ICCJ. Decizia nr. 1594/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1594/2011
Dosar nr. 1258/89/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 2391 din 20 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Vaslui s-a respins contestaţia formulată de N.V. prin mandatar A.D. împotriva dispoziţiei nr. 2576 din 05 mai 2008 emisă de Municipiul Huşi, prin Primar, precum şi cererea privind obligarea Municipiului Huşi la plata de despăgubiri.
Pentru a se pronunţa astfel prima instanţă a reţinut următoarele:
C.N.D., decedat la data de 30 iulie 1984, cu ultim domiciliu în Galaţi, a fost proprietarul unui imobil casă de locuit, situat în Huşi, compusă din 4 camere de locuit, 1 vitraj, bucătărie, antreu, beci, magazie şi closet.
Acest imobil a fost cumpărat în anul 1927 de la soţii I. şi A.D., conform actului de vânzare-cumpărare (fila 94 dosar).
Imobilul se învecinează cu proprietatea d-lui M.C., d-lui F., d-na R.V. (născută F.) şi curtea care era comună la mai multe imobile, şi anume cumpărătorul D.C., C.B. şi av. F.
Coroborând aceste date din actul de vânzare - cumpărare, cu cele oferite cu evidenţa nominală a unor imobile din Municipiul Huşi, întocmit de M.C., rezultă că proprietar al imobilului din Huşi, a fost o persoană pe nume F., de profesie avocat.
Din actul de adjudecare depus la finele dosarului rezultă că în 1939 imobilul ce aparţinea Cooperativei Basarabia, situat în Huşi, a fost adjudecat de Institutul Naţional al Cooperaţiei.
Şi în acest act se menţionează că imobilul adjudecat din Huşi, se învecinează cu imobilul, aparţinând dr. C.D., aparţinând numiţilor (fraţilor) F.
Aceasta este şi explicaţia pentru care în actul de vânzare-cumpărare din anul 1927 al numitului C.D. se precizează că, curtea va fi folosită de cumpărătorul C.D., B. av. F. şi C.B., a cărei proprietate a fost adjudecată de către Institutul Naţional al Cooperaţiei.
Rezultă cu certitudine faptul că pe str. G.V. a existat şi imobilul aparţinând dr. C. şi imobilul aparţinând numiţilor F., şi cel aparţinând .B.
Este complet eronată afirmaţia reclamantului prin apărător, precum că „este în afară de orice îndoială că imobilul din str. G.V. este unul şi acelaşi cu actualul imobil din Huşi".
Faptul că în copia anexei la Dec. 92/1950 eliberate de Dir. Jud. Galaţi a Arhivelor Statului se menţionează că unul din imobilele aparţinând lui C.D. se află situat în Huşi, nu conduce la concluzia că C.D. a fost proprietarul unui imobil situat în Huşi.
Faptul că în copia anexei la Dec. 92/1950 eliberate de Direcţia Judeţeană Galaţi a Arhivelor Statului se menţionează că unul din imobilele aparţinând lui C.D. se află situat în Huşi, nu conduce la concluzia că C.D. a fost proprietarul unui imobil situat în Huşi.
Cu siguranţă în aceste evidenţe s-a strecurat o eroare, în condiţiile în care cele trei imobile foloseau aceeaşi curte.
Aceste evidenţe de la Arhivele Statului (din altă localitate decât cea unde este situat imobilul) ar fi avut prioritate, în ceea ce priveşte valoarea probatorie, dacă nu ar fi existat alte documente care să dovedească proprietatea autorului C.D.
În condiţiile în care există actul de vânzare - cumpărare, din 1927 prin care C.D. dobândeşte proprietatea asupra unui imobil situat în Huşi, există dovada că, într-adevăr, acesta a fost proprietarul acestui imobil, indiferent dacă în actul de preluare s-a înscris un alt număr.
Se recunoaşte şi de către reprezentanţii Primăriei că imobilul din Huşi, a aparţinut unei alte persoane pe nume F.
Considerându-se moştenitoare a numitului C.D., N.A. a solicitat printr-o notificare cu nr. 194/2001, restituirea în natură a imobilului din Huşi.
N.A. este fiica adoptivă a numitei L.A., decedată la 16 iulie 1982, şi care a fost sora lui C.D., decedat în 1984.
În calitatea sa de nepoată de soră (decedată anterior faţă de C.D.), reprezentarea se admite numai în cazul în care cel reprezentat, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii, ar fi avut vocaţie concretă la moştenire, adică ar fi putut moşteni.
Locul nu este util dacă cel reprezentat este o soră a defunctului decedat la data deschiderii succesiunii care însă a fost înlăturată de la moştenire prin exheredare testamentară. Aşadar, N.A. nu avea vocaţie la moştenirea lui C.D., pentru că acesta din urmă instituise ca legător universal pe numita N.E., conform testamentului nr. 148/1980.
Aceasta din urmă a testat în favoarea numitei N.V. asupra întregii sale averi mobile şi imobile. Succesorul numitei N.V. este reclamantul din prezenta cauză.
În condiţiile în care la data soluţionării notificării formulate de N.A. se înregistrase la Primăria Huşi şi notificarea formulată de moştenitorul testamentar N.V., pentru proprietatea ce a aparţinut lui C.D., se emite dispoziţia de restituire către N.A., a unui imobil situat în Huşi, care nu a aparţinut niciodată dr. C.D. şi fără ca cea care a formulat notificare să aibă calitatea de persoană îndreptăţită după autorul C.D., în înţelesul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Se dispune în mod nelegal restituirea unui imobil ce a aparţinut unei alte persoane, pe nume F., şi fără ca beneficiara dispoziţiei să fie moştenitoarea legală sau testamentară a numitului F.
Chiar dacă nu ar fi existat vreo notificare formulată de moştenitorul testamentar, pârâta ar fi trebuit să verifice dacă imobilul ce a făcut obiectul notificării, a aparţinut celui pe care N.A., arată că este autorul său.
Se recunoaşte de către Primăria Huşi, că în imobilul din Huşi, ar fi locuit numitul F., iar faptul că această persoană nu a avut moştenitori sau aceştia din urmă nu au formulat notificare, nu îndreptăţea pârâta să restituie imobilul oricărei persoane care îl solicita fără a face dovada că acel imobil a fost proprietatea celui care a fost deposedat abuziv şi pe lângă aceasta are şi calitatea de moştenitor al fostului proprietar.
Din evidenţele existente la Primăria Huşi şi din actele depuse de către cei doi notificatori, rezultă foarte clar că, C.D. a fost proprietarul imobilului din Huşi, iar în prezent acest imobil nu mai există, fiind demolat.
De aceea, prin notificarea înaintată Primăriei Huşi, N.V. a solicitat pentru imobilul din Huşi, acordarea de despăgubiri. Acesta cunoştea faptul că imobilul era demolat şi nu se putea solicita restituirea în natură.
Aşa cum s-a arătat mai sus, chiar dacă N.A. ar fi avut calitatea de persoană îndreptăţită, respectiv de moştenitoare a lui C.D. (ceea ce nu este cazul) ar fi avut dreptul de a solicita despăgubiri pentru imobilul ce a fost proprietatea lui C.D., situat în Huşi, şi nu restituirea în natură pentru că acesta era demolat. S-ar fi pus doar problema restituirii în natură a terenului doar dacă acesta era liber.
Tribunalul constată, însă, că, chiar dacă dispoziţia emisă numitei N.A. a fost eliberată în mod nelegal fără a avea calitatea de moştenitor al numitului C.D. şi fără a se formula notificare pentru imobilul ce a fost proprietatea acestuia, această dispoziţie constituie potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, titlu de proprietate, având forţa probantă a unui înscris autentic, constituind şi titlu executoriu.
Potrivit dispoziţiilor art. 1173 şi 1174 C. civ., actul autentic are deplină credinţă în prezenţa oricărei persoane despre dispoziţiile şi convenţiile ce se constată până la înscrierea în fals, iar despre declaraţiile şi susţinerile părţilor până la proba contrară. Odată ce această dispoziţie de restituire nu a făcut obiectul vreunei acţiuni pentru constatarea nulităţii absolute din partea unui terţ interesat, are deplină valabilitate ca titlu de proprietate.
În raport cu cele arătate mai sus referitoare la dispoziţia nr. 942/2003 emisă numitei N.A., tribunalul constată netemeinicia contestaţiei formulate de către N.V. sub ambele capete de cerere pentru argumentele ce vor fi expuse în continuare.
Prin precizările făcute la cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2576 din 05 mai 2008 şi obligarea Primarului Municipiului Huşi, ca reprezentant al Municipiului la plata de despăgubiri constând în contravaloarea imobilului situat în Huşi.
Obiectul contestaţiei, şi implicit a notificării ce a fost soluţionată prin dispoziţia emisă sub nr. 2576/2003, nu poate fi determinat cu precizie de către instanţă.
Astfel, în cererea de chemare în judecată se arată că obiectul contestaţiei priveşte un imobil situat în Huşi, cu o suprafaţă de 500 mp, compus din 8 camere, două holuri şi bucătărie, în timp ce în notificare se face vorbire de un imobil situat în Huşi, compus din 4 camere, 1 vitraj, bucătărie, antret, beci, magazie şi WC, precum şi teren în suprafaţă de 500 mp.
În precizările ulterioare făcute cererii de chemare în judecată se solicită acordarea de despăgubiri, pentru un imobil situat în Huşi, compus din 8 camere şi 500 mp.
Deşi reclamantul nu cunoaşte exact ce proprietate a deţinut C.D., cert este doar faptul că notificarea a fost făcută pentru imobilul din Huşi, iar dispoziţia a fost emisă pentru acest imobil, însă cu argumente care decurg din soluţionarea unei alte notificări formulate de N.A., pentru un alt imobil din Huşi.
Esenţial pentru soluţionarea contestaţiei formulate de N.V. este faptul că noile modificări aduse Legii nr. 10/2001 prevăd numai două tipuri de măsuri reparatorii prin echivalent ce pot fi acordate: compensarea - cu alte bunuri sau servicii, respectiv despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, adică conform art. VII din Legea nr. 247/2005 în forma modificată.
Soluţionând contestaţia formulată împotriva dispoziţiei de respingere a notificării, instanţa are posibilitatea anulării sau modificării dispoziţiei în sensul admiterii cererii reclamantului de restituire în natură a imobilului sau în ipoteza în care nu există posibilitatea restituirii în natură, persoana îndreptăţită poate beneficia de măsuri reparatorii prin echivalent, prev. de art. 1 alin. (2) din legea privind acordarea de măsuri reparatorii (în cauza de faţă fiind vorba de despăgubiri).
Încă de la data notificării, N.V. nu a solicitat restituirea în natură a imobilului pentru că cunoştea încă de la acea dată că acel imobil nu mai există.
Paradoxal, deşi cunoştea că imobilul ce a aparţinut lui C.D., nu mai există, consideră la data formulării prezentei contestaţii că imobilul „inexistent" din Huşi, a fost restituit din eroare numitei N.A.
În condiţiile în care se cunoştea de către notificator că, C.D. a fost proprietarul imobilului, iar acesta nu mai există în prezent, nu era cu putinţă ca tot acelaşi imobil demolat să fie restituit în natură.
Aşadar, se putea observa cu uşurinţă că în soluţionarea notificării formulate de N.A., s-au strecurat grave erori, restituindu-se, de fapt, unei persoane neîndreptăţite imobilul unei alte persoane pe nume F.
Încercând ca instanţa să dea o soluţionare corectă notificării formulate de N.V. pentru imobilul ce a fost, într-adevăr proprietatea lui C.D., situat în Huşi, se constată că ea trebuie să se pronunţe în limitele în care a fost sesizată.
Aşadar, în condiţiile în care reclamantul a precizat cu claritate faptul că nu doreşte acordarea de despăgubiri pentru imobilul şi terenul ce a aparţinut lui C.D., situat în Huşi, în baza dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, acţiunea formulată de reclamant, este nefondată.
Aceasta, în primul rând datorită faptului că nu se precizează, cu claritate, care este imobilul ce face obiectul pretenţiilor reclamantului.
Pe de altă parte dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 oferă doar posibilitatea acordării de măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile în care nu se solicită restituirea în natură, nu este posibilă restituirea în natură sau imobilul nu mai există.
Nu se prevede în Legea nr. 10/2001 o modalitate de combinare a acestor dispoziţii din legea specială cu răspunderea civilă delictuală, prevăzută de art. 998 C. civ.
Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prevede că, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, iar alin. (2) al textului statuează în sensul că, dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de legea reparatorie.
Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere formulat de către reclamant, privind obligarea Municipiului Huşi la plata de despăgubiri în baza dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., tribunalul constată că este competent să soluţioneze prezenta cerere în baza dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., cererea având ca obiect o valoare de peste 500.000 RON şi nu în baza dispoziţiilor legii speciale, respectiv Legea nr. 10/2001, ca instanţă competentă material să judece contestaţia formulată împotriva dispoziţiei emise ca urmare a soluţionării notificării formulate.
Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a entităţii investite cu soluţionarea notificării, în condiţiile art. 998-999 C. civ., persoana îndreptăţită trebuie să dovedească existenţa cumulativă a următoarelor elemente: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa autorului faptei ilicite.
Probarea prejudiciului, ca element constitutiv al răspunderii civile delictuale are o importanţă deosebită.
Reclamantul a precizat că, cuantumul prejudiciului suferit constă în suma de 541.160 RON, valoare ce reprezintă, de fapt, valoarea imobilului, casă şi teren, din Huşi. Prejudiciul este efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei ilicite, săvârşite de o altă persoană.
Chiar şi încălcarea unor anumite interese poate conduce la crearea unui prejudiciu.
Însă, pentru a fi susceptibil de reparare, prejudiciul trebuie să fie cert şi să nu fi fost reparat încă.
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa existenţei cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare.
În condiţiile în care reclamantul nu avea certitudinea că i s-ar fi restituit in natură imobilul din Huşi, nu se poate reţine că, contravaloarea acestui imobil ar reprezenta prejudiciul suferit de el.
Luând în considerare şi faptul că oricum notificarea nu a fost formulată pentru imobil, prejudiciul pe care reclamantul pretinde că l-ar fi suferit este doar unul eventual, lipsit de certitudine, neputând justifica acordarea de despăgubiri.
Chiar dacă, într-adevăr, există fapta ilicită a pârâtului de a restitui în mod eronat un imobil unei persoane care nu are calitatea de persoană îndreptăţită, precum şi culpa în producerea faptei, tribunalul constată că nu există legătură de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei şi pretinsul prejudiciu produs în dauna reclamantului. De fapt, legătura de cauzalitate ca element al răspunderii civile delictuale nici nu mai trebuie analizată în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat mai sus, reclamanta nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu cert.
Concluzionând cu privire la acest capăt de cerere, tribunalul constată că nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală în condiţiile în care reclamantul a solicitat ca imobilul din Huşi, în notificarea formulată de N.A., soluţionată chiar în mod eronat de către pârâtă, priveşte un alt imobil, din Huşi.
S-a dovedit în cauză că cele două imobile sunt diferite, au aparţinut unor proprietari diferiţi, iar reclamantul, deşi a arătat că imobilul pe care l-a solicitat din Huşi, nu mai există, consideră că a fost restituit în natură, în mod eronat, unei persoane care nu are calitatea de moştenitoare a lui C.D., şi anume N.A.
În acest fel se invocă de către reclamant în favoarea sa o nelegalitate comisă de către pârâta Municipiul Huşi, prin Primar, cu ocazia soluţionării notificării formulate de N.A.
Nu se poate ajunge pe această cale ca statul, care a preluat în mod abuziv imobilul, proprietate a lui C.D., să suporte o dublă reparaţie, atât unei persoane care nu are calitatea de persoană îndreptăţită (în situaţia în care s-ar fi restituit imobilul lui C.D.), cât şi unei persoane care are calitatea de persoană îndreptăţită.
Dispoziţia de restituire, care a fost emisă în mod nelegal poate face obiectul unei acţiuni pentru constatarea nulităţii absolute, acţiune ce poate fi formulată de orice terţ vătămat, însă nu pe calea legii speciale reparatorii la care poate recurge doar persoana care se pretinde îndreptăţită.
Un terţ poate promova acţiunea doar în condiţiile dreptului comun, dispoziţia de restituire fiind un act juridic civil, după ce acesta a intrat în circuitul civil.
Prin Decizia civilă nr. 445 din 19 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi s-a admis apelul declarat de N.V. împotriva sentinţei civile nr. 2391 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, sentinţa care a fost schimbată în tot.
S-a dispus admiterea în parte a contestaţiei formulate de N.V. în contradictoriu cu Municipiul Huşi, prin primar.
S-a dispus trimiterea notificării nr. 217/2001 la Primarul Municipiului Huşi în vederea soluţionării pe fond.
A fost respinsă cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata sumei de bani reprezentând valoarea actuală a imobilului, compus din 500 m.p. teren şi construcţie, situat în Huşi.
Faţă de cele arătate, tribunalul a constatat că cererea formulată de reclamant este neîntemeiată sub ambele capete de cerere, urmând să fie respinsă.
Prin cererea înregistrată la 22 mai 2008 la Tribunalul Vaslui, reclamantul a chemat în judecată pe pârâtul Mun. Huşi, prin Primar, solicitând anularea dispoziţiei nr. 2576 din 05 mai 2008 emisă de aceasta asupra cererii de acordare de despăgubiri pentru imobilul construcţie şi teren în suprafaţă de 400 m.p., situat în Huşi.
Prin dispoziţia contestată intimata-pârâtă a respins notificarea nr. 217 din 14 noiembrie 2001, formulată de reclamant motivat de aceea că, pentru imobilul notificat Municipiul Huşi nu mai are calitate de unitate deţinătoare.
Aşa cum reiese din Referatul nr. 1190 din 17 aprilie 2008 al Comisiei interne pentru analiza notificărilor depuse la Legea nr. 10/2001 din cadrul Primăriei Mun. Huşi, rezultă că imobilul în litigiu a fost notificat atât de reclamant prin notificarea nr. 217 din 14 noiembrie 2001 cât şi de numita N.A. prin notificarea nr. 194 din 13 noiembrie 2001. Notificarea acesteia din urmă, a fost soluţionată în procedură administrativă, prin dispoziţia nr. 942 din 14 iulie 2003, unitatea deţinătoare, Municipiul Huşi prin Primar, dispunând restituirea în natură a imobilului.
În ceea ce priveşte pe apelant însă, a cărui notificare fusese înregistrată cu o zi mai târziu decât cea soluţionată favorabil numitei N.A., pârâtul Municipiul Huşi, o soluţionează prin dispoziţia nr. 2576 din 05 mai 2008, prin care respinge notificarea, motivat de aceea că nu mai are calitatea de unitate deţinătoare.
Intimata-pârâtă nu a contestat calitatea sa de deţinătoare a imobilului în litigiu, susţinând chiar în referatul anterior enunţat ca la data depunerii notificărilor era unitate deţinătoare, dar că urmare a emiterii dispoziţiei nr. 942 din 14 iulie 2003 către N.A. s-a aflat în imposibilitatea de a soluţiona notificarea apelantului. Ori această motivare nu poate fi primită, atâta timp cât însăşi apelanta recunoaşte calitatea de unitate deţinătoare, calitate care nu se putea pierde prin emiterea dispoziţiei de restituire în natură nr. 942/2003.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 unitatea deţinătoare în raport cu conţinutul cererii obiect al notificării are obligaţia imperativă de a se pronunţa prin Decizia sau dispoziţie motivată.
Prin urmare, date fiind considerentele expuse şi având în vedere şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa Tribunalului Vaslui, în sensul că a admis în parte contestaţia formulată, a dispus anularea dispoziţiei nr. 2576/05 mai 2008 emisă de Primarul Municipiului Huşi şi va dispune trimiterea notificării, acestuia, în vederea soluţionării ei pe fond.
Pe cale de consecinţă, cererea contestatorului de obligare a intimatului la plata sumei de bani reprezentând valoarea actuală a imobilului notificat a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamantul cât şi pârâtul.
Recursul reclamantului N.V. este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte:
Instanţa s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut. Astfel în condiţiile în care reclamantul a solicitat despăgubiri în temei delictual, instanţa nu putea să rămână în limitele Legii nr. 10/2001 şi să dispună trimiterea notificării spre soluţionare pârâtei din moment ce despăgubirea nu a fost solicitată în temeiul Legii nr. 10/2001 ci a dreptului comun, anularea dispoziţiei nr. 2576 din 5 mai 2008 emisă de Primarul Municipiului Huşi fiind solicitată doar pentru că astfel devenea posibilă acţiunea în răspundere delictuală.
Procedând astfel hotărârea este dată cu încălcarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Instanţa nu a motivat în drept hotărârea pronunţată, trimiterea la art. 296 C. proc. civ. înfrânge legea.
Aplicând art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi restituind numitei N.A., imobilul a ieşit din sfera de dispoziţie juridică a intimatei aceasta nefiind unitate deţinătoare a bunului notificat în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Dat fiind încălcarea art. 21 şi 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este nelegal soluţionat capătul de cerere privind obligarea pârâtei la despăgubiri.
Or, restituirea bunului altei persoane decât cea îndreptăţită naşte în sarcina pârâtei, obligaţia de dezdăunare în temeiul art. 998 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.
Aceste critici aparţin pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Recursul pârâtului Municipiului Huşi prin primar întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. vizează următoarele critici:
Notificarea reclamantului cu nr. 217/2001 a fost trimisă la Primăria Huşi la data de 7 octombrie 2003 de la Prefectura judeţului Vaslui, unde fusese înregistrată în anul 2001, dată la care pentru acelaşi imobil al proprietarului C.D. a fost emisă dispoziţia nr. 942 din 14 iulie 2003 pe numele moştenitoarei N.A. din Galaţi care urmând procedurile de publicitate imobiliară, exclude posibilitatea revocării ei de către entitatea care a dispus-o.
Din actele depuse de notificatoarea N.A. rezultă că aceasta era singura moştenitoare a proprietarului imobilului restituit în absenţa unor fraţi şi surori în viaţă, comisia necunoscând despre existenţa unui testament. Cererea de restituire în natură viza imobilul fostului proprietar C.D. şi privea imobilul aflat în evidenţă şi indicat ca atare la naţionalizare chiar de către C.D.
Examinând recursul declarat de reclamant instanţa reţine următoarele:
Acţiunea promovată de reclamant era circumscrisă exclusiv temeiului delictual statuat prin dispoziţiile art. 998 C. civ. şi consta în obligarea directă a pârâtului Primarul Municipiului Huşi la plata de dezdăunări reprezentând contravaloarea imobilului casă şi teren restituite nelegal unei alte persoane având la origine săvârşirea de către pârât a unui fapt ilicit – emiterea dispoziţiei nr. 2576 din 5 mai 2008.
Prin urmare, anularea dispoziţiei nr. 2576 din 5 mai 2008 emisă de intimatul pârât Primarul Municipiului Huşi nu a fost solicitată în condiţiile Legii nr. 10/2001, ci ale răspunderii civile delictuale, de drept comun, şi constituie în opinia reclamantului elementul care circumscrie săvârşirea faptului ilicit, de către pârâtă, sens în care a solicitat anularea ei şi daune.
În realitate, fără a lua în considerare posibilitatea juridică de a antrena răspunderea directă a funcţionarului public, pârâtul în cauză, care a emis dispoziţia de respingere în calitate de conducător al entităţii investite cu soluţionarea notificării, răspunderea civilă delictuală a pârâtului nu poate fi antrenată din următoarele considerente.
Deşi acţiunea viza despăgubiri pentru imobilul situat în Huşi, atât reclamantul cât şi pârâtul în cursul procesului au translat obiectul (cererii reclamantului prin solicitarea de despăgubiri pârâtul prin răspunsul la notificare şi toată documentaţia întocmită precum şi în toate actele procesuale ale cauzei) asupra imobilului restituit în natură numitei N.A., operând nepermis o identitate între situate pe aceeaşi stradă, aparţinând unor proprietari diferiţi. Astfel rezultă din probele administrate la instanţa de fond că imobilul pentru care iniţial reclamantul a solicitat despăgubiri în temeiul art. 998 C. civ. a existat în materialitatea lui proprietate a testatorului său şi a fost demolat, sens în care şi reclamantul prin notificare a solicitat Prefecturii Vaslui, (competentă la acea epocă) a se pronunţa asupra despăgubirilor pentru imobilele demolate, având cunoştinţă la acea epocă despre demolarea lui.
Faptul că în cursul procesului, reclamantul ca de altfel şi pârâtul au identificat imobilul demolat situat la adresa G.V. cu imobilul, restituit în natură numitei N.A., este de natură a circumscrie obiectul cauzei asupra acestuia, situaţie care circumscrie şi conduita pârâtei apreciată de reclamant ca ilicită şi cauzatoare de daune, în raport cu actele de dispoziţie privitoare la acest imobil.
Or, sub acest aspect, instanţa reţine că mijlocul procedural pe care îl avea la dispoziţie reclamantul era acela de a solicita anularea actului de restituire în natură referitor la acest imobil, respectiv dispoziţia nr. 942/2003 emisă de recurentul pârât, şi nu a dispoziţiei nr. 2576 din 5 mai 2008 prin care entitatea deţinătoare se derobează de calitatea de entitate deţinătoare lăsând neatins actul de dispoziţie asupra imobilului către un terţ.
Prin urmare, corect a reţinut instanţa de fond că dispoziţia de restituire în jurul căruia s-a translat conflictul procesual poate face obiectul unei acţiuni în constatarea nulităţii absolute, la îndemâna terţului vătămat, pe calea dreptului comun, dat fiind faptul intrării ei în circuitul civil.
De aceea, cererea reclamantului fundamentată pe răspunderea delictuală de drept comun în condiţiile excluderii de către reclamant a incidenţei legii speciale reparatorii (Legea nr. 10/2001) a fost soluţionată greşit de instanţa de apel, deoarece trebuia examinat exclusiv temeiul delictual al cererii chiar dacă în discuţie fondul problemei deriva din aplicarea Legii nr. 10/2001 şi s-a solicitat şi anularea uneia dintre cele două dispoziţii (nr. 2576 din 15 mai 2008) însă nu în procedura specială a Legii nr. 10/2001 ci în condiţiile dreptului comun, emiterea ei fiind considerată de reclamant drept un fapt ilicit cauzator de daune.
În realitate, emiterea unei dispoziţii de către entitatea investită cu soluţionarea ei nu poate fi calificată drept ilicită, din moment ce izvorul daunei, în realitate greşita soluţionare a cererii de restituire formulată de reclamat, nu a fost supusă examinării instanţei în forma procedurală prescrisă de lege, - plângere în condiţiile Legii nr. 10/2001 pentru dispoziţia nr. 2576 din 15 mai 2008 - şi acţiunea în constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 942/2003 de restituire în natură a imobilului unei alte persoane decât reclamantului care se considera îndreptăţit.
Sub acest aspect, corect a reţinut instanţa de fond, trecând peste caracterul indirect al răspunderii delictuale în raport cu entitatea investită în soluţionarea cererii de restituire, că nu sunt îndeplinite condiţiile generale impuse de dispoziţiile art. 998 C. civ., în absenţa atacării de către parte a dispoziţiei de restituire în natură a imobilului devenit litigios în privinţa restituirii lui.
Or, solicitând anularea dispoziţiei de respingere nr. 2576/2008 – ca temei al faptului ilicit, în realitate reclamantul a lăsat neatinse efectele dispoziţiei nr. 942/2003 de restituire în natură intrată în circuitul civil prin care s-a statuat asupra imobilului şi care stă la originea înlăturării sale de la măsurile reparatorii. De aceea, trebuie sancţionată juridic printr-o acţiune în nulitate actul prin care s-a adus atingere dreptului pretins de reclamant şi nu a actului subsecvent, emis consecinţă a celui dintâi. Dispoziţia considerată fapt ilicit de reclamant nu se pronunţă asupra fondului dreptului ci vizează soluţia de nerestituire la solicitarea imobilului situat la adresa G.V., şi prin urmare, nu aduce atingere dreptului reclamantului, pârâtul respingând-o ca nefiind entitate deţinătoare a imobilului.
Or, prejudicierea reclamantului, nu s-a produs ca efect al acestei dispoziţii ci consecinţă a dispoziţiei anterioare de restituire în natură, a cărei atacare în instanţă ar fi stabilit drepturile părţilor asupra imobilului.
Solicitând anularea dispoziţiei nr. 2576/2008 pe dreptul comun, ca un fapt ilicit, reclamantul s-a plasat în afara procedurii speciale iniţiate de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect, corect instanţa de fond a reţinut că dispoziţia a cărei anulare s-a solicitat ca o condiţie a delictului civil nu prezintă un astfel de caracter, deoarece este subsecventă actului de dispoziţie intrat în circuitul civil, iar prejudiciul nu este dovedit ca existenţă, certitudine şi întindere, reclamantul nedovedind în absenţa anulării dispoziţiei de restituire că imobilul i s-ar fi restituit lui, în condiţiile în care privea un imobil iar dispoziţia de restituire neatacată viza imobilul de la nr. X (aceeaşi stradă).
Faţă de cele reţinute instanţa urmează a admite recursul formulat de pârât întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi a respinge apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, recurentul nefiind culpabil de soluţionarea notificării în favoarea moştenitoarei colaterale în condiţiile în care notificarea reclamantului, succesor testamentar a fost înaintată spre soluţionare Prefecturii Vaslui pentru obţinerea de despăgubiri, situaţie necunoscută de către aceasta, pentru a se putea analiza ca un fapt ilicit şi prejudiciabil.
Recursul reclamantului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ. urmează a fi respins în absenţa solicitării anulării dispoziţiei de restituire în natură a imobilului, fapt juridic care ar fi elucidat dreptul şi persoana îndreptăţită, ca temei al restituirii în condiţiile legii speciale. Or refuzând incidenţa în cauză a legii speciale (şi plasându-se în temeiul dreptului comun al răspunderii delictuale întemeiată pe dispoziţiile art. 998 C. civ.), recurentul nu a dovedit vreuna din condiţiile impuse de text, de antrenare a răspunderii pârâtei admiţând că s-ar putea antrena în mod direct potrivit dreptului comun răspunderea directă a entităţii deţinătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Municipiul Huşi prin Primar împotriva Deciziei nr. 45 din 19 martie 2010 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Modifică Decizia atacată în sensul respingerii apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 2391 din 20 octombrie 2009 a Tribunalului Vaslui, secţia civilă pe care o păstrează.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul N.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1703/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1383/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
