ICCJ. Decizia nr. 1603/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1603/2011
Dosar nr. 4973/108/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Arad, la 28 septembrie 2009 reclamantul D.F. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti prin D.G.F.P. Arad, solicitând să se constate în temeiul dispoziţiilor art. 5 alin. (1), coroborat cu art. 1 alin. (1), (2) lit. i) din Legea nr. 221/2009 caracterul politic al măsurilor administrative la care a fost supus, în temeiul disp. art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea 221/2009, solicită obligarea Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice Bucureşti, respectiv D.G.F.P. Arad, la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin cele două condamnări cu caracter politic la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii, la despăgubiri totale în sumă de 4.000.000 Euro.
În fapt, a arătat că prin sentinţa nr. 66 din 1953, pronunţată de Tribunalul Militar Timişoara, la data de 7 martie 1953, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 1 lit. c) din Decretul 199/1950, cu art. 4, art. 7 din acelaşi decret, şi art. 209 C. pen. a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru crima de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a RSR, de asemenea, i s-a confiscat întregime averea şi a fost obligat la 100 lei cheltuieli de judecată. În timpul celor 20 ani de închisoare a arătat că a suferit cumplit. A fost eliberat din închisoare la dat 24 iunie 1964.
S-a mai arătat că privarea sa de libertate a avut consecinţe deosebit de nefaste după eliberarea din închisoare, fiindu-i afectată imaginea, sursele de venit, reputaţia şi nu în ultimul rând viaţa de familie.
În drept invocă dispoziţiile Legii nr. 221 din 11 iunie 2009, OUG nr. 214/1999 cu completările şi modificările ulterioare.
Prin sentinţa civilă nr. 83 din 11 februarie 2010, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul D.F., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin mandatar D.G.F.P. Arad, având ca obiect pretenţii.
A fost obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să achite reclamantului suma de 390.000 Euro, sau echivalent în lei, la cursul B.N.R. în ziua plăţii.
A fost obligat acelaşi pârât la 4195 lei către reclamant cu titlu de cheltuieli de judecată.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin sentinţa penală cu nr. 66 din 7 martie 1953 a Tribunalului Militar Timişoara, reclamantul D.F. a fost judecat într-un lot împreună cu alţi deţinuţi şi a fost condamnat la 20 ani muncă silnică şi confiscarea averii, conform art. 1 lit. c) Decretul-lege 199/1950, cu aplicarea art. 4 şi art. 7 din acelaşi decret.
Reclamantul D.F. a fost arestat la 19 august 1951 şi pus în libertate la 24 iunie 1964, executând 13 ani de închisoare.
După eliberare reclamantul a fost urmărit de organele de represiune, datorită faptului că era fost deţinut politic.
Prin Hotărârea nr. 173 din 14 august 1990 a Comisiei pentru acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice, conform Decretului-lege nr. 818/1990, reclamantului i-au fost recunoscute drepturile ca beneficiar al acestui act normativ, şi în momentul de faţă beneficiază de aceste drepturi, însă acestea sunt modice şi nici pe departe nu pot acoperi prejudiciul încercat de către reclamant ca urmare a măsurilor luate împotriva lui.
Persecuţiile la care a fost supus i-au afectat grav starea de sănătate, fiind operat în repetate rânduri, conform actelor medicale depuse la dosar.
Prin măsura administrativă impusă reclamantului, acestuia i-a fost cauzat şi un prejudiciu nepatrimonial, ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate - dreptul de a circula, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate în mod implicit şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale: onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, rudele, - vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de către reclamant.
În atare condiţii, prima instanţă a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituţia României, cu referire (orientativ, doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către Stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a pagubei suferită de reclamant, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei.
Prin Decizia nr. 105 A din 22 aprilie 2010 Curtea de Apel Timişoara,secţia civilă, a admis apelul pârâtului şi a redus cuantumul despăgubirilor la suma de 250.000 Euro, restul dispoziţiilor sentinţei fiind menţinute.
Curtea a stabilit că prima instanţă a reţinut o corectă stare de fapt şi adevăratele raporturi juridice dintre părţile din litigiu, făcând şi o justă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale în materie, precitate, neconstatându-se din oficiu nici un motiv de ordine publică, care să determine anularea hotărârii atacate însă, prima instanţă a obligat pârâtul la despăgubiri globale - materiale şi morale în cuantum prea mare, fiind astfel cazul reducerii acestora la o sumă de 250.000 Euro, considerată rezonabilă şi echitabilă, în acord deplin cu starea de fapt şi particularităţile specifice cauzei.
La pronunţarea acestei soluţii, Curtea a avut în vedere faptul că suferinţele pe plan social, moral şi profesional îndurate de reclamant i-au produs acestuia un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale, la stabilirea cuantumului căreia trebuie avută în vedere în concret, viaţa celui în cauză, pierderile suferite şi beneficiul nerealizat, toate acestea constituite într-o anumită compensare a posibilităţilor pe care reclamantul le avea anterior vătămării şi acelea care i-au fost accesibile ulterior, conform Decretului-lege nr. 118/1990, însă în determinarea întinderii acestor despăgubiri morale şi materiale, trebuie să se ţină seama de consecinţele negative suferite, pe plan fizic şi psihic, de importanţa valorilor morale lezate, de măsura în care au fost vătămate aceste valori, ca şi de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării reclamantului şi ca atare, s-a apreciat, că suma solicitată de acesta este numai parţial justificată, suma de 250.000 Euro, constituind o satisfacţie suficientă, rezonabilă şi echitabilă.
Chiar dacă valoarea prejudiciului moral este lăsată la aprecierea instanţei, stabilirii contravalorii lui nu se poate face pe baza liberului arbitru, ci pe baza dovezilor administrate, pentru conturarea dimensiunilor suferinţelor fizice şi întinderea prejudiciului, iar sumele de bani - indiferent de cuantumul lor - nu pot să reprezinte decât o indemnizaţie cu caracter compensator pentru contrabalansarea suferinţelor îndurate, neputând fi primită susţinerea că valoarea despăgubirilor trebuie să fie mult superioară, prin comparare cu alte situaţii, care sunt similare doar în aparenţă.
Rezultă deci că suferinţele de ordin fizic, psihic şi moral nu pot fi cuantificate pe baza unui criteriu care să aibă la bază metoda comparaţiei, deoarece acestea ţin intrinsec de personalitatea expusă măsurii şi de particularităţile concrete şi complexe ale fiecărui caz în parte.
Aşadar stabilirea acestui cuantum, nu presupune stabilirea „preţului" suferinţelor fizice şi psihice ale reclamantului, care sunt - evident – inestimabile, ci a însemnat aprecierea tuturor consecinţelor negative, al prejudiciului şi a implicaţiilor acestora, pe toate planurile vieţii sociale şi familiale, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii fiind subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs reclamantului.
Împotriva susmenţionatei hotărâri au declarat recurs părţile, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, dezvoltând recursul său încadrat în prevederile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., reclamantul a susţinut că în mod greşit şi inexplicabil, deşi recunoaşte vătămarea gravă a valorilor ocrotite de lege, instanţa de apel a redus semnificativ cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru prejudiciul produs prin faptele autorităţilor statului, fiind încălcate astfel chiar criteriile de echitate şi rezonabilitate invocate de această instanţă.
Instanţa de apel a reţinut în mod distorsionat situaţia reală din cauză, ignorând realitatea crudă cu care s-a confruntat, determinată de condamnarea la 20 de ani muncă silnică şi confiscarea averii pentru crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe R.S.R.
Prezentând condiţiile săvârşirii faptelor imputate şi a celor din anii de încarcerare, pe perioada 1951 – 1964, perioadă în care a fost expus unor suferinţe cumplite (de asemenea prezentate în memoriul de recurs) reclamantul a arătat că toate aceste acţiuni ale statului au avut repercursiuni nefaste asupra lui, cât şi a familiei sale (fiicele sale, dat fiind condiţia sa – de condamnat politic – fiind în imposibilitate să se înscrie la liceu, fiind lipsite de afecţiunea şi ocrotirea sa).
În acest fel, ignorând situaţia reală rezultată din probele dosarului, ca şi repercursiunile faptelor imputate, instanţa de apel care a diminuat cuantumul despăgubirilor pretinse prin acţiune, a pronunţat o hotărâre nelegală, care în raport de practica instanţei supreme şi a celei Europene, se impune a fi casată în sensul celor solicitate prin cererea dedusă judecăţii.
În subsidiar, a solicitat menţinerea sentinţei tribunalului.
Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. a Judeţului Arad a susţinut, în dezvoltarea motivelor de recurs încadrate în prevederile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ., că în mod greşit instanţa de apel a omis să pună în vedere reclamantului să depună sentinţele de condamnare cu menţiunea „caracterului politic", cerinţă pretinsă de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 221/2009, ori să procedeze la reconstituirea dosarului, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (3) din aceeaşi lege.
La pronunţarea hotărârii, instanţa de apel a ignorat în totalitate dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora la stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuia să aibă în vedere dreptul de care a beneficiat reclamantul în baza Legii nr. 118/1990, norme ce au fost astfel încălcate.
La cuantificarea prejudiciului, instanţa ar fi trebuit să se raporteze la realitatea economică prezentă a statului, ca şi la împrejurarea că perioada îndelungată scursă de la data prejudiciului şi până în prezent (50 ani) a determinat o atenuare semnificativă a prejudiciului moral, însăşi înlăturarea prin lege (art. 2 din Legea nr. 221/2009) a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic constituind o satisfacţie echitabilă.
A fost relevată în acest sens jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului în materie (cauza Konolos, Canciovici, Oancea etc.).
Instanţele nu au cercetat în concret situaţia de fapt în cauză, preluând afirmaţiile părţii, nesusţinute de dovezi, care nu pot constitui astfel elemente suficiente pentru a permite stabilirea în mod corect a cuantumului prejudiciilor suferite.
Principiul reparării integrale a faptei împiedică acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume foarte mari, nejustificate în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, fără a putea transforma instituţia răspunderii delictuale într-un izvor de îmbogăţire fără just temei celor ce pretind despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009.
Greşit a reţinut curtea de apel că se impune plata cheltuielilor de judecată în integralitatea lor, deoarece acestea sunt nepotrivit de mari raportat la complexitatea cauzei şi obiectul acesteia, motiv pentru care, invocând dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., a solicitat reducerea cuantumului acestora.
Recursurile nu sunt fondate.
Deşi întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ., în recursul reclamantului, respectiv art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în recursul pârâtului criticile subsumate acestor motive de recurs nu fac posibilă încadrarea lor în dispoziţiile legale evocate.
Al şaptelea motiv de recurs, invocat în memoriul reclamantului, vizează ipoteza în care hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Însă ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pentru a fi incident cazul de nelegalitate evocat, se concretizează în ipotezele strict reglementate de această normă legală, ele neputând fi extinse la alte situaţii considerate de parte a avea aptitudinea pretinsă de lege.
Prin urmare, în condiţiile în care, astfel cum rezultă din verificarea hotărârii recurate, există concordanţă, între considerente şi dispozitiv, iar soluţia din dispozitiv se sprijină pe considerente amplu dezvoltate atât în ce priveşte situaţia de fapt a cauzei, dar şi a legislaţiei şi jurisprudenţei relevante în materie, specifice speţei deduse judecăţii, aprecierile părţii în sensul reţinerii unei situaţii de fapt „distorsionate", cu „ignorarea realităţii" pe care partea a trăit-o pe perioada detenţiei şi ulterior acesteia, se plasează dincolo de cerinţele normei invocate ca motiv de recurs, deosebit de riguroasă şi restrictivă, pentru a putea determina nelegalitatea unei hotărâri judecătoreşti, în accepţiunea legii procesual civile.
Nu pot fi primite nici criticile pârâtului, întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât textul legal menţionat vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie (înţeles ca negotium) şi nu probaţiunea cauzei.
Acest motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în dispoziţiile art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, fiind menit deci să asigure interpretarea conformă voinţei clar exprimate a părţilor contractante, în acord cu principiile esenţiale privitoare la interpretarea contractelor ori actelor juridice unilaterale şi nu, astfel cum se arată, o pretinsă neîndeplinire a unei cerinţe legale de realizare a dreptului subiectiv ce face obiectul legii speciale incidentă raportului juridic dedus judecăţii.
Această critică ar putea face, eventual, obiectul celui de-al nouălea motiv de recurs, invocat, din considerentele dezvoltate prin declaraţiile de recurs, de ambele părţi litigante.
Analizând hotărârea recurată prin prisma acestui ultim motiv de recurs, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a legii în cauza dedusă judecăţii, hotărârea fiind la adăpost de criticile părţilor încadrate în motivul de recurs invocat.
Condamnarea reclamantului pentru o infracţiune [art. 1 lit. c) din Decretul nr. 199/1950 cu aplicarea art. 4 şi art. 7 din acelaşi decret şi art. 209 C. pen., constând în crimă de uneltire împotriva securităţii interne şi externe a R.S.R.], cuprinsă în câmpul de aplicaţiune al legii speciale - Legea nr. 221/2009 face să atragă, astfel cum legal au reţinut instanţele, incidenţa acestei legi raportului juridic dedus judecăţii, fapta menţionată fiind considerată şi stabilită ope legis ca fiind/constituindu-se într-o condamnare politică.
Aceasta determină, prin consecinţă, aplicarea dispoziţiilor legii speciale, cum corect au procedat instanţele, respectiv a dreptului la despăgubiri astfel cum sunt acestea reglementate de aceeaşi lege [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009].
În aplicarea normei evocate, declarată neconstituţională prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, ulterioară hotărârii pronunţate în recurs şi ca urmare, inaplicabilă în cauză pentru coliziunea sa cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor omului, ce recunoaşte în cazul existenţei unei hotărâri definitive ce consfinţeşte un drept, a unei valori patrimoniale ocrotite de convenţie, în patrimoniul părţii câştigătoare, care-i dă dreptul de a se bucura în mod efectiv de „bunul" său, instanţele au procedat la evaluarea cuantumului despăgubirilor cu respectarea principiului legalităţii, dar şi a criteriului proporţionalităţii unei asemenea măsuri.
Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 reglementează măsurile reparatorii prevăzute de această lege, măsuri ce pot fi solicitate de „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic, sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic".
În determinarea cuantumului daunelor solicitate pe temeiul legal menţionat, legiuitorul nu a stabilit criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, oferind însă puncte de reper în această operaţiune prin raportare la măsurile reparatorii de care partea îndreptăţită ar mai fi beneficiat în baza celorlalte legi speciale de reparaţie (Decretul-lege 118/1990, Legea nr. 10/2001, OUG nr. 214/1999).
Or, la stabilirea prejudiciului, astfel cum rezultă din actele cauzei, instanţele fondului au făcut verificările menţionate, cuantificarea prejudiciului moral fiind rezultatul evaluării instanţelor în respectarea criteriului echităţii, dar şi în scopul respectării principiului, reparării integrale a prejudiciului, care constituie de altminteri scopul actului de reparaţiune incident în cauză.
Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, inevitabil, o doză de aproximare, fiind necesar ca instanţa să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi acoperit niciodată în totalitate, şi despăgubirile acordate, care să asigure celui prejudiciat o reparaţie de natură a atenua suferinţele fizice şi morale suferite, fără a se ajunge la impedimentul evocat în recursul pârâtului-îmbogăţirea fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a drepturilor omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoană vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici în venituri nejustificate pentru victime.
Or, contrar susţinerilor din recursurile părţilor, suma stabilită de instanţa de apel cu titlu de despăgubiri morale, reflectă menţinerea echilibrului prin raportare la prejudiciul moral suferit de reclamant prin condamnare detenţie pe o perioadă mare de timp (13 ani), şi consecinţele sale ulterioare, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către pârât argumente noi, faţă de cele din apel, care au condus deja la diminuarea cuantumului daunelor morale acordate.
Nu se poate susţine că instanţa de apel, în determinarea prin reevaluare a cuantumului despăgubirilor stabilite, nu a avut în vedere şi celelalte măsuri compensatorii de care a beneficiat partea, în contextul aprecierii sumei acordate de prima instanţă ca fiind excesivă.
Nu este fondată nici critica privind neaplicarea textului art. 274 alin. (4) C. proc. civ., constând în necesitatea diminuării cuantumului cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat pârâtul, întrucât norma fiind dispozitivă, este lăsată la latitudinea instanţei în faţa căreia se poartă litigiul, această critică constituindu-se în realitate, într-un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate, pentru a putea determina reformarea hotărârii atacate.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul D.F. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Arad împotriva deciziei nr. 105 A din 22 aprilie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1645/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1600/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
