ICCJ. Decizia nr. 2523/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2523/2011
Dosar nr. 24429/3/2008
Şedinţa publică din 18 martie 2011
Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1615 din 12 noiembrie 2008, a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T.A.A. SA în contradictoriu cu pârâţii Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi S.R.I., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
În pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul a reţinut că reclamanta nu are calitate procesuală activă întrucât obiectul contractului de cesiune de drepturi litigioase încheiat între reclamantă şi P.M.L. şi P.D., autentificat din 31 mai 2007, este strict determinat, el menţionând vânzarea unor drepturi litigioase concrete, ce fac obiectul unor dosare aflate deja în curs de soluţionare la diferite instanţe şi în diferite faze procesuale.
Faptul că, la pct. 6 din contract, se menţionează existenţa, pe rolul Judecătoriei sector 6, a unui dosar privind revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafaţă de 20.000 m.p., precum şi dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafeţe de teren de 10.000 m.p., ce a aparţinut autoarei P.E., şi care este deţinut, în prezent, de C.F. România, nu conferă reclamantei calitate procesuală în prezenta cauză întrucât, din cuprinsul celor mai sus menţionate, rezultă că respectivul drept litigios este deja valorificat în dosarul indicat mai sus, în baza aceluiaşi temei de drept, respectiv Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 278/ A din 29 aprilie 2010, a admis apelul formulat de reclamanta SC T.A.A. SA împotriva sentinţei civile menţionate, pe care a desfiinţat-o, şi a trimis cauza, spre rejudecare, la prima instanţă, cu următoarele argumente:
Tribunalul a soluţionat greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active, în condiţiile în care, din conţinutul contractului de drepturi litigioase, rezultă cu claritate că obiectul cesiunii îl reprezintă mai multe drepturi litigioase, care fuseseră deja deduse judecăţii în dosare diferite, la punctul 6 al contractului specificându-se şi transmiterea unui drept litigios viitor, cu privire la suprafaţa de 10.000 m.p., care, la data cesiunii, nu formase încă obiectul unui dosar pe rol.
Prin drept litigios se înţelege atât acel drept care este supus unei contestaţii judiciare pendinte la data cesiunii, cât şi acel drept care, deşi nu formează obiectul unui dosar pe rol la data perfectării contractului de cesiune, urmează să fie supus unei contestaţii judiciare în viitor, esenţial fiind ca, la data cesiunii, să existe şansa concretă şi reală ca dreptul respectiv să fie dedus judecăţii în faţa instanţei.
Curtea a apreciat că aceste cerinţe sunt îndeplinite în prezenta cauză, drepturile litigioase cu privire la suprafaţa de 10.000 m.p. fiind deduse judecăţii în prezentul dosar. Pe cale de consecinţă, în mod eronat şi nelegal a reţinut prima instanţă faptul că drepturile aferente suprafeţei de 10.000 m.p. ar fi fost deja valorificate în cadrul dosarului ce are ca obiect revendicarea suprafeţei de 20.000 m.p., în realitate, fiind vorba de două terenuri distincte, pentru care s-au formulat notificări diferite, drepturile ce decurg din revendicarea acestor terenuri fiind valorificate în cadrul unor dosare diferite.
O confirmare a acestui fapt îl reprezintă şi excepţia de conexitate invocată de intimatul S.R.I., incident procedural prin care s-a solicitat conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. 1077/2/2009 aflat tot pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, care avea ca obiect revendicarea, în condiţiile Legii nr. 10/2001, a suprafeţei de teren de 20.000 m.p. Aşa cum rezultă din înscrisurile depuse de intimat în susţinerea excepţiei invocate, Dosarul nr. 1077/2/2009 s-a format în urma admiterii recursurilor, de către Înalta Curte, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanţa de apel, în Dosarul nr. 155/2/2002 al instanţei supreme, drepturile litigioase din acest dosar figurând în contractul de cesiune la punctul 6 teza I.
Pe cale de consecinţă, reclamanta are calitate procesuală activă, în temeiul prevederilor contractului de cesiune de drepturi litigioase, pentru promovarea acţiunii introductive, aceasta având ca obiect valorificarea drepturilor referitoare la suprafaţa de 10.000 mp., preluată abuziv în perioada regimului comunist, drepturi care sunt deduse judecăţii în prezentul dosar, ulterior momentului la care a avut loc cesiunea.
Curtea a considerat întemeiat şi cel de-al doilea motiv de apel, referitor la nerespectarea principiului rolului activ al instanţei şi a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care consacră acest principiu, deoarece Tribunalul nu a înţeles să administreze niciun fel de probatorii cu privire la acest aspect, care ar fi putut elucida chestiunea în discuţie.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi pârâtul S.R.I., aducând următoarele critici:
I. Pârâta Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" arată că Decizia este pronunţată cu aplicarea greşită a legii – motiv de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel face o gravă confuzie în sensul în care afirmă că au fost nerespectate, de către prima instanţă, dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. şi principiul rolului activ al judecătorului.
Acest principiu nu trebuie absolutizat pentru că s-ar ajunge la desfiinţarea unor hotărâri pentru motivul că instanţa nu a ordonat anumite dovezi, ceea ce s-a întâmplat prin pronunţarea deciziei nr. 278/ A din 29 aprilie 2010.
Pe de altă parte, chiar dacă apelanta ar fi solicitat efectuarea unei expertize nu ar fi dus la soluţionarea dosarului în cauză atâta vreme cât, anterior soluţionării pe fond a unei pricini, primează obligaţia instanţei să fixeze cadrul procesual prin stabilirea părţilor, a obiectului pricinii, precum şi a interesului fiecăreia dintre părţi.
Reclamantele P.D. şi P.M.E. apreciază că „în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare de drepturi litigioase încheiat în anul 2007, printre drepturile litigioase ce fac obiectul contractului, s-a prevăzut şi dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafeţe de teren de aproximativ 10.000 mp, drept litigios care s-a născut în anul 2008 şi care nu putea fi inserat în acel contract, în mod legal, deoarece, abia după înregistrarea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. 45201/3/2008 se putea cesiona dreptul litigios ce formează obiectul prezentului dosar."
Prin urmare, chiar vânzătoarele de drepturi litigioase, reprezentate de acelaşi apărător, consideră că ele sunt cele care au calitate procesuală şi nicidecum cumpărătoarea SC T.A. SA, dovadă fiind dosarul introdus de acestea şi aflat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a, cu nr. 45201/3/2008, dosar ce are ca obiect restituirea celor 10.000 m.p. de teren situat în Snagov, Complex P.
Prin notificarea nr. 622 din 14 februarie 2002 şi înregistrată la R.A. A.P.P.S. cu nr. 1174 din 18 februarie 2002, formulată în baza Legii nr. 10/2001, P.M.E. şi P.D. au solicitat restituirea în natură a unei suprafeţe de 4 ha şi a vilei 3 din Complexul Pacea, judeţul Ilfov, sat Snagov.
R.A. „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat", prin adresa din 2 octombrie 2002, a transmis S.R.I. notificarea formulată de persoanele sus-menţionate, motivat de faptul că imobilul, prin HG nr. 187 din 22 aprilie 1994, a fost predate S.R.I.
Astfel, terenul a fost transferat din patrimoniul S.C. Snagov S.A. în administrarea S.R.I.
Conform HG nr. 187 din 22 aprilie 1994, S.R.P. Snagov a predat S.R.I. Vilele 3, 4 P. şi Cămin 2 P., cu terenul aferent de 12.060 m.p., iar conform HG nr. 253 din 10 aprilie 1996, S.R.P. Snagov a predat S.R.I. Vilele 5, 6 şi 8 P., cu terenul aferent, în suprafaţă de 45.888 m.p.
Recurenta pârâtă nu are calitate procesuală pasivă deoarece terenul solicitat nu se află în administrarea R.A. - A.P.P.S.
Mai mult, din contractul de vânzare cumpărare depus la dosar nu reiese adresa imobilului. Pentru identificarea acestuia, este necesar să se depună un certificat de nomenclatură urbană din care să rezulte că imobilul cu vecinătăţile arătate în actul de vânzare cumpărare este unul şi acelaşi cu cel aflat în domeniul privat al statului şi administrarea R.A. A.P.P.S., evidenţiat în HG nr. 265/2005 la poziţia 1 din Anexa 6, Complex Pacea şi terenul aferent în suprafaţă de 136.816 m.p. din comuna Ciolpani, sat Izvorani, jud. Ilfov, compus din: hotel, restaurant, anexa poartă, căsuţe lemn, spălătorie, depozit produse agricole.
În mod cu totul eronat se afirmă că R.A. A.P.P.S. nu a răspuns în nici un fel la notificarea formulată de P.M.E. şi P.D.
Prin adresa din 2 octombrie 2002, recurenta a comunicat faptul că Vila 2 din Complexul Pacea, sat Snagov, şi terenul aferent, în suprafaţă de 4 ha, nu mai figurează în evidenţele regiei şi că, din acest motiv, notificarea va fi transmisă S.R.I. pentru competentă soluţionare.
Actele depuse la dosar nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate, ci doar a preluării abuzive, de către stat, a imobilului.
Instanţa nu poate dispune, direct, restituirea în natură a bunului imobil, conform dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, competenţa de restituire aparţinând, în mod exclusiv, unităţilor deţinătoare. Ca atare, instanţa poate dispune cel mult obligarea unităţii deţinătoare, în speţă, R.A. A.P.P.S., la emiterea unei decizii în acest sens, dacă va constata calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei.
Prin cererea ce a format obiectul Dosarului nr. 6186/1999, reclamantele P.D. şi P.M.E. au chemat în judecată pe R.A. A.P.P.S. – S.R.P. Snagov şi au solicitat instanţei să oblige pe pârâtă să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în zona Pacea, sat Izvorani, comuna Ciolpani, teren în suprafaţă de 4 ha şi construcţia aflată pe acesta, respectiv Vila 3 Snagov.
În urma depunerii, de către R.A. - A.P.P.S., a HG nr. 187 din 22 aprilie 1994, prin care au fost predate Vilele 3, 4 şi Căminul 2 Pacea la S.R.I., reclamantele şi-au precizat acţiunea, înţelegând să se judece cu acesta din urmă şi renunţând la judecata cu R.A. - A.P.P.S.
Recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului şi modificarea, în tot, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului formulat de apelanta reclamantă, ca nefondat.
II. Pârâtul S.R.I. Bucureşti şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., susţinând următoarele:
Prin Decizia recurată, Curtea de Apel Bucureşti a înfrânt principiul înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Or, în cererea de chemare în judecată, SC T.A.A. SA a solicitat obligarea Serviciului Român de Informaţii la restituirea în natură a imobilului situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de 10.000 m.p., situat vis-a-vis de Vila nr. 3 Pacea, fără a preciza alte elemente de identificare.
Intimata, în acţiunea formulată, a susţinut faptul că deţine terenul în baza contractului de vânzare de drepturi litigioase autentificat sub nr. 256 din 31 mai 2007, de B.irou notar Public P.P.
La pct. 6 teza a II-a din contractul menţionat, se precizează că „pricina are ca obiect revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în satul Izvorani, comuna Ciolpani, judeţul Ilfov, compus din teren în suprafaţă de aproximativ 20.000 mp şi construcţiile edificate pe acesta (Vila 3 Pacea), precum şi dreptul litigios viitor, referitor la revendicarea unei alte suprafeţe de teren de aproximativ 10.000 mp, ce a aparţinut autoarei P.M.E., deţinut în prezent, în mod ilegal, de către C.F. România, conform certificatului de grefă din data de 20 decembrie 2006, eliberat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală".
Din modul în care este redactat textul acestui contract de drepturi litigioase se poate deduce incertitudinea părţilor cu privire la imobilele a căror restituire în natură se cere: „teren în suprafaţă de aproximativ 20.000 mp", respectiv „teren de aproximativ 10.000 mp".
Acest aspect rezultă şi din faptul că, în actul de vânzare-cumpărare iniţial, invocat de părţi, din 6 octombrie 1942, şi autentificat din 10 februarie 1943, încheiat între I.N.O. şi P.M.E., nu se specifică existenţa unei suprafeţe de teren de 10.000 m.p.
La o astfel de suprafaţă de teren se poate ajunge numai prin însumarea altor suprafeţe, fără a avea certitudinea că aceasta constituie una şi aceeaşi suprafaţă de teren cu cea revendicată.
În acest sens, recurentul invocă scrisoarea adresată Ambasadei Italiei în România, de către P.D., datată la 10 septembrie 1973, de traducător autorizat N.S.C.
În acest document sus - numita solicită, ca, în baza acordurilor bilaterale stipulate la Roma, la data de 23 ianuarie 1968, între Guvernul Român şi cel Italian privitor la reglementarea problemelor financiare între cele două ţări, devenită Legea nr. 979 din 9 octombrie 1971, să fie certificat statutul juridic al proprietăţilor stipulate în dispoziţiile testamentare, printre care enumeră şi „Vila şi terenul de la Snagov, vila construită în 1942, suprafaţa construită 200 m.p. şi teren în suprafaţă de 21.000 m.p. (70 lungime pe malul lacului şi 300 la interior), totul împrejmuit. De asemenea, şi un teren agricol în suprafaţă de 10.000 m.p, în faţa primului, cumpărat în 1943/ 1944. În prezent, vila este identificată ca Vila nr. 3, lângă complexul O. SNAGOV (Restaurant P.)".
Din interpretarea acestor menţiuni exprese şi care incumbă părţii reclamante nu rezultă decât o nouă neclaritate şi contradictorialitate terminologică, ce nu poate fi decât defavorabilă acesteia.
Pentru aceste motive, instanţa trebuie să solicite intimatei să prezinte toate înscrisurile la care face referire, într-o formă lizibilă, inclusiv actul de proprietate din 1944, pentru a fi identificat imobilul/imobilele revendicate.
De asemenea, argumentele instanţei de apel potrivit cărora „obiectul cesiunii îl reprezintă mai multe drepturi litigioase, care fuseseră deja deduse judecăţii în dosare diferite, la punctul 6 al contractului specificându-se şi transmiterea unui drept litigios viitor, cu privire la suprafaţa de 10.000 m.p., care la data cesiunii nu formase încă obiectul unui dosar pe rol", sunt total eronate.
Acest aspect este susţinut de faptul că, în continuarea aceluiaşi punct, se precizează faptul că terenul în suprafaţă de 10.000 m.p „a aparţinut autoarei P.M.E., deţinut în prezent, în mod ilegal, de către C.F. România".
Dacă s-ar accepta o astfel de soluţie ar însemna să se restituie o suprafaţă de aproximativ 30.000 m.p., fapt ce ar face imposibilă punerea în executare a unei astfel de hotărâri, din moment ce S.R.I. nu deţine decât o suprafaţă de 2.700 m.p., conform HG nr. 187 din 22 aprilie 1994.
Totodată, actele prezentate de intimată nu sunt de natură să facă dovada dreptului de proprietate al acesteia asupra suprafeţei de teren de 10.000 m.p., situată în comuna Ciolpani, sat Izvorani, pentru identificarea acestuia fiind necesar să se prezinte un certificat de nomenclatură urbană, din care să reiasă că imobilul cu vecinătăţile arătate în actul de vânzare - cumpărare prezentat de partea reclamantă este unul şi acelaşi cu cel aflat în proprietatea Statului Român şi în administrarea S.R.I.
Este necesară şi clarificarea aspectelor de identitate a părţilor din proces, întrucât există elemente care nu au putut fi încă elucidate, ca, de exemplu, calitatea părţilor şi domiciliul acestora.
Astfel, în conţinutul notificării nr. 622 din 14 februarie 2002, se stipulează că domiciliul lui P.M.E. se află în municipiul Bucureşti, B-dul T., acelaşi cu cel al SC T.A.A. SA, astfel cum rezultă din conţinutul cererii de chemare în judecată şi contractul de vânzare - cumpărare de drepturi litigioase din 31 mai 2007.
Acest ultim aspect este contrazis de conţinutul adresei transmise de SC A.A. SA şi înregistrată la sediul UM x din Bucureşti, din 31 mai 2010, în care se arată că R.Ş. este administrator unic al societăţii în cauză, în timp ce R.A. îndeplineşte funcţia de director general.
Motivarea Tribunalului Bucureşti este pe deplin justificată, având în vedere faptul că, în contract, se menţionează existenţa, pe rolul Judecătoriei sector 6, a unui dosar privind revendicarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafaţă de 20.000 mp, precum şi dreptul litigios viitor referitor la revendicarea unei alte suprafeţe de teren de 10.000 mp (...).
Referitor la aprecierea instanţei de apel, conform căreia Tribunalul Bucureşti nu şi-a exercitat rolul activ, astfel cum este consacrat, în mod expres, de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., aceasta nu este corectă deoarece faptul că instanţa a invocat, din oficiu, excepţia lipsei calităţii procesuale active a intimatei dovedeşte tocmai contrariul susţinerilor acesteia.
Totodată, în Dosarul nr. 110077/2/2009 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, s-a dispus efectuarea unei expertize care să ducă la identificarea imobilului, ocazie cu care reprezentanţii SC T.A.A. SA au precizat că terenul în suprafaţă de 10.000 m.p. aparţine C.F. România, rezultând, astfel, că acest dosar ar fi rămas fără obiect prin raportare la S.R.I.
P.D. şi P.M.E., cât şi succesoarea acestora în drepturi, SC T.A.A. SA nu şi-au dovedit dreptul de proprietate cu privire la imobilul revendicat, conform obligaţiei stabilite prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22.1-22.4 din HG nr. 498/2003.
De asemenea, intimata nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii sau dovada calităţii de moştenitor, în conformitate cu art. 4, art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi art. 22.1. lit. b) din HG nr. 498/2003.
Prin corespondenţa purtată între S.R.I. şi predecesoarele în drepturi ale SC T.A.A. SA, s-a demonstrat, de-a lungul soluţionării cauzelor, imposibilitatea acestora de a prezenta setul de acte prevăzut de Legea nr. 10/2001, cu completările şi modificările ulterioare, pentru a demonstra calitatea de moştenitoare a imobilului dedus judecăţii.
Totodată, imobilul revendicat (iniţial 4 ha de teren cu construcţiile aferente, în prezent, numai 10.000 m.p. de teren) a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 şi trecut în proprietatea statului prin naţionalizare.
Terenul în cauză a aparţinut C.F. România şi nicidecum S.R.I., fapt confirmat de partea reclamantă, atât expres, odată cu efectuarea expertizei amintite, cât şi tacit prin introducerea unor acţiuni în instanţă, care lasă să se înţeleagă că, cel puţin, parte din acest teren, se află la societatea amintită.
Prin HG nr. 187 din 22 aprilie 1994, imobilul proprietate publică a fost transferat fără plată, din patrimoniul SC S. SA în administrarea S.R.I.
Astfel, S.R.I. exercită dreptul de administrare cu toate caracterele juridice ale acestuia, fiind un drept real, constituit prin act administrativ pe temeiul dreptului de proprietate al statului, care conferă titularului său prerogative constând în folosinţa, posesia şi dispoziţia asupra terenului, în limitele reglementate de lege şi cu respectarea dreptului autorităţii care l-a constituit.
De asemenea, Constituţia României stipulează, la art. 136 alin. (4), faptul că „bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii organice, pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţa gratuită instituţiilor de utilitate publică".
Dreptul de administrare se bucură de toate caracterele drepturilor reale, este absolut şi opozabil erga omnes.
Fiind un drept insesizabil, bunurile asupra cărora este constituit dreptul real de administrare fac parte din domeniul public, fiind scoase din circuitul civil.
Recurentul pârât a solicitat admiterea recursului şi menţinerea hotărârii primei instanţe, privind respingerea acţiunii în contradictoriu cu S.R.I.
În dosar nu s-au depus întâmpinări.
Recurentul pârât a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, respectiv cele menţionate în opisul de la fila 34 dosar recurs, prin care să dovedească netemeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă în legătură cu terenul pretins în prezentul dosar.
În raport de chestiunea care formează obiectul litigiului de faţă, respectiv calitatea procesuală activă a reclamantei, Înalta Curte a respins proba solicitată de recurent, deoarece aceasta vizează fondul dreptului, aspect nedezbătut în fazele procesuale anterioare.
Întrucât cele două recursuri cuprind, în esenţă, aceleaşi critici, Înalta Curte va răspunde acestora printr-o argumentaţie comună, de natură să asigure analiza unitară a susţinerilor formulate.
Din această perspectivă, având în vedere Decizia atacată şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prezenta instanţă constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
În sinteză, prima instanţă a considerat că reclamanta nu justifică legitimare procesuală activă deoarece, faţă de conţinutul pct. 6 din contractul de cesiune de drepturi litigioase, încheiat între aceasta şi P.M.L., respectiv P.D., rezultă că dreptul asupra terenului din procesul de faţă, în suprafaţă de 10.000 m.p., situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, judeţul Ilfov, este deja valorificat, în baza aceluiaşi temei juridic, Legea nr. 10/2001, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, despre care se face vorbire în contract.
Curtea de apel a admis apelul şi a desfiinţat sentinţa, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă, considerând că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată în mod greşit, faţă de menţiunile din actul juridic enunţat, conform cărora reclamantei i s-a transmis un drept litigios viitor, cu privire la suprafaţa de 10.000 m.p., în consecinţă, care nu făcea obiectul niciunui proces la data cesiunii, nici a celui care viza revendicarea suprafeţei de 20.000 m.p., situată în aceeaşi localitate.
În plus, instanţa de fond nu a dat dovadă de rol activ în elucidarea aspectului referitor la presupusa identitate a terenului din litigiul de faţă cu cel în suprafaţă de 20.000 m.p., care formează obiectul unui alt proces.
Prin criticile formulate, recurenţii susţin că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, asupra încălcării principiului rolului activ, de către Tribunal; vânzătoarele de drepturi litigioase au calitate procesuală activă deoarece dreptul litigios putea face obiect al cesiunii doar ulterior înregistrării unei acţiuni; recurenta R.A. - A.P.P.S. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu mai deţine terenul, iar S.R.I. deţine doar o suprafaţă de 2.700 m.p., potrivit HG nr. 187/1994.
S-a mai susţinut că recurenta R.A. A.P.P.S. nu este culpabilă de absenţa răspunsului la notificare, că instanţa nu poate dispune direct restituirea în natură a imobilului, că terenul în speţă nu a fost identificat.
De asemenea, nu este precizat cadrul procesual, terenul în litigiu a aparţinut C.F. România şi nu S.R.I., nu s-a dovedit dreptul de proprietate pentru imobil, iar dreptul de administrare al pârâtului pentru suprafaţa de teren pe care o deţine este exercitat în condiţiile legii şi este asimilat proprietăţii publice, în consecinţă, insesizabil şi inalienabil.
În primul rând, trebuie precizat că, în mod corect, Curtea de Apel, raportându-se la clauza din contractul de cesiune de la pct. 6, a constatat că reclamanta justifică legitimare procesuală în cauză.
Litigiul de faţă are ca obiect restituirea în natură a suprafeţei de 10.000 m.p. teren, situat în comuna Ciolpani, sat Izvorani, judeţul Ilfov, iar, prin contractul de cesiune drepturi litigioase sus-enunţat, s-a cesionat reclamantei dreptul litigios în legătură cu o suprafaţă de teren de 10.000 m.p., situată în această localitate, „care a aparţinut autoarei vânzătoarelor, P.M.E.".
Calitatea procesuală activă, condiţie de exerciţiu a acţiunii presupune identitatea între reclamant şi cel care este titularul dreptului din raportul juridic dedus judecăţii, iar în cazul acţiunilor reale, distincţia între legitimarea procesuală activă şi fondul dreptului este dificil de realizat deoarece, în principiu, a verifica dacă reclamantul este titularul dreptului presupune a analiza dacă acţiunea este întemeiată, ceea ce implică soluţionarea pe fond.
Cu toate acestea, nu se poate pune semnul egalităţii între calitatea procesuală activă şi fondul dreptului, astfel încât pot fi circumscrise calităţii procesuale active toate acele susţineri care vizează legitimarea procesuală de a porni o acţiune, dar nu şi cele prin care se contestă însuşi dreptul de proprietate, deoarece acestea din urmă nu mai reprezintă o excepţie, ci apărări de fond, ce trebuie avute în vedere la verificarea temeiniciei acţiunii.
Ca atare, criticile din cadrul celor două recursuri ce pun în discuţie dreptul de proprietate al autorilor vânzătoarelor de drepturi litigioase P., precum şi natura dreptului exercitat de pârâtul S.R.I., care i-ar permite păstrarea terenului deţinut în administrare, prin HG nr. 187/1994, sunt chestiuni care pun în discuţie fondul pretenţiilor din acţiune şi nu simpla calitate procesuală activă a intimatei reclamante.
Pentru aceste argumente nu vor fi analizate de prezenta instanţă, faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă şi infirmată în apel, care vizează calitatea procesuală activă, dar şi raportat la considerentele celor două instanţe, care nu au dezbătut fondul dreptului dedus judecăţii şi nici nu aveau cum să procedeze la o asemenea analiză, faţă de soluţia pronunţată.
Din această perspectivă, transmiterea dreptului litigios asupra terenului în suprafaţă de 10.000 m.p., către intimata reclamantă, prin contractul de cesiune încheiat cu vânzătoarele Porn, îi conferă acesteia dreptul de a declanşa demersul judiciar de faţă, în consecinţă, justifică legitimarea procesuală activă a SC T.A.A. SA, astfel cum, în mod corect, a considerat şi Curtea de Apel.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentei R.A. - A.P.P.S., pentru ca transmiterea dreptului litigios să fie valabilă, nu era necesar să fi existat o acţiune pe rol în legătură cu imobilul asupra căruia s-a vândut acest drept. Drepturile litigioase se referă nu numai la drepturile care formează obiectul unui proces început si neterminat, dar şi cele în privinţa cărora se poate naşte o contestaţie serioasă şi viitoare (dubius eventus litis).
În ceea ce priveşte transmisiunea valabilă sau nu a dreptului litigios asupra terenului în litigiu, cu consecinţa reţinerii sau dimpotrivă, a înlăturării calităţii procesuale active a reclamantei, nu interesează poziţia vânzătoarelor dreptului, P.D. şi P.M.E. într-un alt dosar, în sensul că acest drept nu a fost valabil transmis prin contractul de cesiune, fiind un drept viitor, iar acestea ar avea legitimare procesuală activă pentru restituirea suprafeţei de teren de 10.000 m.p.
Aceasta deoarece argumentele de ordin subiectiv ale unor persoane care sunt părţi într-un alt dosar, nu şi în cel de faţă, nu au relevanţă în soluţionarea cauzei pendinte, cu atât mai mult cu cât reclamantele din acel dosar au interes să conteste contractul de cesiune sub aspectul transmiterii dreptului litigios din moment ce au înţeles ca, ignorând actul juridic perfectat cu reclamanta din dosarul de faţă, să solicite restituirea imobilului asupra căruia a operat transferul dreptului litigios.
În plus, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se constate nulitatea contractului de cesiune drepturi litigioase încheiat între reclamantă şi vânzătoarele Porn sau a desfiinţării pe orice altă cale a actului juridic în discuţie, contractul se bucură de prezumţia de validitate şi conferă, astfel, reclamantei, legitimarea procesuală activă de a solicita restituirea imobilului asupra căruia a operat transferul dreptului litigios.
În cele din urmă, sub acest aspect trebuie menţionată şi sentinţa civilă nr. 425 din 29 martie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, pronunţată în dosarul în care vânzătoarele P. au solicitat, ulterior încheierii contractului de cesiune, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 10.000 m.p., prin care s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a celor două reclamante, cu consecinţa respingerii cererii ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.
În pronunţarea acestei hotărâri, s-a reţinut tocmai înstrăinarea dreptului litigios pentru suprafaţa de teren pretinsă către reclamanta din prezenta cauză.
Or, până la desfiinţarea sentinţei civile sus-menţionate în căile de atac, aceasta se bucură, în mod provizoriu, de putere de lucru judecat şi nu poate fi ignorată de prezenta instanţă în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor din acel dosar, această chestiune având legătură cu soluţionarea aceleiaşi excepţii în persoana reclamantei SC T.A.A. SA din dosarul de faţă.
În consecinţă, în mod corect, Curtea de Apel a reţinut legitimarea procesuală activă a reclamantei, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, la prima instanţă.
Pe de altă parte, trebuie arătat că, şi în măsura în care terenul din prezentul litigiu ar fi format obiectul unui litigiu anterior, astfel cum a reţinut prima instanţă în fundamentarea soluţiei de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi, de asemenea, după cum au susţinut şi recurenţii, acest aspect nu are relevanţă din punctul de vedere al excepţiei în discuţie, deoarece nu are legătură cu calitatea reclamantei, de titular al dreptului dedus judecăţii, şi, în consecinţă, cu posibilitatea ei de a declanşa un proces în legătură cu bunul respectiv.
Faptul că terenul din prezentul litigiu formează, în tot sau parţial, obiectul şi unui alt litigiu poate pune în discuţie eventual, în funcţie de faza procesuală în care se află cele două cereri (cea de faţă şi cea dintr-un alt litigiu), excepţia de litispendenţă sau excepţia autorităţii de lucru judecat, dacă sunt întrunite condiţiile legii în acest sens, dar, în niciun caz, calitatea procesuală activă a reclamantei.
Prin urmare, şi pentru aceste motive, ce complinesc considerentele instanţei de apel în verificarea legalităţii sentinţei, Înalta Curte constată că excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost soluţionată în mod greşit, de către prima instanţă, iar instanţa de control judiciar a procedat în mod corect, la admiterea căii de atac şi la desfiinţarea sentinţei.
Un alt argument pentru care Decizia recurată este pronunţată cu respectarea legii procesual civile vizează lipsa de rol activ a primei instanţe în soluţionarea cauzei, încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. fiind apreciată în mod corect, de către Curte.
Astfel, ambii recurenţi au criticat Decizia determinat, în opinia lor, de considerarea greşită a instanţei de apel asupra încălcării rolului activ, de către Tribunal.
Susţinerea este neîntemeiată, chiar recurenţii invocând, prin cererile de recurs, aspecte care trebuia să fie lămurite pentru soluţionarea corectă a cauzei, chiar soluţionată pe cale de excepţie, pentru verificarea calităţii procesuale active fiind necesară, cel puţin, identificarea precisă a imobilului pretins.
Pe de altă parte, nu se poate pune problema „absolutizării" rolului activ al instanţei, în sensul de a se stabili în sarcina sa obligaţii exclusive şi excesive.
În realitate, Tribunalul nu a administrat nicio probă prin care să identifice măcar obiectul litigiului, deşi, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., avea obligaţia să stăruie în aflarea adevărului judiciar.
În acest sens, pentru individualizarea obiectului material al litigiului, sub aspectul locului situării bunului, al întinderii reale a suprafeţei de teren şi stabilirii laturilor şi vecinătăţilor sale, era necesară suplimentarea probatoriului, în special, prin dispunerea efectuării unei expertize, astfel cum a arătat şi reclamanta, în cadrul motivelor de apel.
Instanţa de fond nu a procedat în acest sens, limitându-se la a considera că dreptul litigios în legătură cu terenul de 10.000 m.p. este valorificat într-un alt dosar, respectiv cel aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, argument care, şi dacă ar fi fost corect, nu ar fi putut duce la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, pentru toate considerentele arătate.
De altfel, şi raportat la acest argument, instanţa de fond a considerat, în mod greşit, că suprafaţa de teren din prezentul litigiu este valorificată în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti.
Litigiul înregistrat pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, sub nr. 11826/303/2006, şi soluţionat irevocabil prin Decizia nr. 1930 din 16 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a avut ca obiect cererea formulată de reclamantele P. pentru desfiinţarea unui contract de vânzare drepturi litigioase, altul decât cel din prezentul litigiu, iar nu restituirea imobilului.
Dosarul care ar fi putut pune în discuţie o eventuală suprapunere a terenului solicitat în cauza de faţă cu cel pretins în alt proces este cel care se afla în recurs, pe rolul Înaltei Curţi, la data încheierii contractului de cesiune din prezenta cauză, dosar înregistrat sub nr. 155/2/2002, având ca obiect cererea reclamantelor P. privind restituirea în natură, în baza Legii nr. 10/2001, a imobilului situat în comuna Snagov, Ciolpani, sat Izvorani, compus din teren în suprafaţă de 20.960 m.p. şi construcţiile aflate pe acest teren, soluţionat în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti, iar nu de Judecătoria sectorului 6.
De asemenea, nu se poate reţine, contrar celor afirmate de recurentul pârât, că prima instanţă a dat dovadă de rol activ invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active, întrucât simpla punere în dezbaterea părţilor a unei excepţii nu este şi suficientă pentru rezolvarea corectă a cauzei şi, în consecinţă, pentru îndeplinirea rolului activ în acest scop, în absenţa administrării probelor necesare şi utile soluţionării excepţiei.
Cât priveşte celelalte aspecte ce se impunea a fi clarificate, potrivit susţinerilor recurenţilor, în legătură cu persoana care deţine terenul în litigiu şi, raportat la aceasta, stabilirea calităţii procesuale pasive, verificarea existenţei unui alt litigiu în legătură cu terenul din prezenta cauză, precum şi justificarea dreptului de proprietate al autorilor vânzătoarelor de drepturi litigioase Porn şi, respectiv, a calităţii acestora, de moştenitoare ale foştilor proprietari, şi ele sunt importante în rezolvarea corectă a cauzei, dar nu au legătură cu calitatea procesuală activă.
Aspectele menţionate mai sus vizează legitimarea procesuală pasivă, respectiv fondul dreptului pretins şi nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârilor anterioare.
Ca atare, nu pot fi examinate direct în recurs, cu atât mai mult cu cât presupun verificări de fapt, imposibil de efectuat în această fază procesuală.
Prin urmare, verificarea persoanei ce deţine imobilul şi, raportat la aceasta soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate în mod expres, de către recurenta R.A. - A.P.P.S., şi implicit, de recurentul S.R.I., prin menţiunile pe care acesta le-a făcut în legătură cu presupusul deţinător al terenului în persoana lui C.F. România şi cu deţinerea, de către pârât, doar a unei suprafeţe de 2.700 m.p., precum şi, dacă este cazul, examinarea fondului pretenţiilor, se vor avea în vedere de către prima instanţă, cu ocazia rejudecării cauzei, fiind chestiuni fundamentale pentru soluţionarea procesului.
Cât priveşte absenţa culpei recurentei R.A. - A.P.P.S. în nesoluţionarea, până în prezent, a notificării formulate în legătură cu terenul în litigiu, această susţinere nu are legătură cu aspectul procedural supus dezbaterii în acest prim ciclu procesual al litigiului de faţă şi, în consecinţă, nu va fi examinată, de către instanţă.
Oricum, invocarea acestei chestiuni este superfluă la momentul de faţă deoarece existenţa sau nu a vreunei atitudini culpabile a pârâtei în neemiterea dispoziţiei de restituire trebuie apreciată în raport de mai multe aspecte, încă neanalizate, şi care implică stabilirea deţinătorului terenului, dar şi justificarea dreptului reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru terenul în litigiu, ceea ce înseamnă o analiză pe fond a litigiului, care se va realiza de către instanţa de trimitere.
Recurenta pârâtă a invocat şi faptul că instanţa nu ar putea dispune, în mod direct, restituirea în natură, susţinere, care, de asemenea, nu are legătură cu chestiune examinată în prezenta cauză, care se referă la calitatea procesuală activă.
Pe de altă parte, raportat la limitele de învestire a primei instanţe, prin cererea de chemare în judecată, în cazul unei soluţii favorabile pretenţiilor reclamantei, instanţa poate dispune obligarea pârâtei sau pârâţilor la restituirea în natură a imobilului, iar nu obligarea acestora la emiterea dispoziţiei de restituire, în raport de plenitudinea de jurisdicţie a instanţei, nelimitată în această materie prin vreo dispoziţie legală, care-i permite să dispună direct restituirea în natură a imobilului, iar nu să se limiteze la prerogativa formală de a dispune emiterea dispoziţiei de către pârât.
În acest sens, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data deciziei, în urma admiterii recursului în interesul legii declarat de procurorul general, s-a stabilit că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/ dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Recurentul pârât S.R.I. a invocat şi încălcarea art. 969 C. civ., privind puterea obligatorie a contractului între părţile actului juridic, dar această susţinere reprezintă o simplă afirmaţie, nefiind fundamentată pe nicio critică concretă în legătură cu modul în care ar fi fost încălcată convenţia părţilor în legătură cu cesiunea drepturilor litigioase.
De altfel, recurenta este terţ faţă de contract, ceea ce exclude, de principiu, posibilitatea susţinerii încălcării textului de lege sus-menţionat.
Pe de altă parte, S.R.I. pretinde şi neclarităţi în ceea ce priveşte clauzele contractului de cesiune în legătură cu obiectul drepturilor litigioase înstrăinate, raportându-se la diferite menţiuni din actele de proprietate depuse la dosar şi la necesitatea suplimentării înscrisurilor în acest sens, pentru a se stabili întinderea dreptului de proprietate al autorilor vânzătoarelor P. asupra terenului în litigiu.
Invocă, în acest sens, dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Motivul de modificare arătat nu este incident în cauză deoarece acesta presupune tocmai clauze clare ale contractului, a căror interpretare eronată din partea instanţei conduce la schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia; or, recurentul susţine tocmai existenţa unor clauze confuze în contractul de cesiune, ce ar necesita suplimentarea probatoriului pentru a fi lămurite.
Pe de altă parte, argumentele pentru care susţine că obiectul dreptului litigios transmis este incert pun în discuţie, în realitate, nu clauzele din contract, ci însăşi existenţa şi întinderea dreptului de proprietate pretins, conform actelor de proprietate de la dosar, ceea ce vizează fondul litigiului, cum s-a mai arătat, iar nu justificarea legitimării procesuale.
Cât priveşte depăşirea suprafeţei totale deţinute de autorii vânzătoarelor P. asupra terenului din comuna Ciolpani, în cazul admiterii prezentei acţiuni, acest aspect se referă la întinderea dreptului de proprietate şi va fi avut în vedere cu ocazia rejudecării, de către Tribunal.
În cele din urmă, acelaşi recurent mai susţine că se impune clarificarea aspectelor legate de identitatea părţilor, determinat de existenţa unor neclarităţi în ceea ce priveşte domiciliul lui P.M., aflat la aceeaşi adresă cu sediul reclamantei, şi menţiunile din conţinutul unei adrese trimise de aceasta din urmă către recurent, din care rezultă cine îndeplineşte funcţia de director general al societăţii şi cine este administratorul unic.
Aspectele în discuţie nu au legătură cu calitatea procesuală activă a reclamantei şi nici nu sunt relevante în identificarea acestei părţi sau pentru verificarea reprezentării legale a reclamantei, în proces.
Astfel, reclamanta a indicat adresa sediului său ca fiind în B-dul T., sector 6 şi a formulat acţiunea prin reprezentant legal, R.A., în calitate de administrator unic.
Aceleaşi menţiuni în legătură cu adresa sediului şi calitatea de reprezentant sunt făcute şi în contractul de cesiune drepturi litigioase.
Prin urmare, sediul reclamantei a fost indicat, aceasta fiind identificată din perspectiva acestui element, iar faptul că o altă persoană, respectiv P.M.E., într-un alt dosar, şi-a indicat domiciliul la adresa sediului reclamantei, nu are relevanţă, cu atât mai mult cu cât legea procesual civilă reglementează şi instituţia „domiciliului ales", potrivit art. 93 C. proc. civ.
Cât priveşte formularea acţiunii prin administrator unic, R.A., aceasta este corectă şi nu ridică problema legalităţii reprezentării, inclusiv din perspectiva exerciţiului dreptului de chemare în judecată, deoarece persoanele juridice sunt reprezentate în mod legal, prin organele sale de conducere, administratorul unic al societăţii având calitatea de reprezentant legal al societăţii.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, soluţia Curţii de Apel, de admitere a căii de atac, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă fiind pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, în sensul celor arătate în precedent.
În consecinţă, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de trimitere va ţine seama şi de acele critici ale recurenţilor care pun în discuţie calitatea procesuală pasivă şi, dacă este cazul, şi fondul dreptului, urmând a suplimenta probatoriul pentru stabilirea precisă a identităţii imobilului, a persoanei care îl deţine în prezent, precum şi dreptului reclamantei la restituirea în natură a bunului, şi a întinderii acestui drept.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Regia Autonomă „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat" şi S.R.I. Bucureşti împotriva deciziei nr. 278/ A din 29 aprilie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2525/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2521/2011. Civil → |
|---|
