ICCJ. Decizia nr. 1600/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1600/2011
Dosar nr. 3016/112/2009
Şedinţa publică din 23 februarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 decembrie 2009, reclamanta P.G.L.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, constatarea caracterului politic al condamnării la pedeapsa închisorii pe timp de 6 luni a tatălui său, G.I., decedat la data de 23 februarie 1976, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin Decizia nr. 2348/1952 pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 2 din Legea nr. 13/1949 şi pedepsită de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 combinat cu H.C.M. nr. 809 din 20 iulie 1949; obligarea pârâtului la plata sumei de 1.200 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea unui inel de aur de 10 grame cu iniţialele I.G. în sumă de 1000 lei şi a unei verighete de căsătorie, din aur, în greutate de 2 grame, în valoare de 200 lei, obiecte ridicate la încarcerarea tatălui său în Colonia de muncă nr. 2 Poarta Albă; obligarea pârâtului la plata sumei de 504.000 lei echivalentul sumei de 120.000 Euro, cu titlu de daune morale pentru suferinţa defunctului şi a familiei sale, a stării de inconfort social, rezultată din condamnare.
În motivarea acţiunii reclamanta a învederat că prin sentinţa penală nr. 776/1952 a Tribunalului Năsăud, tatăl său a fost condamnat la pedeapsa de 2 ani muncă corecţională şi 500 lei amendă corecţională pentru delictul de sabotaj.
În sarcina acestuia s-a reţinut că în calitate de cârciumar s-a sustras de la plata impozitului pe circulaţia mărfurilor în sumă de 162,29 lei prin nefiscalizarea cumpărăturilor de pe piaţa neorganizată pe perioada 1 ianuarie 1952 – 30 aprilie 1952, pentru că nu a trecut în mod sincer în registrele cârciumii toate cumpărăturile de pe piaţă, dispunându-se, în baza art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 combinat cu Legea nr. 13/1949 şi H.C.M. nr. 809/1949, aplicarea sancţiunilor arătate.
Prin Decizia penală nr. 2348 din 23 iulie 1952 a Curţii de Apel Cluj, secţia penală, pedeapsa aplicată a fost redusă la 6 luni, fiind executată cu începere din 19 iunie 1952 în Colonia de muncă nr. 2 Poarta Albă până la data de 25 august 1952, apoi în Colonia de muncă nr. 5 Culmea până la data de 30 noiembrie 1952 şi ulterior în Penitenciarul Mărgineni de unde a fost eliberat la data de 17 decembrie 1952, conform biletului de eliberare nr. 11844 din 15 decembrie 1952 emis de Penitenciarul Văcăreşti.
La încarcerare, defunctului său tată i-au fost ridicate bunurile pretinse prin cerere, obiecte care nu i-au fost restituite la eliberare, deşi au fost solicitate, iar prin hotărârile de condamnare nu s-a dispus confiscarea lor.
A învederat că după eliberare, poziţia tatălui său a fost calificată ca fiind deţinut politic „dus la Canal, în deltă la tăiat stuf", aducându-i o marginalizare socială puternică, imposibilitatea de a lucra în domeniul în care era pregătit, nefiind primit la lucru decât în calitate de muncitor necalificat „la pădure" în Vatra Dornei, iar apoi la Apicola Bistriţa.
Ostracizarea tatălui său, decedat la data de 23 februarie 1976, s-a răsfrânt şi asupra familiei sale. Doar în mod excepţional i s-a permis reclamantei să frecventeze şcoala, iar cursurile liceale le-a urmat mult mai târziu.
Chiar şi după căsătorie, soţul său era mereu chemat la „cadre" pentru a da explicaţii în legătură cu condamnarea socrului său, suferind în calitate de lucrător M.A.I. piedici la promovarea şi şicane, care au încetat după anul 1990.
Caracterul de condamnare politică a tatălui său rezultă din textul Legii nr. 221/2009, care în art. 1 alin. (2) lit. f), prevede că Decretul nr. 183/1949 a fost emis pentru sancţionarea infracţiunilor economice.
Este de netăgăduit că orice arestare şi condamnare pe nedrept produce celor în cauză suferinţe pe plan moral, social, profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, perspectivă în raport cu care prejudiciul moral astfel produs justifică acordarea unei compensaţii materiale.
Deoarece condamnatul a decedat, acesta nu a putut beneficia de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999, Legea nr. 586/2001.
În baza Legii nr. 10/2001, reclamanta a beneficiat de restituirea casei părinteşti naţionalizată cu mult înaintea condamnării, în anul 1050, astfel că nefiind confiscată nu intră în analiza prezentei cauze.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (2) lit. f), art. 1, alin. (4), art. 4, art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Prin sentinţa civilă nr. 205/ F din 3 martie 2010 Tribunalul Bistriţa-Năsăud a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta P.G.L.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Bistriţa-Năsăud şi pârâtul a fost obligat să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune morale;
A fost respinsă cererea de constatare a caracterului politic al condamnării defunctului G.I.,
S-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtului la plata sumei de 1.200 lei cu titlu de daune materiale reprezentând contravaloarea unui inel de aur de 10 grame cu iniţialele I.G. şi a unei verighete de căsătorie din aur de 2 grame.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că reclamanta este fiica numitului G.I., născut la 20 noiembrie 1908 şi decedat la 23 februarie 1976, aşa cum rezultă din actele de stare civilă aflate la dosar.
Prin sentinţa penală nr. 776/1952 a fostului Tribunal Năsăud tatăl reclamantei, numitul G.I., a fost condamnat, la pedeapsa de 2 ani închisoare corecţională şi 500 lei amendă corecţională pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 2 din Legea nr. 13/1949 şi pedepsită de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 83/1949 combinat cu HCM nr. 809/1949.
În sarcina acestuia s-a reţinut că în calitate de cârciumar s-a sustras de la plata impozitului pe circulaţia mărfurilor în sumă de 162,29 lei prin nefiscalizarea cumpărăturilor de pe piaţa neorganizată pe perioada 1 ianuarie 1952-30 aprilie 1952, că nu a trecut în mod sincer în registrul cârciumii toate cumpărăturile de pe piaţă, constatându-se că în ziua de 5 mai 1952 nu a înregistrat: 9 bucăţi peştişori prăjiţi, 4,400 kg. caş de oaie, 0,400 kg. urdă, un borcan şi jumătate de murături de ardei umplut.
Prin Decizia penală nr. 2348/1952 a fostei Curţi Cluj, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. 1981/1952 s-a admis în parte recursul inculpatului G.I., dispunându-se reducerea pedepsei închisorii de la 2 ani la 6 luni.
La data pronunţării acestei decizii, tatăl reclamantei, numitul G.I., era în stare de arest preventiv începând din data de 19 iunie 1952, aşa cum rezultă din dispozitivul deciziei penale.
Conform biletului de liberare nr. 11844/1952 eliberat la 15 decembrie 1952 de Direcţia Generală a Penitenciarelor, Coloniilor şi Unităţilor de Muncă - Penitenciarul Văcăreşti, tatăl reclamantei a executat pedeapsa de 6 luni închisoare într-o unitate de penitenciar, în perioada 19 iunie 1952-15 decembrie 1952, fiind eliberat la expirarea pedepsei.
Potrivit menţiunilor efectuate pe verso-ul biletului de liberare, la data de 10 iulie 1952 tatăl reclamantei a fost dus în colonia de muncă nr. 2 Poarta Albă.
Aşa cum a relevat martora P.G., tatăl reclamantei a fost dus la canal, lucrând la stuf, într-un mediu plin de apă.
Infracţiunea economică pentru comiterea căreia a fost condamnat tatăl reclamantei, pedepsită de art. 2 lit. a) din Decretul nr. 183/1949 constituie de drept condamnare cu caracter politic, conform art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009.
Fiind vorba de o condamnare pe care legea o instituie ca fiind cu caracter politic, un asemenea caracter nu mai trebuie constatat de instanţa de judecată, el fiind stabilit ope legis.
Aceasta rezultă şi din dispoziţiile ari. 1 alin. (4) şi art. 4 alin. (1), texte conform cărora caracterul politic al condamnării se constată de instanţa de judecată numai în cazul persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2), adică pentru alte fapte decât cele ce constituie de drept condamnări cu caracter politic, cum sunt faptele prevăzute de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
S-a reţinut că dat fiind faptul că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, că este vorba de o condamnare pe care legea însăşi o califică drept politică, acţiunea reclamantei nu poate fi considerată inadmisibilă, aşa cum greşit se susţine de pârât.
Întrucât condamnatul G.I. a decedat la data de 23 februarie 1976, reclamanta. în calitate de fiică, este îndreptăţită în temeiul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 să promoveze prezenta acţiune în despăgubiri.
În ceea ce priveşte cererea de acordare de despăgubiri materiale reprezentând contravaloarea, obiectelor din aur (inel cu inscripţia I.G. de 10 grame şi verighetă de căsătorie de 2 grame), tribunalul a reţinut că aceasta este neîntemeiată, deoarece textul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea ar. 221/2009 instituie dreptul la despăgubiri prin echivalent bănesc numai în cazul bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare şi nerestituite în natură sau prin echivalent.
Or, prin hotărârea de condamnare a tatălui reclamantei nu s-a dispus măsura confiscării vreunor bunuri, aspect recunoscut de reclamantă în chiar cuprinsul acţiunii introductive.
Ca arate, cerinţa legii, aceea de a fi vorba de bunuri confiscate prin hotărârea de condamnare, nu este îndeplinită.
Pe de altă parte, în cauză nici nu s-a dovedit că asemenea bunuri au fost în posesia tatălui reclamantei, că s-au ridicat la încarcerarea acestuia în Colonia de muncă nr. 2 Poarta Albă, simpla cerere de restituire depusă în copie la dosar neputând constitui o asemenea dovadă atâta timp cât nu rezultă din cuprinsul ei momentul la care s-a formulat, nu poartă semnătura condamnatului, nu conţine vreo dată a înregistrării cererii în evidenţele unităţii de muncă, nu există vreo altă dovadă care să ateste expedierea şi primirea cererii.
Ridicarea acestor obiecte de aur la momentul încarcerării, eventuala lor valoare, nu s-a dovedit nici prin probatoriul testimonial administrat în cauză.
Or, conform principiului instituit de art. 1169 C. civ., persoana care formulează o propunere înaintea instanţei trebuie să o dovedească.
În baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, având în vedere caracterul politic al condamnării defunctului G.I., rezultat din lege, reclamanta este îndreptăţită la acordarea de daune morale pentru prejudiciul moral suferit urmare a condamnării tatălui său.
Prin condamnarea suferită s-a cauzat tatălui reclamantei un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încălcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinţa inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodată în mod implicit acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale - onoare, reputaţie - precum şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, vătămări care îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de victimă.
Lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private şi profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv după momentul eliberării, fiindu-i afectate datorită condiţiilor istorice anterioare anului 1989 viaţa familială, imaginea şi chiar sursele de venit.
Este de netăgăduit ca orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celor în cauză, suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personal nepatrimoniale ocrotite de lege şi că, din acest punct de vedere, le produce un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii băneşti.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere perioada de 6 luni cât tatăl reclamantei a fost efectiv privat de libertate, suferinţa psihică generată de începerea cercetărilor penale împotriva defunctului, urmată de condamnarea iniţială la 2 ani închisoare corecţională, starea de incertitudine în privinţa cuantumului pedepsei pe perioada de după condamnarea în primă instanţă şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de recurs, locul efectiv unde a executat pedeapsa, regimul existent la locul de deţinere, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată reputaţia, iar prin condamnarea sa abuzivă a fost supus la suferinţe fizice şi psihice, i-a fost ştirbită onoarea, demnitatea, i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activitatea anterioară şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Condamnarea defunctului a avut consecinţe şi în privinţa familiei sale, aşa cum atestă martorii audiaţi în cauză.
Astfel, reclamanta a intrat la liceu mai târziu decât colegii săi de clasă, deşi era cunoscută ca un elev bun la învăţătură, a devenit pionieră în tura a treia, nu a fost primită în rândurile Uniunii Tineretului Muncitor, în condiţiile în care în acele vremuri era o cinste cinste să devii UTM-ist.
După căsătorie, soţul reclamantei care lucra la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Bistriţa-Năsaud - biroul criminalistic, a fost considerat „duşman de clasă", i se amintea de condamnarea socrului, nu i s-a permis să urmeze cursurile f.f. ale Facultăţii de Drept, a fost împiedicat să urmeze cursurile şcolii de ofiţeri.
Nu se poate susţine că prin acordarea daunelor morale s-ar produce o îmbogăţire fără just temei, atâta timp cât prin condamnarea politică a tatălui reclamantei s-a adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, sensibilitatea fizică şi psihică, la cinste, demnitate, onoare şi alte valori similare.
Condamnarea suferită de defunct, detenţia şi consecinţele acesteia s-au răsfrânt în mod negativ asupra reclamantei şi familiei acesteia, afectând onoarea, prestigiul şi reputaţia acesteia, având consecinţe pe plan social şi profesional, ceea ce justifică acordarea de daune morale.
Nu poate fi negată dauna morală suferită de reclamantă şi tatăl său ca urmare a lezării drepturilor lor personale nepatrimoniale (reputaţie, onoare etc.) sau ca urmare a provocării unei suferinţe morale prin atingerea unor elemente ale dreptului la viata privată, cu referire specială la o viaţă familială normală, liberă şi la adăpost de orice privaţiuni injuste ori intruziuni, ale dreptului la pregătire şi desăvârşire şcolară si profesională, la un loc de muncă stabil, valori morale ce sunt considerate importante şi ocrotite juridic în orice societate civilizată.
Raportat la impactul psihic suferit de defunct, de reclamantă şi de familia sa, la consecinţele negative create în plan familial şi social şi intensitatea cu care au fost percepute, rezultate din aspectele mai sus relevate, tribunalul a apreciat că acordarea sumei de 20.000 Euro cu titlu de daune morale este de natură să procure reclamantei satisfacţii susceptibile de a înlocui valorile de care au fost privaţi reclamanta şi defunctul său tată.
Prin Decizia nr. 144/R fin 14 mai 2010, Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondate apelurile declarate de părţi împotriva susmenţionatei hotărâri.
Curtea a reţinut că Legea nr. 221/2009, art. 4 alin. (3), impune ca şi condiţie necesitatea obţinerii sau reconstituirii dosarului penal de condamnare politică, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, or astfel de demersuri au fost efectuate de prima instanţă, fără finalitate însă. În aceste condiţii obligativitatea depunerii sentinţei nu poate fi reţinută cât timp din copia deciziei penale de condamnare reiese conţinutul sentinţei, iar Decizia şi biletul de liberare din penitenciar fac dovada încadrării antecesorului reclamantei în categoriile de persoane indicate în Legea nr. 221/2009.
Cuantificarea sumei ce se acordă cu titlu de daune morale implică un înalt grad de apreciere, aproximare şi o doză ridicată de subiectivism, tocmai din considerentul că nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi implicit nici a cuantumului reparaţiei.
S-a reţinut că instanţa a avut în vedere corect durata lipsirii de libertate, şi afectarea pe o perioada lungă de timp a condiţiilor de viaţă ale reclamantei şi a tatălui acesteia, suferinţa psihică generată de începerea cercetărilor penale împotriva defunctului, urmată de condamnarea iniţială la 2 ani închisoare corecţională, starea de incertitudine în privinţa cuantumului pedepsei pe perioada de după condamnarea în primă instanţă şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de recurs, locul efectiv unde a executat pedeapsa, regimul existent la locul de deţinere, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte i-a fost afectată reputaţia, iar prin condamnarea sa abuzivă a fost supus la suferinţe psihice, i-a fost ştirbită onoarea, demnitatea, i s-a îngrădit libertatea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege şi a fost lipsit de posibilitatea de a-şi continua activitatea anterioară şi de a obţine venituri corespunzătoare.
Cât priveşte apelul reclamantei, curtea a reţinut că în principiu o sumă de bani nu poate niciodată acoperi un prejudiciu moral iar cuantificarea sumei ce se acordă cu titlu de daune morale implică un înalt grad de apreciere, aproximare şi o doză ridicată de subiectivism, tocmai din considerentul că nu există criterii obiective şi nici legale de apreciere a prejudiciului şi implicit nici a cuantumului reparaţiei, mai ales că libertatea, viaţa şi demnitatea sunt noţiuni care nu pot fi echivalate financiar, dar asta nu implică măcar o încercare de reparare a prejudiciului.
În concret, având în vedere durata lipsirii de libertate, care este un fapt iremediabil şi cu consecinţe ce afectează o persoană şi familia acesteia, cât şi schimbarea negativă pe o perioadă lungă de timp a condiţiilor de viaţă ale reclamantei, curtea a apreciat că suma de 20.000 Euro acordată de prima instanţă acoperă prejudiciul moral rezultat din perioada de detenţie a tatălui reclamantei şi că nu se impune majorarea cuantumului acesteia.
Împotriva susmenţionatei hotărâri, au declarat recurs părţile criticând-o pentru nelegalitate, critici încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (în recursul reclamantei), respectiv în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. în memoriul pârâtului.
În dezvoltarea recursului său, reclamanta susţine că deşi reţine o corectă situaţie de fapt, în operaţiunea de cuantificare a prejudiciului moral produs tatălui său şi familiei sale, instanţa de apel apreciază ca fiindu-i cuvenită cu acest titlu o sumă mai mult decât modică, insuficientă în a asigura satisfacţie echitabilă pentru suferinţele îndurate prin faptele imputate autorităţilor statului în perioada regimului comunist.
Dezvoltând recursul său, pârâtul Statul Român a susţinut că motivele ce susţin Decizia curţii de apel sunt contradictorii şi constituie rezultatul unei greşite interpretări a actului juridic dedus judecăţii, cât priveşte nesocotirea obligaţiei stipulată în textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, constând în lipsa unor probatorii concrete care să facă dovada certă şi neechivocă a condamnării cu caracter politic a autorului său.
Au susţinut totodată ca fiind greşit apreciată întinderea daunelor morale acordate de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel, fiind necesar ca la evaluarea despăgubirii instanţele să se raporteze la elemente de probaţiune adecvate care să permită găsirea unor criterii de evaluare obiective, nefiind suficientă libera aprecierea a judecătorului în această operaţiune.
Deşi acceptă că, în mod corect, prejudiciul moral, având în vedere componenta sa de natură psihologică, nu poate fi probat cu mijloace de probă certe, susţine însă că nu este permis ca pe această cale, reclamantul să obţină o îmbogăţire fără just temei, ceea ce impune administrarea unui probatoriu relevant şi concludent.
Din aceste considerente a solicitat admiterea recursului şi, în urma reformării hotărârii atacate, respingerea acţiunii introductive ori, în subsidiar, diminuarea cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Ipostazele în care se poate ajunge la o nemotivare în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. şi care să aibă conotaţiile pretinse de textul art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, se concretizează în ipotezele legii, norme de procedură, de strictă interpretare şi aplicare.
Prin urmare, susţinând caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii atacate, pentru a face să devină incident motivul invocate, pârâtul ar fi trebuit să se raporteze la ipotezele legii, inexistente în cauza dedusă judecăţii.
Dimpotrivă, soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate îşi găseşte corespondent în considerentele sale, raportate la situaţia de fapt şi de drept în materie, care în acest context este la adăpost de critica încadrată, formal, în acest motiv de recurs.
Criticile din recursurile părţilor încadrate în prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu pot fi de asemenea primite, justificat de neîncadrarea lor în textul legal enunţat.
Cel de-al optulea motiv de recurs urmăreşte desfiinţarea hotărârii judecătoreşti atunci când judecătorii au nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante. Textul enunţat vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus în justiţie sau a unora din clauzele sale (înţeles ca negotium) şi nu administrarea/neadministrarea unor probe sau aprecierea lor greşită (critică ce se constituie, de fapt, în motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., abrogat prin OUG 138/2000).
Sunt nefondate şi criticile privind greşita cuantificare a daunelor morale acordate reclamantei, justificat de corecta determinare, în echitate şi cu respectarea principiilor proporţionalităţii şi a reparării integrale a prejudiciului.
Nici în această materie, legiuitorul nu a stabilit criterii legale ori repere obiective pentru determinarea prejudiciului moral, însă în lipsa acestora şi în aplicarea principiilor legale enunţate, instanţele au analizat atât suferinţele efective produse autorului reclamantei, cât şi repercursiunile faptelor imputate asupra părţii însăşi, procedând, în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi înlăturat niciodată în totalitate, la cuantificarea despăgubirilor acordate, de asemenea manieră, care să permită celui prejudiciat să beneficieze de o reparaţiune de natură a atenua suferinţele morale suferite, fără a se ajunge însă la situaţia îmbogăţirii fără just temei.
În termenii Convenţiei Europene a drepturilor omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată, victima să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.
În acest context, suma de 20.000 Euro, menţinută de curtea de apel, reflectă menţinerea echilibrului în raport cu prejudiciul moral suferit de reclamantă pentru suferinţele îndurate de tatăl său pe perioada executării sancţiunii muncii corecţionale, dar şi de aceasta în mod direct, ca o consecinţă a celor imputate tatălui său, cu atât mai mult cu cât nu s-au invocat de către recurenţi argumente noi, faţă de cele din apel, care să conducă la diminuarea ori majorarea cuantumului daunelor acordate.
Ca urmare, criticile din recursurile părţilor vizând întinderea daunelor morale se constată – nu fi fondate, urmând în consecinţă a nu fi primite.
Nu este fondată nici critica privind inexistenţa hotărârii primei instanţe de condamnare a tatălui reclamantei şi, prin urmare, încălcarea condiţiei stipulate de textul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, întrucât infracţiunea reţinută în sarcina autorului părţii, indicată ope legis a fi condamnare politică menţinută de curtea de apel (în judecata cauzei penale) prin hotărârea ce a fost depusă la dosar, precum şi ataşarea biletului de liberare din penitenciar pentru fapta indicată în cuprinsul deciziei instanţei de recurs, atestă indubitabil, astfel cum cu temei au reţinut instanţele, îndreptăţirea părţii de a beneficia de despăgubirile morale pretinse pe temeiul legii speciale invocată în cauză.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile deduse judecăţii vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta P.G.L.D. şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de D.G.F.P. Bistriţa Năsăud împotriva deciziei nr. 144 R din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1603/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1599/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
