ICCJ. Decizia nr. 1832/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1832/2011
Dosar nr. 4558/30/2008
Şedinţa publică din 2 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş (ca urmare a declinării de competenţă pronunţată de Judecătoria Timişoara) reclamanta P.A.F. a chemat în judecată Statul Român prin Prefectura Timiş, SC A.D.P. SA şi Primarul Municipiului Timişoara, precum şi pe pârâţii D.G. şi D.C., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să confirme titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului situat în Timişoara, în locul Statului Român înscris în cartea funciară, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului încheiat între SC A.D.P. SA şi pârâţii D., să oblige pârâţii să retrocedeze imobilul şi să-i acorde daune materiale de 100.000.000 lei, morale de 350.000.000 lei şi daune cominatorii de 250.000 lei pentru fiecare zi de întârziere peste termenele stabilite de instanţă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că are calitatea de unic moştenitor al defunctei M.E., decedată la 13 iunie 1991, fost proprietar al imobilului preluat de Statul Român. Că, imobilul a fost supus exproprierii în două etape: prin Decretul nr. 437 din 13 decembrie 1979, nepublicat, s-a expropriat fără despăgubiri cea mai mare parte a terenului, iar într-o a doua etapă, prin Decretul nr. 361 din 20 noiembrie 1985, de asemenea nepublicat, urma să fie expropriat restul de 350 mp pe care era construită casa; această expropriere nu a avut însă loc datorită schimbărilor politice care au urmat după 1989.
Din suprafaţa totală iniţială de 3754 mp, 1879 mp expropriaţi prin Decretul 437/1979, au fost acoperiţi de blocurile edificate, iar 1875 mp aparţin în prezent pârâţilor Daia (1525 mp teren fără construcţie expropriat prin Decretul nr. 437/1979 şi 350 mp casă de locuit şi teren, obţinută de pârâţii D. prin justiţie.
S-a mai învederat de către reclamantă că imobilul de 1875 mp a fost solicitat în natură prin notificarea din 01 noiembrie 2001, iar ulterior, o suprafaţă 1525 mp din acest teren a fost solicitată şi prin notificarea din 12 februarie 2002, la care primăria nu a răspuns până în prezent.
Prin sentinţa civila nr. 590 din 27 iunie 2003 Tribunalul Timiş a respins acţiunea împotriva Prefecturii Timiş şi SC A.D.P. SA pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi ca neîntemeiată acţiunea formulată faţă de pârâţii D. şi Statul Român reprezentat de Consiliul local şi Primăria Municipiului Timişoara, anulându-se ca netimbrate capetele de cerere vizând despăgubirile materiale şi daunele morale.
Prin Decizia civilă nr. 177 din 13 noiembrie 2003 Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei .
Recursul exercitat de reclamantă împotriva deciziei a fost admis prin Decizia nr. 9622 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind casată hotărârea Curţii de Apel Timişoara, admis apelul şi desfiinţată sentinţa cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că într-adevăr, terenul şi construcţia de pe acesta au făcut obiectul Decretelor de expropriere nr. 439/1979 şi 361/1985, legea nefăcând distincţie în ceea ce priveşte măsurile reparatorii cuvenite persoanelor îndreptăţite după valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului.
Cu privire la construcţii, corect s-a reţinut de către instanţa de apel că au fost dobândite de familia Daia prin contractul de vânzare – cumpărare şi că nu poate fi constatată nulitatea absolută a lui, deoarece cumpărarea s-a făcut în baza unei hotărâri judecătoreşti (sentinţa civilă nr. 17488 din 19 octombrie 1999 a Judecătoriei Timişoara), nefiind incident nici un motiv de nulitate absolută.
De altfel, desfiinţarea contractului ar echivala cu lipsirea de efecte a unei hotărâri judecătoreşti pe o altă cale, decât exercitarea împotriva ei a căilor de atac prevăzute de lege.
De aceea, în mod corect s-a considerat că toate criticile privitoare la nelegala încheiere a contractului de închiriere pe numele pârâţilor D.G. şi D.C., deveniţi ulterior cumpărători şi la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi ale HG nr. 11/1997 nu pot fi primite în cauză.
S-a mai reţinut de către instanţa de recurs că reclamanta a notificat Primăria Municipiului Timişoara, solicitând să i se restituie terenul expropriat şi neutilizat prin construirea blocurilor, în suprafaţă de 1525 mp, nefiind făcută dovada emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării.
Totodată, cu trimitere la dispoz. art. 23 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de recurs a reţinut că termenul în care unitatea deţinătoare trebuie să răspundă notificării persoanei îndreptăţite este imperativ, iar nu unul de recomandare şi că nesoluţionarea de către primărie a notificării, înăuntrul termenului legal deschide, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 acţiune în justiţie, astfel încât nu se poate susţine prematuritatea cererii.
Procedând la rejudecarea cauzei, Tribunalul Timiş a pronunţat sentinţa civilă nr. 2148 din 6 noiembrie 2009, prin care: A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Prefectura judeţului Timiş şi a respins acţiunea în contradictoriu cu această parte; A admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în daune morale, respingând ca prescris acest capăt de cerere; A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare; A admis în parte acţiunea formulată şi a obligat pârâtul Primarul Municipiului Timişoara să emită o dispoziţie privind soluţionarea notificării nr. 145/2002 a reclamantei, prin care să propună acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul ce face obiectul notificării, sub sancţiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei pe zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii; A respins, ca nefondate, capetele de cerere privind confirmarea titlului reclamantei asupra imobilului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, retrocedarea în natură a imobilului şi acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut, pe aspectul lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Prefectura Judeţului Timiş, că reclamanta nu încearcă valorificarea vreunui drept potrivnic faţă de acest pârât, nejustificându-i prezenţa în proces, în timp ce excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC A.D.P. SA este nefondată, având în vedere cererea de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de această parte cu pârâţii D.G. şi D.C.
Asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în daune morale, tribunalul a reţinut că reclamanta putea şi trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea din chiar momentul producerii faptelor, având în vedere natura acestor fapte care au condus la producerea prejudiciului (şocurile emoţionale şi suferinţa psihică ce i-au fost cauzate sieşi şi întregii familii, uzurparea proprietăţii şi lăsarea ei în ruină, distrugerea grădinii). Faţă de acest moment tribunalul a constatat că cererea de chemare în judecată formulată la 17 mai 2002 este depusă după împlinirea termenului de prescripţie de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
În schimb, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost găsită neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 45 alin. (1) şi (5) din Legea 10/2001 (potrivit cărora termenul de atacare a unor asemenea acte în justiţie s-a împlinit la 14 august 2002), dată faţă de care înregistrarea acţiunii pe rolul Judecătoriei Timişoara la 17 mai 2002, se dovedeşte a fi în termen.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că potrivit Decretului nr. 437/1979 al Consiliului de Stat a fost expropriată o suprafaţă de 3404 mp teren (fără construcţii) de la numiţi M.E. şi M.I., iar prin Decretul nr. 361/1985 al aceluiaşi consiliu a fost expropriată o suprafaţă de 350 mp teren şi construcţiile existente pe aceasta de la aceleaşi persoane.
Prin contractul încheiat la 06 mai 1998 între Consiliul Local Timişoara reprezentat prin SC A.D.P. SA şi pârâtul D.G., acesta din urmă a primit cu chirie locuinţa din Timişoara Calea Aradului nr. 28, ulterior fiind încheiat contract de vânzare-cumpărare (nr. 15789 din 18 noiembrie 1998), în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care SC A.D.P. SA a fost obligată la vânzare.
Prin notificarea nr. 145 din 12 februarie 2002, reclamanta a solicitat retrocedarea în natură a terenului în suprafaţă de 1525 mp situat în Timişoara, precum şi a construcţiilor de pe acesta.
S-a reţinut că, potrivit deciziei de casare, obligatorie faţă de art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanţa are de analizat situaţia terenului ce a făcut obiectul notificării, în suprafaţă de 1525 mp, întrucât în privinţa construcţiilor ce au format obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de recurs a stabilit că acestea fiind vândute în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuţie.
S-a constatat, conform concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, că pe suprafaţa de teren ce face obiectul notificării sunt amplasate mai multe reţele de utilităţi subterane şi supraterane, accese şi platforme care asigură funcţionarea normală a casei cu nr. de înscriere 28 şi că nu există suprafeţe de teren care să poată fi dezmembrate şi restituite în natură.
În speţă, nu a fost exprimat acordul persoanei îndreptăţite pentru compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, astfel încât, în situaţia imposibilităţii de restituire în natură, măsurile reparatorii pot consta doar în despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Ca atare, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, fiind obligat Primarul municipiului Timişoara să emită o dispoziţie de soluţionare a notificării nr. 145/2002, prin care să propună acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobil, sub sancţiunea unor daune cominatorii în cuantum de 50 lei/zi de întârziere, începând cu data rămânerii irevocabile a hotărârii.
În instituirea obligaţiei pârâtului Primarul municipiului Timişoara de a emite o dispoziţie prin care să propună acordarea de despăgubiri băneşti, tribunalul a avut în vedere faptul că, aşa cum s-a reţinut în repetate rânduri de către C.E.D.O., calea oferită de legile speciale de reparaţie trebuie să fie una efectivă.
Împotriva sentinţei civile nr. 2148 din 6 noiembrie 2009 a Tribunalului Timiş au declarat apel reclamanta P.A.F. şi pârâtul Primarul municipiului Timişoara.
În motivarea apelului său, reclamanta P.A.F. a susţinut că rejudecarea cauzei a însemnat, prin soluţia adoptată, „o nesocotire judiciară postumă, prin nelegalitate" a drepturilor antecesoarei sale, defuncta E.M., precum şi ale sale ca moştenitoare legală.
Apelantul-pârât a arătat că instanţa nu poate obliga pe Primarul municipiului Timişoara la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de despăgubiri băneşti, întrucât dispoziţiile art. 16 Titlul VII din Legea nr. 247/2005, modificată prin OUG nr. 81/2007, prevăd doar posibilitatea emiterii unei dispoziţii privind despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziţiei notificatorul să facă opţiunea între despăgubirile băneşti şi acordarea de acţiuni în cadrul Fondului Proprietatea, la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 137/ A din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă. A fost admis apelul pârâtului şi în consecinţă, schimbată în parte sentinţa în sensul respingerii cererii reclamantei pentru daune cominatorii. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că la rejudecare tribunalul s-a conformat limitelor judecăţii aşa cum au fost stabilite prin Decizia de casare a Înaltei Curţi.
Astfel, prin Decizia instanţei supreme s-a statuat că primarul are obligaţia de a răspunde notificării reclamantei; că, în cauză nu mai poate fi pusă în discuţie valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului către pârâţii D. întrucât contractul acestora s-a încheiat în baza unei hotărâri judecătoreşti irevocabile. Prin aceeaşi decizie s-a stabilit şi faptul că obiectul judecăţii îl reprezintă solicitarea reclamantei pentru restituirea terenului în suprafaţă de 1525 mp (teren expropriat de stat şi rămas neutilizat, în opinia reclamantei, prin construirea blocurilor).
Ca atare, ţinându-se seama, în temeiul art. 315 C. proc. civ., de dezlegările în drept ale deciziei de casare, apelul reclamantei prin care s-a criticat însăşi hotărârea instanţei supreme a fost găsit neîntemeiat.
Întrucât reclamanta nu mai poate pune în discuţie valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care pârâţii D. au dobândit dreptul de proprietate asupra locuinţei, nu poate pretinde nici restituirea în natură a construcţiei, care nu se mai află în proprietatea statului.
Având în vedere că limitele rejudecării au vizat suprafaţa de 1525 mp şi măsura în care aceasta poate fi sau nu restituită în natură iar din raportul de expertiză a rezultat că întreaga suprafaţă este aferentă casei (existând reţele edilitare care îi asigură exploatarea normală şi fără posibilitatea dezmembrării unor parcele), în mod corect tribunalul a apreciat că imobilul nu poate fi restituit în natură, ci prin echivalent.
Apelul pârâtului Primarul Municipiului Timişoara vizând greşita obligare a sa la emiterea dispoziţiei cu propunere de despăgubiri în favoarea reclamantei a fost apreciat neîntemeiat.
Pe acest aspect, s-a reţinut că deşi art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 prevede o anumită procedură pentru acordarea titlurilor de despăgubire, procedura anevoioasă şi posibilităţile limitate de valorificare a acestor titluri de despăgubire au fost criticate în repetate rânduri de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a condamnat Statul Român pentru încălcarea art. 6 din C.E.D.O., tocmai pentru ineficienţa F.P.
A fost găsită însă întemeiată critica pârâtului referitoare la daunele cominatorii faţă de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ., potrivit cărora nu se mai pot stabili de către instanţă asemenea daune pentru refuzul debitorului de a îndeplini o obligaţie de a face.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta P.A.F. şi pârâtul Primarul municipiului Timişoara.
1) În motivele de recurs formulate reclamanta a susţinut că instanţa a ignorat probatoriul, acoperind acte de abuz şi fals, iar procesul de rejudecare impus de Decizia de casare a însemnat „o nouă măcelărie judiciară".
- Judecarea unei cereri de retrocedare a unei proprietăţi însuşite abuziv nu poate să nu înceapă cu verificarea deţinerii titlului de proprietate de către proprietarul deposedat şi în niciun caz refuzul cererilor repetate ale reclamantei pe acest aspect nu poate fi considerat echitabil.
Considerentul instanţei conform căruia „atâta vreme cât reclamantei nu i se poate restitui în natură imobilul în litigiu şi cererea de confirmare a titlului de proprietate al antecesoarei sale este neîntemeiată" reprezintă un raţionament ilogic.
- În afara „argumentării verbale din acţiune şi explicaţiilor suplimentare" ale reclamantei, la dosar se află o serie de probe (enumerate de către recurentă) care demonstrează dreptul de proprietate al autoarei acesteia şi faptul că nu a avut loc o „efectivitate a exproprierii".
- Scopul rejudecării procesului ar fi trebuit să fie constatarea nulităţii absolute a sentinţei civile nr. 17488/1998 a Judecătoriei Timişoara, or, negându-se existenţa titlului antecesoarei reclamantei şi refuzându-se examinarea probatoriului prezentat în acest sens a devenit imposibilă descoperirea adevărului, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
- Instanţa a depăşit limitele puterii judecătoreşti (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.) admiţând legalitatea însuşirii proprietăţii autoarei reclamantei sub pretextul unor decrete de expropriere care nu numai că sunt nepublicate, dar au fost şi abrogate.
- Decizia instanţei de apel ignoră prevederile Legii nr. 10/2001 care consacră ca fiind abuzivă preluarea imobilelor pe temeiul unor decrete de expropriere nepublicate, precum şi dispoziţiile art. 9 din aceeaşi lege, potrivit cărora imobilele se restituie în natură, în starea în care se aflau la depunerea cererii şi libere de orice sarcini.
- Întrucât Decizia atacată reprezintă un regres faţă de Decizia nr. 177/2003 a Curţii de Apel Timişoara, s-a solicitat să fie aplicat principiul non reformatio in peius.
2. Primarul municipiului Timişoara a formulat critici sub următoarele aspecte:
- În mod greşit instanţa a obligat pe pârâtul-recurent la emiterea unei dispoziţii privind acordarea de despăgubiri băneşti întrucât art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificată prin OUG nr. 81/2007 prevede doar posibilitatea emiterii unei dispoziţii privind despăgubirile, urmând ca după primirea dispoziţiei notificatoarea să facă opţiunea între despăgubirile băneşti şi acordarea de acţiuni în cadrul F.P. la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
- Nu poate fi reţinut refuzul instituţiei recurente de a soluţiona pe cale administrativă dosarele aferente notificărilor, în realitate procedura fiind suspendată de drept conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, până la soluţionarea acţiunii în instanţă.
Ulterior deciziei de casare (şi exercitării mai multor căi extraordinare de atac de către reclamantă împotriva acesteia) suspendarea de drept a fost înlocuită cu suspendarea convenţională, reclamanta solicitând expres luarea acestei măsuri.
Ca atare, neputându-se reţine un refuz de soluţionare, instanţa de judecată nu poate soluţiona pe fond notificarea, suprimând etapa administrativă obligatorie.
Faţă de aceste considerente, instanţa trebuia să acorde un termen rezonabil recurentului-pârât în vederea soluţionării notificărilor.
- Având în vedere că antecesoarea reclamantei a primit suma de 80.788 lei cu titlu de despăgubiri pentru preluarea terenului notificat, acordarea măsurilor reparatorii presupune restituirea despăgubirilor actualizate în condiţiile legii.
- Terenul ce face obiect al notificării se încadrează la art. 14 din Legea nr. 10/2001, constituind obiect al unui contract de concesiune, ceea ce înseamnă că, fiind vorba de un contract valabil încheiat, el este opozabil reclamantei.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
La data de 2 septembrie 2010 s-a înregistrat la dosar o completare a motivelor de recurs de către Primarul municipiului Timişoara, prin care s-au făcut precizări în legătură cu regimul juridic al terenului, parte închiriat şi parte constituind obiect al unui contract de concesiune.
Fiind vorba de motive depuse în afara termenului prev. de art. 301 C. proc. civ. (de 15 zile de la comunicarea hotărârii, care în speţă a avut loc la 26 mai 2010) şi cum, pe de altă parte, nu se invocă motive de ordine publică în sensul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., urmează să se constate că acestea nu au realizat o legală învestire a instanţei pentru a face obiect de analiză în recurs.
Intimaţii-pârâţi D.G. şi C. au depus întâmpinare prin care au solicitat, în principal, să se constate nulitatea recursului declarat de reclamantă pentru imposibilitatea încadrării criticilor în vreunul din cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului întrucât situaţia juridică a terenului, aşa cum a rezultat din probele administrate, îl face impropriu restituirii în natură, iar în ce priveşte construcţia, există deja o hotărâre judecătorească irevocabilă, astfel încât valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu mai poate fi pusă în discuţie.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantei nu poate fi primit, parte din critici fiind neîncadrabile în drept iar celelalte având caracter neîntemeiat.
Astfel, referirea recurentei - reclamante la ignorarea de către instanţă a probatoriului administrat excede analizei care poate fi realizată în calea de atac a recursului, unde nedevoluându-se fondul, nu se examinează probele, ci doar legalitatea soluţiei respectiv, corecta aplicare a legii asupra situaţiei de fapt deduse judecăţii, astfel cum a fost determinată de către instanţele fondului.
Susţinerea că instanţa nu ar fi verificat titlul de proprietate al antecesoarei reclamantei este lipsită de fundament juridic deoarece tocmai în considerarea existenţei unui asemenea titlu a fost stabilit dreptul la măsuri reparatorii, în caz contrar nefiind dovedită calitatea de persoană îndreptăţită.
Considerentul instanţei de apel potrivit căruia este neîntemeiată „cererea de confirmare a titlului de proprietate al antecesoarei reclamantei" este în realitate, răspunsul la pretenţia formulată de către reclamantă, care prin „confirmarea titlului" a înţeles şi a pretins restituirea în natură a imobilului.
Or, motivând de ce o asemenea măsură reparatorie nu poate fi dispusă, instanţa a concluzionat în mod logic – iar nu pe baza unui raţionament „ilogic şi inversat", cum se pretinde – că nu poate fi primită pretenţia de „confirmare a titlului" în sensul afirmat de către reclamantă.
Referirea la „argumentarea verbală" a acţiunii, ca şi la explicaţiile suplimentare ulterioare, precum şi enumerarea mijloacelor de probă sunt aspecte nesusceptibile de încadrare în vreun motiv de recurs.
Este lipsită de orice fundament afirmaţia recurentei conform căreia scopul rejudecării l-ar fi reprezentat constatarea nulităţii absolute a sentinţei civile nr. 17488/1998 a Judecătoriei Timişoara (respectiv, hotărârea în baza căreia s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare al pârâţilor D.).
Pe de o parte, o hotărâre judecătorească nu poate face obiectul unei acţiuni în nulitate întrucât, spre deosebire de actul juridic obişnuit, cel jurisdicţional poate fi cenzurat sub aspectul valabilităţii şi legalităţii sale doar prin intermediul căilor de atac.
Odată epuizat exerciţiul căilor de atac, hotărârea intră în autoritate de lucru judecat, valabilitatea constatărilor jurisdicţionale nemaiputând fi pusă în discuţie ulterior.
Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat corect că tribunalul a judecat în limitele învestirii date prin Decizia de casare, cea care tranşase că obiectul judecăţii îl reprezintă solicitarea de restituire a terenului de 1525 mp transmisă prin notificarea din 12 februarie 2002 şi că valabilitatea contractului de vânzare - cumpărare al intimaţilor-pârâţi Daia nu mai poate fi pusă în discuţie (faţă de existenţa unei hotărâri irevocabile pe acest aspect), ceea ce impune şi soluţia asupra măsurilor reparatorii cuvenite pentru imobilul-construcţie.
De aceea, invocarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. cu privire la această critică s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care reclamanta-recurentă nu a indicat norma de drept material care ar fi fost nesocotită şi nu a demonstrat în ce ar consta lipsa de temei legal a hotărârii.
Tot astfel, referirea la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este lipsită de orice susţinere în dezvoltarea motivelor de recurs, având în vedere că partea nu indică actul juridic în înţelesul lui material (de negotium iuris) ale cărui clauze clare, neechivoce să fi fost interpretate greşit de către instanţă, denaturându-li-se înţelesul.
Critica potrivit căreia prin Decizia adoptată sunt nesocotite dispoziţiile Legii nr. 10/2001 care consfinţesc ca preluare abuzivă trecerea imobilelor în patrimoniul statului pe temeiul unor decrete de expropriere nepublicate este de asemenea, neîntemeiată şi în contradicţie cu soluţia instanţei.
Tocmai pentru că a apreciat preluarea ca fiind abuzivă, instanţa a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii.
În ce priveşte imposibilitatea restituirii în natură, ea a fost corect determinată faţă de dispoziţiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 10/2001. Stabilindu-se, ca situaţie de fapt şi regim juridic al terenului, că acesta este afectat de reţele edilitare, că este aferent şi necesar exploatării construcţiei de la nr. 28, neexistând posibilitatea dezmembrării în parcele restituibile în natură, s-a concluzionat în mod corect că singura formă de reparaţie este cea prin echivalent.
Susţinerea că s-ar fi încălcat principiul non reformatio in peius întrucât Decizia atacată cu recurs reprezintă „un regres" faţă de Decizia nr. 177/2003 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată într-o etapă jurisdicţională anterioară (în soluţionarea unui apel împotriva primei sentinţe a fondului) este neîntemeiată în condiţiile în care hotărârea la care se face referire este lipsită de orice efect juridic, fiind casată prin Decizia nr. 9622 din 22 noiembrie 2005 a Î.C.C.J.
Or, potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată „nu are nici o putere", astfel încât recurenta nu se poate raporta, pentru a susţine agravarea situaţiei în propria cale de atac la efectele unei hotărâri care practic şi-a încetat existenţa juridică (prin desfiinţarea ei în cadrul normal al exerciţiului căilor de atac).
Ca atare, toate criticile reclamantei au fost găsite nefondate, recursul acesteia urmând să fie respins în consecinţă.
2. Recursul exercitat de către pârâtul Primarul municipiului Timişoara este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Prin soluţia adoptată, obligând primarul la emiterea unei dispoziţii prin care să propună acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, instanţele au nesocotit prevederile legii speciale în cadrul căreia se valorificau pretenţiile şi au stabilit măsuri reparatorii în afara cadrului normativ existent.
Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constau în „compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit cu soluţionarea notificării sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Or, prevederile speciale care statuează asupra despăgubirilor ce pot fi acordate sunt cele cuprinse în art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi constau în titluri de despăgubire stabilite de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
De asemenea, potrivit OUG nr. 81/2007 dacă titlul de despăgubire este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia poate solicita conversia în acţiuni emise de Fondul Proprietatea sau acordarea de despăgubiri în numerar (iar când valoarea este mai mare de 500.000 lei se pot solicita exclusiv acţiuni sau titluri de plată, în funcţie de opţiunea titularului).
În speţă, înlăturând dispoziţiile legii speciale, instanţele fondului au apreciat că „procedura anevoioasă şi posibilităţile limitate de valorificare a titlurilor de despăgubire" permit suprimarea acestei proceduri legale şi instituirea, pe cale jurisdicţională, a altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege.
O asemenea manieră de a proceda înseamnă însă, din partea instanţelor, crearea dreptului într-o materie în care nu există lacună legislativă pentru ca acest lucru să fie permis, depăşindu-se astfel funcţia jurisdicţională care presupune aplicarea legii şi iar nu crearea acesteia.
Judecătorul tranşează litigii prin aplicarea normei de drept incidente, nefiindu-i permis să statueze pe cale de norme generale şi reglementare (art. 4 C. civ.), pentru că altminteri, ar însemna că ia locul puterii legiuitoare.
Or, aşa cum puterea executivă nu poate adopta legi, ci doar trebuie să asigure măsuri pentru executarea lor, tot astfel, puterea judecătorească este chemată să aplice şi să interpreteze legea, nu să o creeze, asigurându-se astfel, respectarea principiului separaţiei puterilor în stat.
Punând alte măsuri reparatorii în locul celor stabilite de legiuitor – respectiv, despăgubiri băneşti –, instanţele fondului şi-au arogat practic, o funcţie normativă, creând reguli de drept material noi, ca şi când ar fi avut delegată puterea legislativă.
În felul acesta, se nesocoteşte principiul care se află la fundamentul oricărui stat de drept, conform căruia puterea judecătorească nu-şi poate crea norme de drept a căror aplicare să o facă ulterior pentru că în timp ce o lege este un act de suveranitate, o decizie a instanţei de judecată nu este decât un act de jurisdicţie.
Considerentul instanţelor potrivit căruia, datorită procedurii greoaie de valorificare a titlurilor de despăgubire şi nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea, au fost pronunţate în repetate rânduri condamnări ale Statului Român de către Curtea europeană, nu este în măsură să justifice acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege pentru că în felul acesta nu se asigură înlăturarea deficienţelor de sistem şi eficacitatea reparaţiilor.
Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcţional – deşi potrivit jurisprudenţei recente a instanţei de contencios european (de exemplu, cauza Matieş împotriva României din 8 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluţii în ce priveşte funcţionalitatea şi plata sumelor datorate – nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta, creată pe cale pretoriană.
În timp ce legea prevede proceduri stricte de urmat şi creează fondul din care persoanele îndreptăţite ar trebui să fie îndestulate, o jurisprudenţă creată în afara legii ar încălca în egală măsură exigenţele de previzibilitate pe care le impune Convenţia europeană.
Ca atare, nimic nu ar împiedica instanţa de contencios european – la jurisprudenţa căreia s-a făcut referire pentru a se justifica acordarea altor măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege – să constate în continuare aceleaşi încălcări ale Convenţiei, când în locul legii este pusă aşa – numita normă pretoriană.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanţele de judecată nu pot să aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului şi să realizeze studii de impact privind implicaţiile financiare asupra bugetului alocat pentru plata despăgubirilor şi nici nu pot institui mecanisme de eficientizare a acestor plăţi.
Or, principiul legalităţii ca parte a preeminenţei dreptului căruia instanţa europeană îi acordă importanţă primordială în jurisprudenţa sa, presupune existenţa unor norme accesibile, precise şi previzibile, exigenţe cărora nu le corespunde jurisprudenţa creată prin înlăturarea cadrului normativ.
În realitate, invocata nefuncţionalitate a Fondului Proprietatea atrage obligaţia pentru stat de a adopta măsurile adecvate pentru a-l face funcţional, iar nu obligaţia pentru instanţele judecătoreşti de a legifera, punând în locul măsurilor reparatorii legale altele, stabilite pe cale jurisprudenţială, pentru că aceasta ar însemna depăşirea funcţiei jurisdicţionale a instanţei.
În acest sens, în hotărârea – pilot (cauza Maria Atanasiu ş.a. împotriva României) s-a reţinut că „dată fiind acumularea de disfuncţionalităţi ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză" (par. 228); că, este nevoie de o „refacere totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate" (par. 235) şi de „implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză" (par. 232).
Or, practica judiciară poate fi coerentă atunci când se întemeiază pe norme de drept a căror aplicare este chemată să o facă şi nu atunci când creează ea norme care pot fi diferite de la o speţă la alta (având în vedere că rolul firesc al legiuitorului este preluat de către judecătorul cauzei) deşi situaţiile sunt comparabile.
În acelaşi timp, în legătură cu lipsa de funcţionalitate imputată Fondului Proprietatea nu trebuie ignorat faptul că începând cu 25 ianuarie 2011 acesta a fost listat la Bursa de Valori Bucureşti.
În consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză de către instanţele fondului care au stabilit obligarea primarului la emiterea dispoziţiei prin care să propună acordarea de despăgubiri băneşti sunt lipsite de fundament legal, statuând în afara cadrului normativ.
De aceea, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul pârâtului va fi admis şi modificată în parte Decizia în sensul că prin admiterea apelului primarului (în afara înlăturării obligaţiei acestuia la plata daunelor cominatorii, dispuse deja prin Decizia recurată) va fi stabilită obligaţia acestuia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Celelalte critici din recursul pârâtului potrivit cărora nu este vorba despre un refuz de soluţionare a notificării (procedura fiind suspendată ca urmare a solicitării reclamantei) şi că ar trebui stabilit un termen rezonabil pentru soluţionarea acesteia, nu pot fi primite. Învestirea instanţei de judecată s-a realizat tocmai pentru nerespectarea termenului reglementat de art. 25 din Legea nr. 10/2001 înăuntrul căruia entitatea deţinătoare trebuia să se pronunţe asupra solicitării persoanei îndreptăţite iar prin Decizia de casare s-a stabilit că nu este vorba de un termen de recomandare, ci de unul imperativ care a fost nesocotit. În plus, la 10 ani de la data transmiterii notificării nu mai poate fi vorba de rezonabilitatea unui termen care să înceapă să curgă de la acest moment pentru a i se da pârâtului posibilitatea rezolvării notificării.
Faţă de soluţia adoptată, critica referitoare la restituirea despăgubirilor primite cu ocazia exproprierii a rămas fără suport, având în vedere că stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii se va face de către Comisia Centrală, care va avea ţine seama la determinarea întinderii acestora şi de eventualele despăgubiri primite, în sensul art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001.
Totodată, este lipsită de fundament critica potrivit căreia terenul ar face obiectul unui contract de concesiune, situaţie care ar fi fost relevantă doar în măsura în care s-ar fi dispus restituirea în natură a acestuia şi când s-ar fi pus într-adevăr, problema opozabilităţii unui asemenea contract.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.A.F. împotriva deciziei nr. 137/ A din 5 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia recurată în sensul că prin admiterea apelului primarului stabileşte obligaţia acestuia de a propune măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2026/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1831/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
