ICCJ. Decizia nr. 2026/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2026/2011
Dosar nr. 187/117/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 53 din 20 ianuarie 2010, pronunţată de Tribunalul Cluj în Dosar nr. 187/117/2009 s-a admis acţiunea formulată de reclamantul H.M.E. împotriva pârâţilor SC P. SA Cluj şi Directorul SC P. SA Cluj şi, în consecinţă:
Au fost obligaţi pârâţii să emită în favoarea reclamantului decizie cuprinzând propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile Legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul construcţie denumit C.C., înscris în CF 547 Ghiolţ, nr. top. 1172/1/1/3.
S-a respins cererea de arătare a titularului dreptului formulată de pârâtă împotriva A.D.S.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Construcţia denumită C.C., edificată asupra parcelei cu nr. top. 1172/1/1/3, înscrisă iniţial în CF 580, iar apoi transcrisă in CF 647 Ghiolţ, a fost proprietatea lui S.D., după cum rezultă din copiile cărţilor funciare nr. 580 şi 6747 Ghiolţ depuse dosarul cauzei.
Prin contractul de schimb din 8 iunie 1941, S.D. a transmis acest imobil fostei sale soţii B.O.
Potrivit certificatului de moştenitor nr. 15 din 03 aprilie 1997 emis de B.N.P. D.M.C., reclamantul este fiul lui B.O.A., decedată la data de 28 ianuarie 1965.
Imobilul denumit C.C. a făcut parte din patrimoniul SC P. SA, care l-a vândut la licitaţie numitului B.A., cumpărătorul întabulându-şi dreptul de proprietate în CF 647 Ghiolţ sub B2.
Prin notificarea înregistrată la data de 06 aprilie 2001, formulată în baza Legii nr. 10/2001, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc M.F., adresată Primăriei Mun. Gherla, reclamantul H.M.E. a solicitat acordarea despăgubirilor pentru construcţia cunoscută sub denumirea de C.C., construcţie din lemn pe două nivele cu fundaţie şi pivniţă de piatră.
Prin adresa din 16 iulie 2008, Primăria comuna Ţaga a transmis notificarea reclamantului către pârâta SC P. SA Cluj, apreciind în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, că aceasta este unitatea deţinătoare competentă să soluţioneze notificarea reclamantului.
Pârâta SC P. SA Cluj a negat calitatea sa de entitate învestită prin dispoziţiile legale cu soluţionarea notificării, însă, această susţinere a fost înlăturată de prima instanţă.
Potrivit dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele - terenuri si construcţii - preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.
Pe de altă parte, art. 29 alin. (1) din lege prevede: 1) Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) si (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
În continuare, se arată că dispoziţiile alin. (1) sunt aplicabile şi în cazul în care imobilele au fost înstrăinate, iar alin. 3 dispune că, în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) si (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispoziţiile art. 26 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale citate anterior, prima instanţă a apreciat că pentru imobilele ce au făcut parte din patrimoniul unei societăţi comerciale al cărui acţionar majoritar la data intrării în vigoare a legii era statul, societatea comercială respectivă, prin organele sale de conducere, este chemată să soluţioneze notificarea, iar nu instituţia publică care a efectuat privatizarea.
Potrivit informaţiilor furnizate de Oficiul Registrul Comerţului, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, SC P. SA era societate cu capital de stat, ceea ce presupune că pârâta a fost corect indicată de reclamant drept entitatea competentă pentru soluţionarea notificării sale. Din acest considerent, cererea de arătare a titularului dreptului formulată de SC P. SA a fost respinsă.
Prin actele depuse la dosar, reclamantul a dovedit formularea în termen a notificării, a dovedit, de asemenea, că imobilul în litigiu a fost proprietatea antecesoarei sale B.O.A., dobândit cu titlu de schimb de la proprietarul tabular S.D., fostul său soţ; totodată, s-a dovedit calitatea de moştenitor după fostul proprietar al imobilului, ca şi preluarea imobilului de către stat, astfel încât, prima instanţă a apreciat că reclamatul îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 2 lit. i), art. 4 alin. (2) şi art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de lege.
Potrivit art. 25 alin. (1), pârâta SC P. SA Cluj avea obligaţia de a răspunde notificării reclamantului în termen de 60 zile de la primirea acesteia sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare.
În speţă însă, pârâta nu a pretins că actele doveditoare depuse de reclamant ar fi insuficiente, astfel încât, omisiunea soluţionării notificării a fost considerată nejustificată.
Tribunalul a mai reţinut că potrivit celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 20/2007 dată în recurs în interesul legii, omisiunea unităţii deţinătoare de soluţionare a notificării un timp îndelungat echivalează cu refuzul acordării măsurilor reparatorii, refuz ce îndreptăţeşte partea să se adreseze instanţei de judecată, care are competenţa de a soluţiona pe fond cererea de acordare a măsurilor reparatorii.
În cauză, s-a apreciat că reclamantul îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În ceea ce priveşte forma concretă a acestor măsuri reparatorii, având în vedere că imobilul a fost înstrăinat legal numitului B.A., în temeiul dispoziţiile art. 18 lit. b), art. 1 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că acestea nu pot fi decât despăgubiri în condiţiile legii speciale de stabilirea şi plată a despăgubirilor cuprinse în Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiile art. 26, art. 25 din Legea nr. 10/2001, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul H.M.E. împotriva pârâţilor SC P. SA Cluj şi Directorul SC P. SA Cluj şi, în consecinţă:
Au fost obligaţi pârâţii să emită în favoarea reclamantului, Decizia cuprinzând propunere de acordare a despăgubirilor în condiţiile Legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul construcţie denumit C.C. înscris în CF 647 Ghiolţ, cu nr. top. 1172/1/1/3.
Împotriva sentinţei a formulat apel pârâta SC P. SA, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, astfel că, a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii reclamantului.
Prin Decizia civilă nr. 116/ A din 23 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, apelul formulat de pârâtă a fost respins ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, analizând criticile formulate prin motivele de apel a avut în vedere considerentele ce urmează.
Imobilul C.C. ce face obiectul notificării adresate de către reclamant Primăriei mun. Gherla, transmisă ulterior Primăriei comunei Ţaga şi, ulterior, pârâtei SC P. SA Cluj, a ieşit din patrimoniul societăţii notificate prin vânzare la licitaţie către numitul B.A. la data de 1 septembrie 1994 şi a fost predat acestuia la data de 10 octombrie 1994.
Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 imobilul nu se mai afla în patrimoniul SC P. SA.
Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că hotărârea tribunalului prin care pârâta a fost obligată să emită decizie cuprinzând propunere de acordare a despăgubirilor, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pe numele reclamantului, este legală.
Astfel, imobilul C.C. a aparţinut antecesoarei reclamantului, B.O., în baza unui contract de schimb încheiat la 8 iunie 1941, cu proprietarul tabular S.D.
Fără a opera transferul dreptului de proprietate, acest imobil a fost preluat de stat, fiind trecut ulterior în administrarea SC P. SA care l-a înstrăinat numitului B.A., acesta din urmă întabulându-şi dreptul de proprietate în CF.
În consecinţă, pârâta a deţinut o perioadă de timp imobilul, l-a exploatat, iar în anul 1994 l-a înstrăinat prin licitaţie pentru suma de 7.002.000 lei, sumă ce a intrat în patrimoniul său şi a înlocuit valoarea bunului înstrăinat.
Totodată, potrivit informaţiilor despre istoricul SC P. Cluj SA, furnizate de O.R.C. de pe lângă Tribunalul Cluj pentru perioada 23 mai 1991 - 7 august 2009, a rezultat că societatea a fost supusă mai multor serii de modificări vizând componenţa acţionariatului.
Astfel, la data de 16 februarie 1994 modificarea a vizat intrarea în societate a noilor asociaţi, F.P.S. şi F.P.P. Transilvania, având cote de participare la beneficii şi pierderi 70%, respectiv 30%, concomitent cu ieşirea din societate a asociatului întreprinderea P.
Ulterior, F.P.P. Transilvania s-a transformat în S.I.F. Transilvania, conform menţiunii din 5 ianuarie 2000.
Potrivit înregistrării din 3 mai 2000, M.A.A. a devenit asociat nou, ieşind din societate F.P.S.
La 27 iulie 2001, are loc o nouă modificare a structurii acţionariatului, în sensul că Agenţia Domeniilor Statului a devenit acţionar şi s-a retras M.A.A.
Conform menţiunii din 28 aprilie 2005, C.N.A.F.P. Bucureşti şi T.P. SRL au intrat în societate ca asociaţi noi, retrăgându-se din societate S.I.F. Transilvania şi Agenţia Domeniilor Statului.
Aceşti doi acţionari au figurat până la data de 11 decembrie 2008, când structura acţionariatului a suferit o nouă schimbare, prin intrarea asociatului Agenţia Domeniilor Statului şi ieşirea C.N.A.F.P. Bucureşti.
În fine, ultima modificare în structura acţionariatului societăţii a vizat intrarea în societate a acţionarului nou M.C. SRL şi retragerea din societate a T.P. SRL.
Având în vedere această succesiune, rezultă că, în prezent, au calitatea de asociaţi în cadrul societăţii SC P. SA - Agenţia Domeniilor Statului cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 42,250 % şi M.C. SRL cu o cotă de participare la beneficii şi pierderi de 57,75%.
În concluzie, instanţa de apel a reţinut că societatea există şi în prezent, unul din acţionari fiind Agenţia Domeniilor Statului, iar suma de bani care a înlocuit valoarea bunului înstrăinat prin licitaţie în anul 1994, a intrat în patrimoniul SC P. SA.
Din aceeaşi succesiune a structurii acţionariatului, reiese că în intervalul 11 februarie 1994 - 13 decembrie 1994 în care imobilul a fost înstrăinat la licitaţie, acţionariatul era compus din F.P.S. şi F.P.P., ambele fonduri de stat, iar la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţionarii societăţii erau S.I.F. Transilvania şi Agenţia Domeniilor Statului, întreaga structură a acţionariatului, la ambele momente, aparţinând statului.
Potrivit celor arătate, atât la data vânzării la licitaţie, cât şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţionariatul SC P. Cluj SA era integral de stat, motiv pentru care s-a apreciat ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârâtă.
Întrucât fosta unitate deţinătoare există, iar unul dintre acţionari este Agenţia Domeniilor Statului cu o cotă de participare semnificativă de 42,250%, valoarea de înlocuire a bunului imobil a intrat în patrimoniul societăţii, instanţa de apel a apreciat că pârâta este ţinută să soluţioneze notificarea reclamantului având ca obiect acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale pentru imobilul C.C.
Motivul de apel vizând greşita modalitate de determinare a formei măsurilor reparatorii, în condiţiile în care imobilul există în materialitatea sa, a fost apreciat, de asemenea, ca nefondat.
Pârâta este cea care a înstrăinat în anul 1994 acest imobil unei terţe persoane fizice, în cadrul unei vânzări la licitaţie, care nu a fost contestată, valabilitatea acestei operaţiuni juridice nefiind pusă sub semnul incertitudinii.
Prin urmare, restituirea în natură nu este posibilă, astfel că, în cauză sunt aplicabile prin similitudine prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care prevăd că, nu se restituie în natură imobilele legal înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, singura măsură reparatorie de care poate beneficia reclamantul în condiţiile arătate, este cea pe care a şi solicitat-o, anume, despăgubiri în condiţiile legii speciale.
Modalitatea de punere în executare efectivă a acestei măsuri este cea reglementată de art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, finalmente statul fiind cel care va achita aceste despăgubiri în mod echitabil în condiţiile în care valoarea de înlocuire a imobilului înstrăinat a intrat în patrimoniul unei societăţi al cărei acţionar era tot statul.
În temen legal, împotriva acestei decizii, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de dispoziţiile art.304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta învederează că a arătat instanţelor de fond, în susţinerea poziţiei sale procesuale că imobilul în discuţie a fost înstrăinat la licitaţie publică numitului B.A. în anul 1995, cu respectarea normelor legale, iar acesta şi-a înscris dreptul în cartea funciară în cursul anului 1996.
Recurenta mai arată că în urma reorganizării sale în temeiul Legii nr. 15/1990, aceasta a devenit societate cu capital mixt, de stat şi privat, competenţa statului român revenind C.N.A.F.P. La acel moment, construcţia în discuţie nu mai era evidenţiată în patrimoniul său.
În consecinţă, la data promovării acţiunii recurenta era o societate cu capital mixt, privat şi de stat, cota de participaţie a statului român fiind de 42,25% din capitalul social.
Prin OUG nr. 23/2008, C.N.A.F.P. a fost desfiinţat, iar atribuţiile şi patrimoniul acestuia, inclusiv acţiunile deţinute la SC P. Cluj SA au fost preluate de Agenţia Domeniilor Statului.
Recurenta învederează că în ciuda tuturor acestor argumente pentru respingerea acţiunii, instanţa a admis cererea reclamantului, obligând-o la emiterea unei decizii în favoarea reclamantului cuprinzând propunerea de acordare a despăgubirilor, în condiţiile legii speciale de stabilire şi plată a despăgubirilor - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul în litigiu.
Instanţa de apel în mod este nelegal a omis a se pronunţa asupra excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocată la 20 ianuarie 2010.
Chiar dacă această excepţie a fost invocată după închiderea dezbaterilor, fiind o excepţie de fond, absolută, ea putea fi invocată oricând, prin urmaare, şi după prima zi de înfăţişare la prima instanţă, şi în apel, în condiţiile art. 294 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., iar potrivit art. 316 C. proc. civ., chiar direct în recurs.
Este de principiu că instanţa are obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor cererilor formulate de părţi şi de a motiva pentru ce le admite sau le respinge în tot sau în parte.
Însă, instanţa a reţinut în mod eronat situaţia de fapt arătând că pârâta SC P. Cluj SA neagă calitatea sa de entitate învestită cu soluţionarea notificării.
Însă, recurenta pârâtă, se mai arată în motivele de recurs, a negat calitatea de persoană juridică deţinătoare, sens în care a făcut dovada că imobilul în litigiu a fost înstrăinat la licitaţie publică în anul 1995, astfel că, acesta nu se mai află evidenţiat în patrimoniul său.
De asemenea, recurenta învederează că instanţa de apel în mod eronat a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Textul menţionat prevede două condiţii: prima, este cea referitoare la cerinţa conform căreia imobilele a căror restituire se solicită să fie deţinute la data intrării în vigoare a acestei legi (anul 2001) de către respectivele societăţi, iar cea de-a doua condiţie priveşte calitatea de unitate deţinătoare pe care trebuie să o deţină cea în sarcina căreia cade obligaţia de restituire.
Or, recurenta reiterează susţinerea potrivit căreia aceasta nu avea calitatea de unitate deţinătoare a imobilului încă din anul 1995 când a avut loc înstrăinarea acestuia.
În ceea ce priveşte forma concretă a măsurilor reparatorii pe care instanţa le-a stabilit, acestea au fost determinate în temeiul art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001 care prevede că „Măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul în care imobilul nu mai există la data intrării în vigoare a prezentei legi".
Este de neînţeles care a fost raţiunea pentru care instanţa de apel a reţinut acest temei al acordării măsurilor reparatorii, în situaţia în care construcţia ce face obiectul litigiului există în materialitatea ei.
Drept urmare, recurenta consideră că singura explicaţie ce ar putea fi reţinută este aceea că textul menţionat a fost interpretat, interpretare eronată în opinia recurentei, întrucât 18 lit. b) din Legea 10/2001 se referă strict la situaţia în care imobilul nu mai există fizic, fiind distrus, demolat, etc.
Recurenta mai arată că instanţa de apel în mod absolut eronat şi fără nicio justificare, reţine prin Decizia atacată că „în prezent, au calitatea de asociaţi în cadrul societăţii pârâte Agenţia Domeniilor Statului şi M.C. SRL."
Recurenta conchide, că astfel cum reiese din înscrisurile cauzei, asociaţii în cadrul SC P. SA sunt A.N.P.A. si SC T.P. SRL.
Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.
Înalta Curte va analiza cu prioritate motivul de recurs prin care recurenta a susţinut o vătămare procesuală, anume, neanalizarea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, invocate în calea de atac anterioară.
Susţinerea este nefondată, astfel cum reiese din expozeul prezentei decizii, chiar dacă ordinea de analiză efectuată în apel a impus soluţionarea raportului juridic litigios pe fond pentru a se da dezlegare şi acestei excepţii procesuale, de fond, absolute şi peremptorii.
Cererea de chemare în judecată a fost iniţiată pentru sancţionarea pasivităţii culpabile a entităţilor notificate de către reclamant, în soluţionarea notificării sale, adresate iniţial la Primăria mun. Gherla, transmisă ulterior Primăriei comunei Ţaga şi, în cele din urmă, recurentei pârâte SC P. SA Cluj.
Ca atare, pentru soluţionarea excepţiei arătate, în mod legal instanţele anterioare s-au raportat la cele statuate deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007, în sensul soluţionării pe fond de către instanţă a notificării formulate de persoana îndreptăţită.
Precizarea expusă a fost necesară pentru a se contura subiectele raportului juridic dedus judecăţii, ca şi pretenţia concretă cu a cărei soluţionare instanţa a fost învestită, circumstanţe necesare pentru o corectă dezlegare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive.
Astfel, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză presupunea nu numai simpla constatare că pârâta este entitatea notificată (notificarea putând fi greşit îndreptată, cum de altfel, a şi fost cazul Primăriei mun. Gherla şi apoi, al Primăriei Ţega), ci, aceasta să fie chiar unitatea deţinătoare sau entitatea învestită prin dispoziţiile legii cu soluţionarea pe fond a notificării, însuşire care se verifică în persoana pârâtei, cum corect a constatat instanţa de apel.
Dată fiind necesitatea confirmării calităţii procesuale pasive ca urmare a constatării calităţii de entitate în sarcina căreia legiutorul a stabilit obligaţia de a emite decizie sau dispoziţie motivată de soluţionare a notificării, reiese concluzia că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive nu putea fi soluţionată anterior dezlegării fondului cauzei, ceeea ce, din punct de vedere procedural, a presupus unirea excepţiei cu fondul, în condiţiile art. 137 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a procedat instanţa de apel, potrivit celor deja arătate cu privire la ordinea de analiză desprinsă din considerente deciziei recurate.
Pornind de la cele reţinute în cauză, Înalta Curte constată că în mod nefondat recurenta pretinde că nu este entitatea obligată la soluţionarea notificării potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Astfel, situaţia de fapt de natura celei din cauză, nu este în mod explicit prevăzută de dispoziţiile legale ale actului normativ incident, însă, potrivit unui raţionament de analogie a legii, instanţa de apel în mod corect a dezelgat raportul litigios.
Notificarea formulată de intimatul reclamant a avut ca obiect pretenţia de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent pentru construcţia C.C., imobil care, la data intrării în vigoarea a Legii nr. 10/2001 se afla în patrimoniul unei persoane fizice care l-a dobândit prin cumpărare la licitaţie publică de la recurenta cauzei, încă din anul 1994, fiind în prezent întabulat în favoarea cumpărătorului.
Câtă vreme acestă operaţiune juridică îşi produce pe deplin efectele în realitatea juridică, întrucât nu a fost atacată cu acţiune în nulitate şi, mai mult decât atât, la acest moment efectele sale sunt pe deplin consolidate (având în vedere împlinirea termenului de prescripţie specială instituit prin dispoziţiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), această situaţie juridică nu poate rămâne în afara sferei de reglementare a dispoziţiilor legii de reparaţie, de vreme ce premisele acordării de măsuri reparatorii sunt îndeplinite în cauză: preluarea abuzivă, chiar fără titlu, de către stat a imobilului, calitatea reclamantului de moştenitor al autoarei sale deposedate abuziv şi respectarea termenului de notificare pentru solicitarea măsurilor reparatorii.
Pentru rezolvarea raportului de restituire, legiuitorul a indicat ca moment definitoriu pentru constatarea situaţiei juridice a imobilului în legătură cu care se formulează notificarea, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (art. 21.1 lit. b) din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001).
Or, aşa cum s-a arătat, la acea dată construcţia în discuţie fusese înstrăinată de recurentă încă din anul 1994.
Astfel cum instanţa de apel a apreciat, nimic nu se opune a se reţine că într-o atare situaţie măsurile reparatorii se stabilesc exclusiv în echivalent, astfel cum dispune art. 18 lit. c) din Legea 10/2001, raţiunile din prezenta cauză fiind identice cu cele ele edictării acestei norme pentru cazul înstrăinărilor efectuate în baza Legii nr. 112/1995 a imobilelor ce au fost preluate abuziv de stat, concluzie permisă de un argument de analogie a legii: ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet.
În consecinţă, dacă măsurile reparatorii nu pot fi stabilite decât în echivalent se impune a se determina, prin intrumentele interpretării dispoziţiilor legii, entitatea învestită cu soluţionarea notificării şi implicit, cu emiterea dispoziţiei sau deciziei cu propunere de măsuri reparatorii în echivalent, dacă toate celelalte condiţii legale sunt îndeplinite, aşa cum este cazul în speţă, după cum s-a arătat.
Pentru aceasta, în mod corect instanţa de apel a efectuat un raţionament prin care a determinat şi izolat sursa cauzală a susţinerii recurentei privind negarea calităţii sale de entitate învestită cu soluţionarea notificării, stabilind calitatea de entitate învestită cu emiterea dispoziţiei de soluţionare a notificării, în ipoteza absenţei acestei operaţiuni juridice de vânzare la licitaţie publică în favoarea unui terţ, persoană fizică.
Drept urmare, s-a constatat printr-o detaliată prezentare a dinamicii acţionariatului recurentei, că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul era acţionar în cadrul recurentei, situaţie care, de altfel, se verifică şi în prezent, acţionarii recurentei fiind Administraţia Domeniilor Statului cu 42,25% şi M.T.N. C. SRL cu 57,75%, potrivit înscrisului de la fila 95 dosar fond, contrar celor susţinute de recurentă în sensul că alături de A.D.S., acţionar ar fi SC T.P. SRL, cel din urmă asociat retrăgându-se din rândul acţionarilor la 24 august 2009, conform evidenţelor de la Registrul Comerţului.
Aşadar, în absenţa înstrăinării la licitaţie publică a construcţiei C.C., notificarea reclamantului se încadra în dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Cum însă construcţia este în prezent vândută, în mod legal instanţa de apel, în aplicarea textului anterior menţionat, dar având în vedere şi instituţia subrogaţiei reale cu titlu particular (înlocuirea unei valori patrimoniale cu alta), dat fiind faptul că preţul încasat de recurentă în urma vânzării i-a intrat acesteia în patrimoniu (aspect necontestat în cauză), reiese că recurenta este entitatea în competenţa căreia cade sarcina emiterii dispoziţiei cu propunerea de măsuri reparatorii în echivalent, cum în mod legal a constatat curtea de apel, dispoziţie care urmează a fi înaintată Comisiei Centrale de stabilire şi plată a despăgubirilor pentru a se urma procedura Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Având în vedere cele anterior redate, în aplicarea dispoiţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC P. Cluj SA, împotriva Deciziei nr. 116/ A din 23 aprilie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2173/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1832/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
