ICCJ. Decizia nr. 1831/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1831/2011
Dosar nr. 6888/3/2007
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 martie 2006 sub nr. 4487/300/2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, reclamantul B. din B.D.A.P. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 480, 481 C. civ., art. 46 şi urm. din Legea nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii P.V., R.S., R.A. şi Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General, să se constate nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilele situate în Bucureşti, sector 2, să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele (ambele formând apartamentul nr. X), situate la adresa susmenţionată, precum şi garajul aflat în imobil aferent apartamentelor nr. X.
În susţinerea acţiunii, reclamantul a învederat că imobilul de la etajul X, care purta nr. X, situat în Bucureşti a aparţinut autoarei sale A.E.F. şi a fost trecut în mod abuziv în patrimoniul statului în baza Decretului nr. 92/1950, şi, întrucât suprafaţa acestuia era foarte mare, a fost împărţit în două apartamente, care au fost ulterior înstrăinate pârâţilor prin contractele de vânzare - cumpărare din 27 februarie 1998 şi nr. 1396 din 11 decembrie 1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
A mai arătat că titlul statului nu a fost niciodată valabil, iar pârâţii deţin apartamentele în litigiu în baza unor contracte de vânzare - cumpărare încheiate cu un neproprietar şi care sunt, pentru acest motiv, lovite de nulitate.
A solicitat instanţei să constate că titlul său de proprietate asupra apartamentelor este în mod evident preferabil titlurilor de proprietate deţinute de pârâţi, fiind singurul care provine de la adevăratul proprietar şi mult mai vechi.
Prin sentinţa civilă nr. 144 din 10 ianuarie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 4487/300/2006, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de pârâţii R.S. şi R.A. şi, pe cale de consecinţă, a dispus declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 555 din 14 aprilie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 6888/3/2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, a respins acest capăt de cerere ca lipsit de interes, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti pe capătul de cerere având ca obiect revendicarea, a respins cererea reclamantului privind revendicarea apartamentelor faţă de această pârâtă, pentru lipsă calitate procesuală pasivă, a respins cererea privind revendicarea faţă de ceilalţi pârâţi ca neîntemeiată şi a obligat reclamantul să plătească pârâtei P.V. suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantului privind constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu este lipsită de interes faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere faptul că Primăria Municipiului Bucureşti a înstrăinat apartamentele revendicate de reclamant în baza Legii nr. 112/1995, instanţa a reţinut în continuare lipsa calităţii procesuale pasive a acestei pârâte în ceea ce priveşte revendicarea.
Pe fondul cauzei, analizând cererea de revendicare formulată de reclamant împotriva pârâţilor persoane fizice, instanţa de fond a reţinut că titlul de proprietate al pârâţilor este preferabil celui deţinut de către reclamant, deoarece dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
În condiţiile în care reclamantul nu a răsturnat prezumţia de bună-credinţă a pârâţilor cumpărători, instanţa a considerat că acesta nu are dreptul la restituirea în natură a imobilului înstrăinat fostului chiriaş, ci poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a considerat că prin această dispoziţie legală, pentru asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995.
În sensul soluţiei pronunţate, tribunalul a reţinut şi Decizia nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a decis că „concursul între legea specială şi generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială".
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În opinia reclamantului, instanţa de fond a greşit atunci când a admis excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, în condiţiile în care, din probele administrate a rezultat modul abuziv în care statul a preluat imobilul, iar constatarea nevalabilităţii titlului statului se impunea ca o premisă a restituirii în natură a imobilului şi justifica calitatea Primăriei Municipiului Bucureşti de pârâtă.
În ceea ce priveşte revendicarea, reclamantul a susţinut că instanţa de fond nici măcar nu a procedat la o compararea a titlurilor exhibate de părţi, ci a preferat să acorde preferinţă totală dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, transformând astfel în mod nelegal dreptul de proprietate al acestuia într-un drept de creanţă.
O astfel de modalitate de soluţionare a cauzei echivalează, în opinia apelantului, cu o nouă expropriere, în sensul constituţional al acestei noţiuni.
Restituirea în natură a imobilului era unica măsură reparatorie ce se cuvenea a fi acordată reclamantului, în condiţiile în care titlul de proprietate al acestuia era mai bine caracterizat în raport cu titlurile invocate de pârâţi, iar Decizia nr. 33/2009, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prevedea expres că Legea nr. 10/2001 nu exclude în toate situaţiile acţiunea în revendicare.
În continuare, reclamantul a invocat jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, susţinând că din hotărârile pronunţate de instanţa europeană se observă că aceasta a stabilit faptul că exigenţele art. 1 din Protocolul 1, ca şi principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie respectate nu doar în privinţa cumpărătorului, chiar de bună-credinţă, ci şi a fostului proprietar.
Prin Decizia civilă nr. 51/ A din 25 ianuarie 2010 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul reclamantului, pe care l-a obligat la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii P., reţinând că, fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţa de fond a apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru apelantul - reclamant să opteze între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume Codul civil, ar reprezenta o încălcare gravă a principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, reglementează clar situaţia în care fostul proprietar sau moştenitorii acestuia pot beneficia de restituirea în natură a imobilului preluat de stat şi înstrăinat apoi chiriaşilor, în baza Legii nr. 112/1995.
Instanţa de apel a mai constatat că, potrivit art. 18 coroborat cu art. 46 din lege apelantul - reclamant, aflat într-o astfel de situaţie, putea beneficia de restituirea în natură a imobilului doar în ipoteza în care ar fi solicitat instanţei, în termen legal constatarea nulităţii contractelor de vânzare - cumpărare ale intimaţilor - pârâţi, iar în urma admiterii unei astfel de acţiuni imobilul ar fi reintrat în patrimoniul statului.
Prin neformularea unei astfel de acţiuni, titlurile intimaţilor - pârâţi s-au consolidat şi îi îndreptăţesc pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziţionate în baza Legii nr. 112/1995 şi cu bună - credinţă, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.
Soluţia este legală, fiind pronunţată atât în aplicarea corectă a principiilor privind prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi securitatea raporturilor juridice civile, cât şi cu respectarea Deciziei nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.
Referitor la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes în formularea capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului revendicat de apelantul - reclamant prin acţiune, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege, printre altele, imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare, reglementare faţă de care în mod corect instanţa de fond a apreciat că apelantul - reclamant nu are interes pentru constatarea pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.
Curtea de Apel a apreciat că, un argument în plus pentru menţinerea soluţiei pronunţată în primă instanţă asupra acestei excepţii este dat şi de soluţia pronunţată asupra celuilalt capăt de cerere din acţiune, privind revendicarea imobilului. În condiţiile în care această cerere a fost respinsă este evident că apelantul - reclamant nu justifică un interes legitim pentru constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul, formulând următoarele critici:
I. Greşita apreciere asupra raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi C. civ., ca lege generală, precum şi asupra raportului dintre legea internă şi C.E.D.O., probleme ce au fost rezolvate prin Decizia nr. 33 în interesul legii din 9 iunie 2008 a I.C.C.J., obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În acest sens, reclamantul arată că, pornind de la concluziile deciziei în interesul legii anterior menţionate, respectiv, faptul că legea specială primează faţă de legea generală, dar mai ales că dacă sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană, cea din urmă are prioritate, această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, atât instanţa de fond cât şi cea de apel au interpretat şi aplicat greşit Decizia I.C.C.J. arătată, apreciind că în acest caz solicitarea de a obţine bunul preluat de către stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, în condiţiile în care, în prezenta cauză legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană deoarece reclamantul deţine un drept patrimonial ce se poate analiza ca fiind un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunţată în cauza Păduraru c. României, Curtea Europeană a apreciat că „bunul" reclamantului poate consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători şi că acest interes respectă condiţiile necesare pentru a fi considerat o „valoare patrimonială" de protejat în perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, mai exact era vorba de un interes patrimonial cu o bază suficientă în dreptul intern.
Reclamantul invocă dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar şi arată că intimaţii-pârâţi P.V., R.A. şi R.S. au cumpărat apartamentele situate la nr. X, sector 2 Bucureşti în baza Legii nr. 112/1995, deşi era inaplicabilă în speţă, respectivii nefiind foşti proprietari, iar imobilul în cauză trecând în proprietatea statului fără titlu valabil.
Legea nr. 112/1995 este incidentă doar în situaţia imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este cazul în speţă, astfel încât dobândirea bunurilor s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor acestei legi, situaţie faţă de care intimaţii-pârâţi nu au un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă şi nici „o speranţă legitimă".
Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a operat preluarea contravenea atât Constituţiei din 1948, care prevedea că proprietatea particulară se bucură de protecţie specială, cetăţenii sunt egali în faţa legii şi exproprierea se realizează numai pentru cauză de utilitate publică, pe baza unei legi, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire, cât şi C. civ. - art. 491, potrivit căruia „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire", precum şi prevederilor Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, aspecte din care rezultă că preluarea s-a făcut fără titlu valabil.
Reclamantul mai arată că instanţa europeană a statuat că exigenţele art. 1 din Protocolul nr. 1, ca şi principiul securităţii raporturilor juridice, trebuie respectate nu doar în privinţa cumpărătorului de bună-credinţă, ci şi a fostului proprietar şi că literatura juridică a admis faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atâta timp cât există şi posibilitatea de a se aduce lucrul revendicat în patrimoniul revendicatorului.
O acţiune în constatarea nevalabilităţii titlului statului nu poate fi lipsită de interes, întrucât constituie premisa restituirii în natură a imobilului preluat în mod abuziv, faţă de care autorii reclamantului nu şi-au pierdut niciodată calitatea de proprietari, Decretul nr. 92/1950 neproducând nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat, fiind, sub acest aspect, un act normativ neconstituţional. Prin urmare, statul nu putea înstrăina un bun al cărui proprietar nu a fost niciodată, ceea ce face ca titlul reclamantului, care provine de la adevăraţii proprietari, să fie preferabil titlului pârâţilor, care provine de la un neproprietar.
II.Greşita soluţionare a acţiunii în revendicare prin înlăturarea procedeului comparării de titluri şi acordarea unei preferinţe totale dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Sub acest aspect, arată că, deşi instanţa face vorbire de aplicabilitatea art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 cu privire la acordarea unor eventuale măsuri reparatorii prin echivalent, omite însă să precizeze că această normă nu poate fi aplicată în raporturile dintre proprietarul deposedat şi cumpărătorul de la stat în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 489 şi urm. C. civ., întrucât Legea nr. 10/2001 nu reglementează asemenea raporturi.
Legea nr. 10/2001 priveşte doar situaţia imobilelor ce se regăsesc în patrimoniul unităţilor deţinătoare în sensul art. 21 din lege şi nu reglementează raporturile cu dobânditorii imobilelor în temeiul Legii nr. 112/1995. De asemenea, Legea nr. 10/2001 sau oricare altă dispoziţie legală nu înlătură posibilitatea apărării dreptului de proprietate pe calea acţiunii în revendicare de drept comun.
Faptul că nu au fost desfiinţate contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu împiedică compararea titlurilor, ci din contră, face posibilă apelarea la acest mijloc juridic de rezolvare a conflictului ivit între existenţa a două titluri de proprietate cu privire la acelaşi imobil, situaţie în care titlul reclamantului este preferabil întrucât este anterior titlului pârâţilor şi provine de la adevăratul proprietar.
Recursul este nefondat pentru următoarele motive:
Prin cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie acest imobil.
În condiţiile în care însă reclamantul nu a uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparaţie, solicitarea privind constatarea nevalabilităţii titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanţele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, căci s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale.
Soluţionarea unei cereri de constatare a nevalabilităţii titlului statului în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părţile litigante care nu au uzat de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, de a obţine, în afara cadrului legal stabilit prin actul normativ arătat, satisfacerea pretenţiilor lor legate de imobile şi situaţii ce cad sub incidenţa acestei legi, situaţie de natură să încalce atât principiul securităţii raporturilor juridice, cât şi principiul prevalenţei legii speciale faţă de legea generală.
În ceea ce priveşte critica greşitei soluţionări a acţiunii în revendicare, prin acordarea priorităţii Legii nr. 10/2001 în raport cu dispoziţiile dreptului comun în materie, din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul revendicat a fost proprietatea numitei A.M.F., fiind dobândit de aceasta prin actul de vânzare-cumpărare aflat în copie la filele 9-11 dosar fond, fiind trecut ulterior în proprietatea statului prin naţionalizare în baza Decretului nr. 92/1950.
Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, în mod corect instanţele au apreciat că sunt incidente în cauză dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, dispoziţii ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispoziţiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamant în acţiune.
Acţiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deşi admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiţie, pentru recunoaşterea şi valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată pe fond şi din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte(în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.
A considera altfel şi a aprecia că există posibilitatea pentru reclamant, de a opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant şi o judecare formală a cauzei, în care instanţa să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale.
C.E.D.O. a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă, că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată insecuritatea raporturilor juridice şi că în cazul în care restituirea în natură a bunului preluat abuziv de către stat nu mai este posibilă, când, spre exemplu, cum este situaţia din prezenta cauză, titlul subdobânditorului nu a fost anulat, urmează ca fostului proprietar să-i fie plătite despăgubiri.
Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european, jurisprudenţă la care reclamantul face ample referiri în dezvoltarea motivelor de recurs, este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).
Decizia nr. 33/2008 dată de I.C.C.J. în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.
Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidenţa acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situaţie juridică şi-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 şi 481 C. civ.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de C. civ., care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existenţa unei norme speciale şi a unei norme generale cu acelaşi domeniu de reglementare, situaţie în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină.
Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.
Or, în speţă, reclamantul nu se găseşte în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, neavând un „bun" în sensul Convenţiei, iar accesul la justiţie îi este asigurat prin contestaţia reglementată de legea specială, în condiţiile în care a susţinut că a formulat şi notificare.
Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.
Dealtfel chiar reclamantul, în susţinerea motivelor de recurs, face referiri când la dreptul comun în materie, când la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în baza căreia a arătat, pe parcursul judecării cauzei, că a formulat şi notificare.
În cadrul acţiunii în revendicare deduse judecăţii, toate părţile au exhibat câte un titlu: reclamantul a invocat titlul de proprietate al autoarei sale, în raport de care nu deţine însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă", iar pârâţii contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror valabilitate nu a fost contestată de reclamant în instanţă.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, titlurile pârâţilor s-au consolidat, îndreptăţindu-i pe aceştia la păstrarea posesiei asupra apartamentelor achiziţionate în baza acestei legi şi cu bună-credinţă, astfel cum în mod corect a constatat atât instanţa de fond cât şi cea de apel, determinând ca titlul de care se prevalează aceştia să fie mai caracterizat.
Referindu-se la prioritatea C.E.D.O., recurentul-reclamant a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 6, precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie, critică care însă nu poate fi primită.
Art. 6 din Convenţie garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal", adică dreptul ca o instanţă judiciară să soluţioneze orice contestaţie privitoare la drepturile şi obligaţiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite şi că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În acelaşi timp, instanţa de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, şi anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanţa sa.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziţiei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei la instanţă, căreia i se oferă o jurisdicţie deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Existenţa Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.
Prin imposibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun ulterior apariţiei Legii nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, norma arătată garantând protecţia unui bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.
Curtea Europeană a apreciat însă, că simpla solicitare de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă, situaţie în care se constată că nici această critică nu subzistă.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondatrecursul declarat de reclamantul B. din B.D.A.P. împotriva Deciziei nr. 51/ A din 25 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă reclamantul la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimata pârâtă P.V.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1832/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1703/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
