal nr. 45027/1934, o parte din imobil şi restul pe calea moştenirii de la D.G., tatălui lui P.L.
Faţă de concluziile raportului de expertiză şi datele comunicate ca urmare a efectuării adreselor privind istoricul de rol fiscal, tribunalul a apreciat ca neîntemeiate apărările sub aspectul lipsei identităţii de imobile.
A mai reţinut tribunalul că, prin sentinţa civilă 1035 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, s-a dispus restituirea în natură de către Municipiul Bucureşti prin Primar General a imobilului din Bucureşti, sector 1 cu excepţia apartamentului aflat la parter, intrarea din stradă, stabilindu-se că imobilul a fost naţionalizat cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în baza acestei sentinţei civile fiind emisă Dispoziţia nr. 1085/1998 a Primarului General de restituire în natură.
S-a mai concluzionat de către expertul desemnat în cauză că imobilul construcţie identificat în totalitate şi cu ocazia efectuării expertizei, este compus din mai multe corpuri de clădire, la parterul ultimului corp din acest ansamblu aflându-se apartamentul vândut pârâtului S.E., respectiv în cadrul ansamblului de construcţii, ce au acelaşi contur cu cel al fostei proprietăţi.
Referitor la chestiunea comparării celor două titluri exhibate de părţi, pornind de la principiile şi criteriile creaţiei a jurisprudenţei, tribunalul a observat că reclamantele deţin un T.D.P. preferabil celui al pârâtului şi un "bun" în sensul accepţiunii Primului Protocol Adiţional la C.E.D.O., pârâtul dobândind bunul de la un neproprietar.
Ca atare, cum titlul reclamantelor este mai vechi şi preferabil celui al pârâtului, întrucât provine de la adevăratul proprietar al imobilului, prin moştenire, s-a apreciat că pretenţiile acestora sunt întemeiate, buna credinţă de care se prevalează pârâtul neputând fi de natură a paraliza demersurile acestora de a intra în posesia imobilului ce a aparţinut autorului lor.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul S.E., arătând că invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatelor - reclamante cu motivarea că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă faptul că acestea sunt moştenitoarele defuncţilor părinţi P.L. şi P.N.A. şi nici faptul că defuncta P.L. era unica moştenitoare a tatălui său D.G.
Având în vedere faptul că intimatele - reclamante nu sunt unicele moştenitoare ale bunicului lor D.G. şi faţă de faptul că acţiunea în revendicare trebuie exercitată de toţi coproprietarii, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 892/1995, acţiunea este introdusă de persoane fără calitate procesuală activă.
Pârâtul a arătat că, instanţa de fond a reţinut, în motivarea sentinţei apelate, faptul că, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 nu s-a statuat în sensul inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate potrivit dreptului comun ci doar asupra concursului dintre legea specială şi legea generală în materie însă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează că "este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu C.E.D.O. şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei (…), dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună - credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc."
Or, şi apelantul deţine un "bun" în înţelesul Convenţiei, imobilul intrând în proprietatea sa la data de 04 septembrie 1997 prin cumpărare, cu bună - credinţă, în baza Legii nr. 112/1995, în acest sens fiind pronunţate şi cauza Raicu contra României precum şi cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe.
Mai mult, în finalul considerentelor Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, statuează că "în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin C.E.D.O. Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane".
Or, dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat şi înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, nu sunt contrare Convenţiei, prin art. 7 alin. (1)1, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 arătându-se că "nu se restituie în natură ci doar în echivalent imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condiţiilor cerute de lege".
Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective, prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 suprimând, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără a diminua accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
În acord cu soluţiile adoptate de Curtea Constituţională a României privind domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi buna-credinţă a cumpărătorului chiriaş, se constată că această lege, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării, în natură sau în echivalent, a imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Anterior adoptării Legii nr. 10/2001, principiul restituirii în natură, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun al revendicării fondat pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ. sau al răspunderii civile delictuale bazată pe art. 998 C. civ.
Legea nr. 10/2001 a instituit norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Prin aceste norme, derogatorii de la dreptul comun, acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., este suprimată în cadrul ineficacităţii actelor la care se referă însă accesul în justiţie nu este eliminat, legea oferind un sistem reparatoriu perfecţionat, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului judecătoresc.
Aşadar, un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.
Foştii proprietari au avut asigurat accesul la justiţie, atâta vreme cât li s-a pus la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condiţiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv. Stabilirea acestor termene în care foştii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii. În acest context, nu există o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, care ocroteşte un bun actual, deci existent, iar nu speranţa de a vedea renăscut un vechi drept de proprietate, imposibil de exercitat, o perioadă îndelungată de timp" (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Decizia civilă nr. 1774 din 17 martie 2008).
În consecinţă, fixându-se prin Legea nr. 10/2001 acest nou cadru material şi procesual de valorificare a dreptului de revendicare actul normativ interzice exercitarea lui pe altă cale respectiv în condiţiile acţiunii în revendicare de drept comun fondată potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, pe prevederile art. 480 - 482 C. civ., o astfel de cerere nemaifiind permisă, ceea ce înseamnă că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ea a devenit inadmisibilă, după cum au statuat, în mod judicios, instanţele de judecată, inclusiv instanţa supremă.
Instanţa de fond nu a făcut o corectă aplicare a legii atunci când a admis acţiunea intimatelor - reclamante, încălcând art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Prin aceeaşi decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa C.E.D.O. (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).
O altă problemă rezolvată diferit de instanţele judecătoreşti este aceea a raportului dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O. Deşi instanţa de fond se prevalează, extrăgând din context, de ipoteza în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi C.E.D.O., caz în care convenţia are prioritate, aceasta omite în mod deliberat să ia în calcul consecinţa insecurităţii raporturilor juridice care nu poate fi ignorată.
Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante.
Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61).
Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice.
În consecinţă, chiar şi în situaţia în care ar exista neconcordanţe între legea specială şi Convenţie, aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Instanţa de fond a recunoscut că prezentei speţe îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, şi nu dispoziţiile dreptului comun pe care şi-au întemeiat acţiunea intimatele - reclamante, prin argumentul că, în ceea ce priveşte Decretul nr. 92/1950, Legea nr. 10/2001 stabileşte că a reprezentat o modalitate de preluare abuzivă a bunurilor de la foştii proprietari. Astfel trebuie să reţină că actul de vânzare - cumpărare a fost încheiat de apelant cu respectarea dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995 iar acţiunea în revendicare este inadmisibilă după intrarea în vigoare a legii speciale, reclamantele având posibilitatea acordării de despăgubiri potrivit Legii nr. 112/1995.
Prin admiterea acţiunii reclamantelor, instanţa de fond a încălcat principiul autorităţii de lucru judecat faţă de sentinţa civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin care a fost respinsă acţiunea autorilor intimatelor - reclamante stabilindu-se că imobilul a fost naţionalizat cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Temeiul acţiunii în revendicare, astfel cum a fost înfăţişat de către intimatele-reclamante este compararea titlurilor părţilor, acestea solicitând să se dea preferabilitate titlului lor deoarece este mai vechi şi provine de la adevăratul proprietar iar apelantul a dobândit imobilul de la un non dominus.
În cauză, instanţa a constatat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Prin urmare, contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate nr. 5021/28489/04 septembrie1997 a fost încheiat de apelant cu un non - dominus.
Solicită să se reţină faptul că, în ceea ce priveşte valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al apelantului, Legea nr. 10/2001 a introdus o soluţie diferită faţă de dreptul comun în ceea ce priveşte regimul nulităţii absolute al contractelor de vânzare - cumpărare având ca obiect imobilele ce fac obiectul acestei legi, sub aspectul prescriptibilităţii nulităţii.
Astfel, în aceste cazuri, acţiunea în nulitate absolută se prescrie în termen de un an şi 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Aceste dispoziţii legale sunt aplicabile prezentei speţe deoarece imobilul care face obiectul cauzei se încadrează în ipoteza acestei legi.
Incidenţa Legii nr. 10/2001 în prezenta speţa nu poate fi refuzată deoarece aplicarea unei legi în vigoare este obligatorie iar nu facultativă şi nici lăsata la aprecierea părţii. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 sunt dispoziţii de drept material, fără legătură cu procedura administrativă reglementată de acest act normativ, astfel că aceste prevederi nu pot fi înlăturate de la aplicare prin voinţa părţilor. A admite o altă soluţie ar însemna ignorarea principiului general de interpretare "speciala generalibus derogant, "norma specială derogă de la cea generală".
Aşadar, raportând contractul de vânzare-cumpărare al pârâtului la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 solicită ca instanţa de apel că constate că acesta este valabil deoarece, indiferent de cauza de nulitate relativă sau absolută care ar fi putut afecta acest act, intimatele-reclamante nu au înţeles să introducă în termenul pus la dispoziţie de legea specială o acţiune în declararea nulităţii actului juridic.
În aceste condiţii, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelant în temeiul Legii nr. 112/1995 este o chestiune tranşată, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 45 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate (…)".
Titlul pârâtului este preferabil celui exhibat de intimatele - reclamante deoarece, art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţa, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţie, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
De asemenea, art. 71 din Legea nr. 10/2001 prevede că nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Aşadar, solicită să reţină instanţa de apel faptul ca instanţa de fond, făcând aplicarea greşită a legii, a constatat ca intimatele-reclamante deţin un titlu de proprietate preferabil celui al apelantului. Din compararea celor două titluri de proprietate, cel al apelantului este mai caracterizat, având în vedere prevederile Legii nr. 10/2001, lege ulterioară care validează contractele de vânzare-cumpărare întocmite cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ocrotind în egală măsură drepturile foştilor proprietari prin asigurarea accesului la măsuri reparatorii prin echivalent.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 respectă şi ocrotesc dreptul de proprietate (în înţelesul art. 1 din protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie) al cumpărătorilor ale căror titluri nu au fost desfiinţate pe calea acţiunii în nulitate (situaţie aplicabilă şi pârâtului în prezenta speţă), avută în mod efectiv la îndemână de către intimatele - reclamante.
Mai mult decât atât, art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 reglementează un mijloc de juridic eficient, de protecţie a titlurilor subdobânditorilor pentru imobilele înstrăinate în conformitate cu Legea nr. 112/1995, găsindu-şi astfel, consacrarea legislativă teoria drepturilor câştigate.
Prin Decizia civilă nr. 471/ A din 20 septembrie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul pârâtului.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active invocată de pârât, instanţa de apel a reţinut că în primă instanţă, prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 12 noiembrie 2007 (fila 16 dosar fond) pârâtul a invocat această excepţie pentru argumentul că reclamantele P.B. şi P.V.M. nu sunt unicele moştenitoare ale bunicului lor D.G. şi faţă de faptul că acţiunea în revendicare trebuie exercitată de toţi coproprietarii, aşa cum a statuat Curtea Supremă de Justiţie în Decizia nr. 892/1995.
La termenul de judecată din 21 aprilie 2008, în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a dispus unirea excepţiilor invocate de pârât prin întâmpinare cu fondul cauzei, respectiv, excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Deşi în dispozitivul sentinţei apelate se regăseşte doar soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, această împrejurare nu poate conduce la concluzia că tribunalul nu ar fi analizat şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor deoarece, examinând considerentele sentinţei, se constată că, instanţa de fond a reţinut că reclamantele sunt singurele moştenitoare ale autorului lor D.G.
Excepţia lipsei procesuale active invocată de pârât în apel nu este o excepţie de ordine publică, invocată direct în apel, ci, în condiţiile mai sus arătate, reprezintă un motiv de apel care priveşte modul în care prima instanţă a soluţionat această excepţie, motiv care este însă nefondat.
Autorii reclamantelor, numiţii P.L. şi P.V.N., au dobândit dreptul de proprietate asupra unei părţi din imobilul teren şi construcţie situat în Bucureşti, sector 1, ca urmare a constituirii dotei prin contractul de căsătorie autentificat sub nr. 45027 din 30 aprilie 2934 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, iar în ceea ce priveşte diferenţa deţinută cel care a făcut înzestrarea, numitul D.G. - tatăl numitei P.L., a dobândit bunul ca urmare a succesiunii conform certificatului de moştenitor legal nr. 22 din 02 aprilie 1999 eliberat de B.N.P. C.E. şi prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moşteniri autentificat sub nr. 2303 din 29 septembrie 1999 la B.N.P. C.E.
La rândul său, numitul D.G. a cumpărat 7/8 din imobilul situat în Bucureşti, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6392 din 20 martie 1924 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat.
De pe urma defunctului D.G. au rămas cu moştenitori soţia supravieţuitoare D.M. şi fiica acestuia P.L.
P.L., la rândul său a cumpărat de la P.S. – moştenitoarea mătuşii sale D.M. – partea din moştenirea pe care a dobândit-o de la defuncta D.M. prin contractul de vânzare – cumpărare din 29 septembrie 1999.
Reclamantele din prezenta cauză sunt fiicele numiţilor P.L. şi P.N.A. aşa cum rezultă şi din Decizia civilă nr. 697/ A din 01 martie 2001 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă (fila 54 dosar fond), singurele moştenitoare ale acestora, astfel că, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantelor pentru nerespectarea principiului unanimităţii în materia revendicării bunurilor imobile apare ca fiind nefondată.
Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de autorii reclamantelor din prezenta cauză – numiţii P.L. şi P.N.A., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a constatat că imobilul trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 92/1950 nu a fost naţionalizat cu respectarea dispoziţiilor art. 2 din decret şi că statul nu are titlul valabil constituit astfel că, Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin Primarul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat la restituirea imobilului situat în Bucureşti, sector 1 compus din construcţie formată din subsol, parter şi două etaje şi teren.
În temeiul acestei sentinţe a fost emisă la data de 27 aprilie 1998 dispoziţia de restituire a imobilului, mai puţin parterul care a fost înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995 la data de 04 septembrie 1997 deşi autorii reclamantelor formulaseră la data de 18 februarie 1997 acţiunea în revendicarea imobilului în contradictoriu cu statul reprezentat prin Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Cererea formulată de autoarea reclamantelor în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru acordarea despăgubirilor pentru locuinţele vândute nu echivalează unei opţiuni pe care aceasta a avut-o, între legea specială şi dreptul comun ci, în ipoteza în care acestea au fost şi încasate, urmează a fi restituite, în condiţiile aceleiaşi legi, singura opţiune pe care intimatele au exercitat-o, era cea a promovării acţiunii în revendicare, faţă de persoanele fizice dobânditoare ale imobilului, în vederea recuperării, în natură, a bunului.
Asupra noţiunii de „bun" în sensul Convenţiei şi succesului în acţiunea în revendicare, ca urmare a cumpărării titlurilor exhibate, Curtea constată că, în mod corect, Tribunalul a apreciat că titlul mai bine caracterizat este cel al reclamantelor care provine de la adevăratul proprietar, în timp ce, titlul apelantului - pârât provine de la un neproprietar, fiind lipsită de relevanţă, în această procedură a comparării titlurilor, atât aparenţa unui drept, cât şi buna - credinţă a dobânditorilor în baza Legii nr. 112/1995.
Mai mult jurisprudenţa C.E.D.O. statuează, în materia revendicării imobilelor de acest gen că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună - credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun (P., S., F.), iar prin constatarea nevalabilităţii titlului statului prin sentinţa civilă nr. 1035 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, bunul a fost recunoscut ca aparţinând retroactiv patrimoniului autorilor reclamantei.
Pârâtul a devenit proprietar mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantelor asupra bunului imobil să facă obiectul unei confirmări definitive, care s-a şi produs prin efectul declarativ al sentinţei civile nr. 10355/1998 al Judecătoriei sectorului1 Bucureşti, hotărâre care a reţinut, cu autoritate de lucru judecat, caracterul abuziv al preluării de către stat a imobilului nefiind respectate dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
Tribunalul a aplicat şi interpretat corect, şi sub acest din urmă aspect, dispoziţiile art. 1201 C. civ. având în vedere, la momentul comparării celor două titluri de proprietate, efectele hotărârii civile mai sus menţionată relativ la modalitatea de preluare a întregului imobil de către stat de la autorul reclamantelor care face parte dintr-o categorie socială exceptată actului de naţionalizare. Hotărârea priveşte întregul imobil, nefăcându-se vreo referire doar la o parte din imobil. Imposibilitatea restituirii în natură a bunului a rezultat tocmai din înstrăinarea unor apartamente ale imobilului iar pentru a fi îndepărtat acest impediment reclamanţii au promovat acţiunea în revendicare.
Corect au fost interpretate de către instanţa de fond şi dispoziţiile Deciziei nr. 32/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEşi, pe cale de consecinţă, soluţia primită de excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este corectă.
Mijlocul procedural eficient, care să apere dreptul de proprietate, ca şi drept efectiv, iar nu doar garantat prin legea fundamentală, împotriva persoanelor fizice, particulari care au dobândit apartamentele în litigiu în condiţiile Legii nr. 112/1995, este acţiunea în revendicare, procedura administrativă reglementată prin legea specială având menirea de a guverna raporturilor juridice dintre foştii proprietari şi stat.
Acţiunea în revendicare nu poate fi paralizată de formularea unei notificări în procedura menţionată şi nici a unei acţiuni în anularea contractului de vânzare cumpărare, acţiune care să fie întemeiată pe dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Pârâtul mai afirmă, în susţinerea tezei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi că aceasta se impune, consecinţă a posibilităţii reclamantelor, care nu pot obţine restituirea bunului în natură, de a li se acorda o despăgubire sub forma unei participaţii, în calitate de acţionari, la un organism de plasare a valorilor mobiliare.
Or, se constată că „Fondul Proprietatea" nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri, şi că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă (Tudor contra României, Matache contra României, Faimblat contra României).
În ceea ce priveşte nereţinerea, de către instanţa de fond, a incidenţei dispoziţiilor art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, instanţa de apel a constatat că tribunalul, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ., a soluţionat corect acţiunea în revendicare, nefiind învestit de reclamante ori de către pârâţi, pe cale reconvenţională, cu un petit având ca obiect constatarea nulităţii vânzării încheiate în condiţiile Legii nr. 112/1995 ori, după caz, constatarea bunei - credinţe a dobânditorului imobilului în contextul aceleiaşi legii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul S.E., formulând următoarele critici:
- Decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi cuprinde motive străine de natura pricinii, respectiv, instanţa de apel în mod greşit a constatat că prin sentinţa civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti a fost restituit reclamantelor întreg imobilul situat str. C., în condiţiile în care apartamentul deţinut de pârât a fost exceptat de la această măsură, aşa cum rezultă din dispozitivul sentinţei arătate şi din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, înscrisuri pe care instanţa nu le-a analizat, pornind astfel de la o premisă străină de natura pricinii, respectiv, aceea că imobilul a făcut obiectul restituirii printr-o hotărâre judecătorească.
Hotărârea judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat a fost reţinută de instanţa de apel nu a analizat trecerea în proprietatea statului referitor la apartamentul deţinut de către pârât, astfel încât dispoziţiile art. 1201 C. civ. nu sunt opozabile acestuia.
- Instanţa de apel, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, respectiv, în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, invocată de pârât raportat la faptul că acestea nu au dovedit că sunt unicele moştenitoare ale autorului lor, un argument în acest sens fiind acela că în actul de vânzare-cumpărare al moştenirii intervenit între autoarea reclamantelor şi P.S. se menţiona că aceasta din urmă vinde dreptul asupra părţii din moştenirea pe care a dobândit-o de la defunctul D.G., deci nu din întreaga moştenire, rezultând astfel că autorii reclamantelor nu erau singurii proprietari ai imobilului în discuţie, situaţie faţă de care reclamantele nu puteau introduce singure acţiunea în revendicare.
Mai arată că reclamantele nu au făcut dovada că sunt moştenitoarele defuncţilor P.L. şi P.N.A., nici că P.L. ar fi unica moştenitoare a defunctului D.G., apartamentul deţinut de pârât nu se regăseşte în actul dotal întocmit de G.D. cu ocazia căsătoriei fiicei sale, L., lucru ce a fost recunoscut chiar de către reclamante şi rezultă din raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză, care nu cuprinde nici o menţiune în acest sens.
Din nici un act depus la dosarul cauzei nu rezultă că P.L., mama reclamantelor, este unica moştenitoare a tatălui său, D.G., instanţa de apel fundamentându-şi soluţia pe interpretarea greşită a probatoriilor ori prin neanalizarea şi coroborarea altor înscrisuri depuse la dosar.
De pe urma defunctului D.G. au rămas ca moştenitori fiica, P.L. şi a doua soţie, D.M., iar moştenitoarea acesteia din urmă este P.S. şi alţi moştenitori menţionaţi într-un certificat de calitate de moştenitor ce nu a fost depus niciodată la dosarul cauzei.
Prin confirmarea calităţii reclamantelor de moştenitoare asupra întregului imobil în litigiu instanţa a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. care impun judecătorilor să depună toate stăruinţele în aflarea adevărului, schimbând astfel înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.
- Hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, a Legii nr. 10/2001, art. 329 alin. (3) C. proc. civ., art. 1201 C. civ. şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la C.E.D.O.
În acest sens arată că ignorarea incidenţei în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 reprezintă o încălcare a principiului specialia generalibus derogant, respectiv, instanţele nu au analizat cauza din perspectiva incidenţei art. 45 din legea specială de reparaţie, funcţie de care acţiunea în revendicare ar fi putut fi soluţionată favorabil numai în condiţiile în care reclamantele ar fi solicitat, în termenul prevăzut de legea specială, constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către pârât în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cum în speţă reclamantele nu au făcut un asemenea demers, titlul exhibat de pârât era preferabil acestora, iar pronunţarea unei soluţii contrare, fără raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cu încălcarea Deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. în partea care prevede că admiterea acţiunii în revendicare nu trebuie să încalce un alt drept de proprietate legal dobândit, încalcă dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O. care ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui drept de proprietate imposibil de exercitat o perioadă îndelungată de timp.
Articolul 1201 C. civ. nu este incident în cauză prin raportare la sentinţa civilă nr. 1035/1998, întrucât, pe de o parte, nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de textul legal arătat, iar pe de altă parte, apartamentul ocupat de pârât nu a făcut obiectul restituirii dispusă prin această sentinţă.
Reclamantele nu au un bun în sensul Convenţiei, întrucât prin faptul că nu au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 în termenul de prescripţie de 1 an prevăzut de art. 46 al Legii nr. 10/2001, dreptul de proprietate al chiriaşului cumpărător, în speţă, pârâtul S.E., s-a consolidat, făcând imposibilă admiterea acţiunii în revendicare, întrucât opune reclamantelor un drept preferabil.
Recursul urmează a fi admis pentru argumentele ce succed, cu precizarea că susţinerile recurentului încadrate în mod corespunzător în cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ. şi analizate în ordinea impusă de raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia adoptată în cauză:
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sancţionează hotărârea care nesocoteşte principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract.
Prin urmare, judecătorului nu-i este permis să treacă peste termenii conveniţi de părţi în contract, stabilind alte drepturi ori obligaţii, interpretând greşit actul de voinţă al acestora sau atribuindu-i un alt înţeles decât cel voit de părţi, ori denaturând înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. determină cu claritate domeniul de aplicare al acestui motiv de casare, respectiv, interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii ca manifestare de voinţă exteriorizată cu intenţia de a produce efecte juridice, ori suport material care constată şi redă manifestarea de voinţă exprimată.
Referitor la acest motiv de recurs pârâtul face vorbire de chestiuni privind actele doveditoare ale dreptului de proprietate ale reclamantelor şi calitatea de moştenitoare a acestora, ceea ce nu justifică invocarea motivului bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., care nu este incident în cauză, aspectele de nelegalitate relevate fiind încadrabile în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care sunt, însă, nefondate şi urmează a fi înlăturate ca atare.
Recurentul-pârât contestă soluţia instanţei de apel de respingere a excepţiei calităţii procesuale a reclamantelor, cu motivarea că reclamantele nu sunt unicele moştenitoare ale bunicului lor D.G. şi că acţiunea în revendicare trebuie exercitată de toţi coproprietarii.
În acest context, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel pe acest aspect este legală, valorificându-se în mod corect efectele Deciziei civile nr. 697/ A din 01 martie 2001 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în Dosarul nr. 708/2001 (fila 54 Dosar nr. 1728/299/2007 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti), în soluţionarea acţiunii de partaj între moştenitorii defunctei P.L. (soţul supravieţuitor P.N.A., pe de o parte, şi fiicele P.B. şi P.V.M., pe de altă parte.
Totodată, P.L. a avut calitatea de proprietar exclusiv asupra bunurilor ce au reprezentat proprietatea tatălui acesteia, D.G. - aşadar, şi asupra cotei - părţi de 7/8 din imobilul din str. C., dobândită prin contract de vânzare – cumpărare de fostul Tribunal Ilfov, secţia Notariat, din care face parte apartamentul în litigiu.
Astfel, fiica P.L. este succesor al lui D.G., conform certificatului de moştenitor nr. 22 din 02 aprilie 1999 eliberat de B.N.P. C.E., alături de soţia supravieţuitoare, D.M., totodată, a cumpărat dreptul asupra părţii din moştenire dobândite de D.M., prin contractul de vânzare-cumpărare a unei moşteniri din 29 septembrie 1999 întocmit la acelaşi notar, încheiat cu numita P.S., unica moştenitoare legală a lui D.M., astfel cum atestă certificatul de moştenitor nr. 78/1999 supliment la certificatul de moştenitor nr. 250/1997.
În ceea ce priveşte calitatea numitei P.S. de unic succesor legal al defunctei D.M., se reţine că, în cursul judecării apelului s-au făcut demersuri la solicitarea pârâtului S.E., prin intermediul instanţei de judecată, pentru depunerea la dosar a certificatului de moştenitor nr. 250/1997, din conţinutul căruia (fila 61 dosar apel) rezultă că există doi succesori cu titlu particular, pentru alte imobile decât cel în litigiu, indicate expres prin testament de către D.M.
Ca atare, a fost dovedită calitatea de unic succesor legal al numitei P.S. care a înstrăinat către P.L. drepturile dobândite pe cale succesorală prin certificatul de moştenitor nr. 78/1999, dovedindu-se, aşadar, calitatea procesuală a reclamantelor în prezenta cauză, în calitate de moştenitoare ale numitei P.L., motiv pentru care, în mod corect, instanţa de apel a respins excepţia cu acest obiect.
În ceea ce priveşte, însă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că îşi găseşte aplicarea în speţă, în condiţiile în care Decizia de apel cuprinde motive străine de natura pricinii.
Astfel, analizând fondul cererii în revendicare, instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a pornit de la premisa că apartamentul în litigiu, dobândit de către recurentul – pârât prin contractul de vânzare – cumpărare din 4 septembrie 1997, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamantelor prin sentinţa civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, pronunţată în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti. S-a reţinut, aşadar, autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătoreşti şi s-a considerat că titlul reclamantelor este preferabil faţă de cel al pârâtului.
Or, premisa pe care s-a întemeiat soluţia instanţei de apel este greşită, deoarece apartamentul în litigiu nu a făcut obiectul cererii în revendicare soluţionate prin sentinţa civilă nr. 1035/1998, ca atare, acea hotărâre judecătorească nu are putere de lucru judecat în cauză, nefiind un mijloc de probă relevant.
Este de precizat că această constatare nu impune o soluţie de casare a deciziei recurate în baza art. 312 alin. (5) sau 314 C. proc. civ., deoarece, pe de o parte, s-a intrat în cercetarea fondului iar, pe de altă parte, s-au administrat toate probele necesare soluţionării cauzei, iar situaţia de fapt, astfel cum este redată în hotărârea primei instanţe şi reflectată de probatoriul administrat, nu este contestată de niciuna dintre părţi.
Ca atare, pe baza situaţiei de fapt certe şi în aplicarea art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., dată fiind existenţa motivelor străine de natura pricinii în cuprinsul deciziei recurate, este posibilă modificarea deciziei şi rejudecarea apelului pârâtului.
Se reţine, astfel, că, pe temeiul raportului de expertiză specialitatea construcţii întocmit de expert M.S. în cursul judecăţii în primă instanţă, tribunalul a constatat că imobilul construcţie din str. C. (ce a aparţinut lui D.G.) este compus din mai multe corpuri de clădire, apartamentul vândut pârâtului S.E. aflându-se la parterul ultimului corp din acest ansamblu. Acest corp este format din parter şi un etaj.
La termenul de judecată din 3 noiembrie 2008, în faţa tribunalului, reclamantele, prin apărător, au arătat că apartamentul revendicat de la pârât, obiect al prezentei cauze, nu face parte din imobilul primit ca dotă, restituit prin sentinţa civilă nr. 1035/1998, aspect confirmat şi de concluziile raportului de expertiză tehnică extrajudiciară întocmit de inginer V.V. (filele 22-25 Dosar nr. 13432/299/2007), în care s-a reţinut faptul că „imobilul din strada A.C. ocupat de pârât nu a făcut parte din proprietatea dotală stabilită prin contractul de căsătorie".
De altfel, şi în faţa acestei instanţe de recurs, apărătorul reclamantelor, la interpelarea Înaltei Curţi, a arătat că imobilul în care se află apartamentul în litigiu este diferit de cel ce a fost restituit reclamantelor în baza sentinţei civile nr. 1035/1998.
Din cuprinsul acelei hotărâri, rezultă că s-a dispus restituirea, către reclamante, a imobilului situat în Bucureşti, compus din teren, subsol, parter şi două etaje, or, după cum s-a arătat, apartamentul în litigiu este situat într-un corp de clădire format din parte şi un singur etaj, ce a rămas în proprietatea lui D.G. după încheierea actului dotal.
Or, lipsa de identitate între imobilul revendicat de la pârât şi cel asupra căruia s-a statuat prin sentinţa civilă nr. 1035/1998 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti indică faptul că în speţă nu se pune problema autorităţii de lucru judecat a acelei hotărâri judecătoreşti şi atestă că, în privinţa apartamentului în litigiu, nu s-a dispus restituirea către proprietarul deposedat de către stat.
Acest fapt este relevant în contextul analizei presupuse de soluţionarea cererii în revendicare, în contextul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -SECŢIILE UNITEîntr-un recurs în interesul legii, precum şi al dispoziţiilor C.E.D.O., invocate explicit prin motivele de recurs, în actuala orientare a jurisprudenţei Curţii Europene.
Potrivit deciziei pronunţate în interesul legii, în măsura în care reclamantul dintr-o acţiune în revendicare se prevalează de un „bun" în sensul Convenţiei, dispoziţiile acestui instrument internaţional au prioritate faţă de prevederile legii naţionale - respectiv Legea nr. 10/2001.
Este esenţial, aşadar, ca reclamantele să facă dovada că deţin un „bun" în sensul Convenţiei, noţiune explicitată şi dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene, inclusiv în cauzele împotriva României şi, mai ales, în cauza Atanasiu ş.a., din 15 octombrie2010.
După cum rezultă din această jurisprudenţă, aprecierea existenţei unui „bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul noţiunii explicitate în jurisprudenţa C.E.D.O., inclusiv în cea dezvoltată, atât a unui „bun actual", cât şi a unei „speranţe legitime"de valorificare a dreptului de proprietate.
În cadrul unei acţiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuşi dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acţiuni de recunoaştere a posesiei, ca stare de fapt.
Dacă în jurisprudenţa anterioară a Curţii Europene simpla pronunţare a unei hotărâri judecătoreşti, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate (cauza Străin, cauza Porţeanu, cauza Andreescu Murăreţ şi alţii, etc.), în cauza A. s-a arătat că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalităţii titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
În speţă, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus expres restituirea bunului, nu poate fi recunoscută reclamantelor decât o creanţă constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curtea Europeană în acest scop), recunoaştere care s-ar fi realizat direct în procedura Legii nr. 10/2001 (iniţiată, dealtfel, de către reclamante), dată fiind îndeplinirea condiţiilor legale pentru obţinerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără să fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.
Dată fiind importanţa deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanşate în vederea schimbării esenţiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanţele naţionale, impunându-se a fi aplicată şi în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Proprietarul care nu deţine un „bun actual" în accepţiunea dată de hotărârea pilot anterior evocată nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată că, în speţă, reclamantele nu au un drept la restituire care să le îndreptăţească la restituirea posesiei, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea legalităţii ori nelegalităţii titlului statului constituit prin naţionalizarea imobilului în care se află apartamentul în litigiu, în baza Decretului nr. 92/1950.
Pentru aceste motive, acţiunea reclamantelor nu poate fi primită, fiind inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui „bun" şi în patrimoniul pârâtului.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul este fondat şi îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu consecinţa modificării în tot a deciziei atacate, a admiterii apelului declarat de pârâtul S.E. împotriva sentinţei civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a respingerii ca neîntemeiată a acţiunii reclamantelor, în aplicarea art. 296 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul S.E. împotriva Deciziei nr. 471/ A din 20 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Modifică în tot Decizia recurată.
Admite apelul declarat de pârâtul S.E. împotriva sentinţei civile nr. 944 din 6 iulie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Schimbă în parte sentinţa în sensul că respinge cererea ca neîntemeiată.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iulie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6781/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5567/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
