ICCJ. Decizia nr. 2173/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2173/2011
Dosar nr. 45023/3/2008
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 436 din 27 martie 2009, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul V.A.Ş. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.E.F., ca inadmisibilă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Această condiţionare este determinată de însăşi raţiunea instituirii acestei răspunderi a statului, o răspundere cu un evident caracter obiectiv, exclusiv pentru săvârşirea unor erori judiciare, lato sensu.
Acest text legal impune, deci, o condiţie de admisibilitate a unei acţiuni îndreptate - prin invocarea acestui temei juridic - împotriva statului pentru despăgubiri, de către o persoană ce a suferit în urma luării unei măsuri de privare sau restrângere de libertate în mod nelegal. Condiţia menţionată a fost apreciată constant în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, ca, de altfel, şi în cazul altor cerinţe impuse de lege pentru exercitarea dreptului de acces liber la justiţie, ca fiind în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 21 şi art. 126 alin. (2), reţinându-se în plus, faţă de jurisprudenţa C.E.D.O., că acest drept nu este absolut şi poate fi, ca atare, subiectul unor limitări sau condiţionări atâta timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.
Tribunalul a constatat că reclamantul pretinde, conform prevederilor art. 504 C. proc. pen., acordarea unor despăgubiri pentru condamnarea şi privarea sa de libertate în perioada regimului comunist, invocând, în susţinerea pretenţiilor sale, împrejurarea că a suferit o condamnare politică în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv aplicarea pedepsei de un an închisoare corecţională pentru delictul de răspândire de publicaţii interzise, prin sentinţa penală nr. 561 din 29 mai 1950 pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, secţia I, în Dosarul nr. 71/1950, fiind supus ulterior la numeroase abuzuri.
Această condamnare nu a fost niciodată înlăturată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac (nici după anul 1989) şi, în raport de situaţia reţinută, care nu poate fi calificată ca fiind situaţia unui persoane condamnate din cauza unei erori judiciare, pentru care Statul Român este ţinut să răspundă patrimonial, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., Tribunalul a constatat că pretenţiile reclamantului privind acordarea de despăgubiri nu pot fi primite.
În consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamant, ca fiind inadmisibilă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 21/ A din 14 ianuarie 2010, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant V.A.Ş. împotriva sentinţei sus-menţionate, a desfiinţat hotărârea apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea de Apel a reţinut următoarele argumente:
Prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român, prin M.E.F., la plata de daune morale în cuantum de 500.000 euro, ca urmare a condamnării pe nedrept la un an închisoare corecţională pentru infracţiunea de răspândire de publicaţii interzise, conform sentinţei penale nr. 561/1950 a Tribunalului Militar Bucureşti.
Prin sentinţa apelată, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea ca inadmisibilă pentru considerentul neîndeplinirii condiţiilor impuse de prevederile art. 504 C. proc. pen., în sensul că nu se poate reţine situaţia unei persoane condamnate din cauza unei erori judiciare, care naşte în sarcina Statului Român obligaţia de a răspunde patrimonial.
Prin dispoziţiile Legii nr. 221/2009 (act normativ cu un pronunţat caracter reparator), legiuitorul a recunoscut oricărei persoane, care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic (aşa cum sunt definite la art. 1 şi 3 din Lege) posibilitatea de a solicita instanţei de judecată, în termen de trei ani de la data intrării în vigoare, obligarea Statului Român la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Faţă de apariţia acestui act normativ, prin care legiuitorul urmăreşte să dea satisfacţie celor care au fost victimele unor condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative cu caracter politic, în condiţii mai puţin restrictive decât prevederile art. 504 C. proc. pen., Curtea a apreciat că se impune analizarea prezentei cauze şi din perspectiva acestei legi.
Faptul că acest act normativ a fost adoptat şi a intrat în vigoare ulterior pronunţării sentinţei apelate nu este de natură să conducă la concluzia inaplicabilităţii Legii nr. 221/2009 în prezenta cauză.
Atât art. 1 C. civ., cât şi dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie consacră principiul neretroactivităţii legii, ea dispunând numai pentru viitor.
Potrivit acestui principiu, legea nouă nu poate să fie aplicabilă asupra unor fapte petrecute înainte de intrare sa în vigoare, ea trebuind să respecte situaţii juridice definitiv constituite în scopul asigurării stabilităţii raporturilor juridice.
Cu toate acestea, noua lege se va aplica de la intrarea în vigoare, fără a fi retroactivă, nu numai situaţiilor juridice ce se vor naşte, modifica ori stinge după această dată, ci, de regulă, şi situaţiilor juridice în curs de formare, modificare, stingere la data intrării ei în vigoare, precum şi efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.
Având în vedere aceste ultime considerente, în raport de elementele concrete ale acţiunii deduse judecăţii, anterior menţionate şi de scopul urmărit de către reclamant, prin formulara acţiunii introductive - obţinerea unor despăgubiri ca urmare a prejudiciului pretins a fi fost înregistrat în urma condamnării sale politice în perioada comunistă şi a executării acestei condamnări, Curtea a apreciat că se impune ca, în cauza de faţă, să se facă aplicarea imediată a Legii nr. 221/2009, care are ca obiect de reglementare tocmai răspunderea statului pentru condamnările cu caracter politic, pronunţate în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, menţionate în art. 1 - 3 din acest act normativ, această măsură fiind apreciată totodată ca fiind conformă principiului consacrat în legislaţia europeană - al ocrotirii şi garantării dreptului efectiv de acces la justiţie al apelantului.
Reţinând, însă, că prima instanţă nu a procedat la a analiza pe fond şi integral a acţiunii cu care a fost sesizată, analiza judecătorească în faţă primei instanţe limitându-se la verificarea exclusiv a aspectului legat de îndeplinirea în cauză a situaţiei premisă, impusă de art. 504 C. proc. pen. - existenţa unei condamnări nelegale a reclamantului, fără a viza verificarea înregistrării, de către reclamant, a unui prejudiciu ca urmare a acestei condamnări, natura şi cuantumul acestuia, Curtea a constatat că, în cauză, sunt incidente cerinţele impuse de art. 297 C. proc. civ., astfel că a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a dispus trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, din perspectiva noilor dispoziţii legale apreciate anterior ca fiind incidente în cauză.
În acelaşi sens, Curtea a avut în vedere şi necesitatea respectării dreptului tuturor părţilor la un proces echitabil, impus de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., apreciind că analizarea direct în apel a acestor elemente ale răspunderii statului, în condiţiile anterior reţinute, ar contraveni acestui principiu.
De asemenea, solicitarea apelantului – reclamant, de soluţionare a cauzei prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 221/2009, nu poate fi calificată drept o cerere nouă în apel, interzisă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
Legiuitorul a instituit această interdicţie în scopul conservării cadrului procedural, stabilit în faţa primei instanţe, sub aspectul părţilor, obiectului şi a cauzei cererii de chemare în judecată. Raţiunea interzicerii formulării unei cereri noi în apel îşi găseşte suportul în caracterul devolutiv al apelului, în sensul că provoacă o nouă judecată în fond a ceea ce a fost supus spre analiză în faţa primei instanţe.
Pornind de la această premisă, Curtea a constatat că interdicţia instituită prin dispoziţiile art. 294 C. proc. civ. (si care reprezintă şi una dintre limitele efectului devolutiv al apelului) vizează acele situaţii în care completează petitul acţiunii cu alte capete de cerere, tinde la introducerea în proces a altor persoane cu neobservarea regulilor procedurale, la schimbarea temeiul juridic al acţiunii sau se aduc în atenţia instanţei orice alte aspecte de fapt sau de drept care nu au fost invocate în faţa primei instanţe.
Curtea a reţinut că, în cauza de faţă, nu există o astfel situaţie, în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare după pronunţarea hotărârii apelate, iar acest act normativ are caracter reparatoriu, este de imediată aplicare, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român, prin M.F.P., criticând-o pentru următoarele motive:
Susţinerile formulate de reclamant, prin motivele de apel, au vizat faptul că, în judecata la fond, instanţa n-ar fi avut în vedere, la pronunţarea hotărârii atacate, faptul că acesta a solicitat daune şi pentru o perioadă de 8 luni de zile în care a fost doar privat de libertate în mod nelegal, nu şi condamnat, fapt pentru care nu este necesară o hotărâre judecătorească de achitare a sa.
Instanţa a admis apelul formulat de reclamant, apreciind, în mod greşit, faptul că, deşi acţiunea reclamantului a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen., aceasta ar fi admisibilă în raport cu prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, act normativ intrat în vigoare la 11 iunie 2009, respectiv după pronunţarea sentinţei instanţei de fond, care a avut loc la 27 martie 2009.
Chiar dacă în susţinerea apelului formulat, reclamantul a invocat, ca şi mijloc de apărare, dispoziţiile Legii nr. 221/2009 (privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989) intrată în vigoare la 11 iunie 2009, acestea nu pot determina desfiinţarea hotărârii instanţei de fond, pentru simplul fapt că legea mai sus menţionată nu era în vigoare la momentul pronunţării sentinţei civile atacate şi nici nu cuprinde prevederea expresă de aplicare a acesteia la situaţii juridice anterioare adoptării ei, instanţa de fond judecând, în mod legal şi temeinic, cauza în raport de legislaţia în vigoare la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.
Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ.: „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri".
Conform art. 295 alin. (1) C. proc. civ.: „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu."
Din coroborarea celor două texte de lege mai sus menţionate rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că, chiar dacă, în motivarea apelului, se pot invoca noi mijloace de apărare (în cazul de faţă este vorba despre apariţia unei noi legi) instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Ca urmare, apelantul-reclamant poate invoca, ca şi mijloc de apărare, o nouă lege prin motivele de apel, dar instanţa de apel este ţinută de a verifica legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate în raport de situaţia de fapt şi legislaţia în vigoare la momentul pronunţării hotărârii atacate.
Cum la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 586 din 27 martie 2009, Legea nr. 221/2009 nu era în vigoare, instanţa de fond nu putea pronunţa o hotărâre judecătorească în baza unei legi care nu era în vigoare la momentul judecării cauzei.
Este cunoscut faptul că aplicarea legii civile în timp este guvernată de două principii, şi anume principiul neretroactivităţii legii civile noi şi principiul aplicării imediate a legii civile noi.
Principiul neretroactivităţii legii civile este regula juridică potrivit căreia o lege civilă se aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare, trecute; într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi.
Constituţia dispune, la art. 15 alin. (2), că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile."
Legislativ, acest principiu este consacrat expres în chiar art. 1 C. civ.: „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă."
Principiul aplicării imediate a legii civile noi este regula de drept potrivit căreia, de îndată ce a fost adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzând aplicarea legii vechi.
Excepţiile de la cele două principii ale aplicării legii civile în timp sunt: retroactivitatea legii civile noi şi ultraactivitatea legii civile vechi, ceea ce nu este cazul în speţă.
Ca urmare, întrucât dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 nu erau în vigoare la momentul pronunţării sentinţei civile nr. 436 din 27 martie 2009, instanţa de fond, în mod corect, a analizat admisibilitatea acţiunii în raport de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., în conformitate cu care, persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea, de către stat, a pagubei suferite, dacă, în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).
Cum, în cazul de faţă, reclamantul nu a făcut dovada faptului că ar fi fost vreodată achitat şi nici nu s-a constatat că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal în baza unei ordonanţe de scoatere de sub urmărire penală sau a unei hotărâri de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), în litigiu, nu pot fi aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi, ca urmare, acţiunea promovată de reclamant în baza acestui temei de drept este inadmisibilă.
Având în vedere cele mai sus menţionate, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea deciziei civile atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca inadmisibilă.
Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
În esenţă, recurentul a criticat hotărârea Curţii deoarece această instanţă a desfiinţat sentinţa apelată pentru a se ţine seama de o lege care nu era în vigoare la data pronunţării acestei hotărâri, temeiul juridic al acţiunii reclamantului fiind art. 504 - 506 C. proc. pen.
Mai afirmă şi că nu sunt incidente în cauză excepţiile de la principiile care guvernează aplicarea în timp a legii civile, şi anume principiul neretroactivităţii legii civile noi şi cel al aplicării imediate a legii civile noi, redând conţinutul celor două principii evocate.
Criticile referitoare la limitele judecării în apel şi la schimbarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată vor fi cenzurate de prezenta instanţă din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar cele referitoare la încălcarea principiilor de drept civil enunţate mai sus, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
1. La data intentării acţiunii, 25 noiembrie 2008, nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiţiei pentru constatarea unor atare situaţii şi de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.
După pronunţarea sentinţei atacate şi anterior înregistrării apelului, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009, legea a fost publicată în M. Of., partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a definit ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" (art. 1 alin. (1)), a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter (art. 1 alin. (2)), a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege (art. 1 alin. (3)) şi, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege (art. 1 alin. (4), art. 4). În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, vizând acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnării dispuse prin sentinţa penală nr. 561 din 29 mai 1950 a Tribunalului Militar Bucureşti, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamantului, astfel cum a reţinut, în mod corect şi instanţa de apel.
Faptul că această lege a apărut ulterior pronunţării sentinţei atacate şi, prin urmare, în mod logic, prima instanţă nu a avut cum să ţină seama de acest act normativ este real, dar aceasta nu înseamnă că, raportându-se la legea menţionată, Curtea de Apel ar fi încălcat temeiul juridic al cererii de chemare în judecată sau limitele judecăţii în apel, din perspectiva art. 294 C. proc. civ.
Astfel, într-o formulă succintă, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată îl reprezintă situaţia de fapt expusă de cel ce sesizează instanţă, încadrată în drept. Operaţiunea calificării juridice, şi anume a stabilirii actului normativ incident în cauză, aparţine instanţei de judecată, aceasta din urmă neputând aduce modificări celor invocate, în fapt, de către reclamant.
Or, considerentele Curţii de Apel, în sensul că, în raport de apariţia Legii nr. 221/2009, pretenţiile reclamantului trebuie verificate, în primă instanţă, din perspectiva acestui act normativ, sunt corecte şi nu echivalează cu schimbarea temeiului juridic invocat în cererea introductivă.
Aceasta cu atât mai mult cu cât, reclamantul a solicitat aplicarea acestui act normativ, legea nouă este de imediată aplicare, verificarea va avea loc în primă instanţă, deci, nu se poate considera că s-ar răpi părţilor vreun grad de jurisdicţie, legea prevede un termen de formulare a cererii de despăgubiri de trei ani de la intrarea sa în vigoare, iar solicitarea reclamantului de a fi avută în vedere această lege la soluţionarea cererii sale a fost formulată înăuntrul acestui termen (cu ocazia concluziilor orale prezentate la termenul din 14 ianuarie 2010).
În plus, art. 6 din C.E.D.O. reglementează principiul desfăşurării procesului într-un termen rezonabil, astfel încât ar fi excesiv şi în afara solicitării reclamantului, dar şi a dispoziţiilor legale în materie, de a impune acestuia să urmeze o procedură separată pentru a obţine analizarea pretenţiilor sale de către o instanţă de judecată.
Pe de altă parte, solicitarea reclamantului de a fi avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 221/2009 se subsumează unui motiv de ordine publică, din moment ce analiza legii incidente poate şi trebuie verificată şi din oficiu, de către instanţă.
Ca atare, acest motiv nu trebuie formulat în mod obligatoriu prin cererea de apel, aşa încât nu se poate constata că instanţa de apel ar fi depăşit limitele de învestire în raport de conţinutul cererii prin care s-a motivat calea de atac şi care vizează critici ce ţin de aplicarea art. 504 C. proc. pen.
Nu au fost încălcate, astfel, dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel trebuie să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate în raport de limitele prezentate în cererea de apel. Tot acest text de lege, în alin. (1) teza a II-a, face vorbire de posibilitatea invocării motivelor de ordine publică direct în apel şi din oficiu, cu atât mai mult de către oricare dintre părţile interesate, în speţă, de către reclamant.
Deoarece nu se poate considera că, făcându-se referire la actul normativ incident, s-ar fi încălcat, de către Curte, temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, nu se poate reţine nerespectarea art. 294 C. proc. civ., text de lege care interzice, printre altele, schimbarea cauzei acestei cereri.
De asemenea, nu subzistă nici critica privind încălcarea art. 292 din acelaşi cod, care arată că „Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.".
Din moment ce motivele de ordine publică pot fi invocate şi direct în apel, conform art. 295 din acelaşi cod ar însemna că aplicarea strictă a art. 292 ar lipsi de conţinutul textul de lege ulterior, care permite invocarea unor asemenea motive.
Or, de cele mai multe ori, asemenea motive nu au fost formulate în faţa primei instanţe, iar legea permite invocarea lor direct în apel datorită caracterului lor, de ordine publică, ceea ce înseamnă apărarea unui interes general în procesul respectiv. Oricum, art. 295 nu condiţionează posibilitatea invocării unui motiv de ordine publică în această fază procesuală de formularea lui şi în faţa instanţei anterioare.
În cele din urmă, este adevărat că, în calea de atac, se exercită controlul judiciar asupra hotărârii atacate în raport de situaţia de fapt stabilită şi de dispoziţiile legale în vigoare la data pronunţării hotărârii (ca regulă). Dar motivele de ordine publică, ce pot fi invocate şi direct în apel, necondiţionat de formularea lor în faza procesuală anterioară, presupun tocmai că nu a existat o astfel de analiză din partea instanţei a cărei hotărâre a fost apelată; de asemenea, soluţia de desfiinţare a unei hotărâri nu implică întotdeauna motive imputabile instanţei care a pronunţat-o, cum este şi cazul de faţă.
Prin urmare, în mod corect Curtea a admis apelul declarat de reclamant şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă, pentru a se ţine seama de legea nouă, care se circumscrie, ca temei de drept, pretenţiilor reclamantului.
Nu sunt, în consecinţă, întrunite cerinţele motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea formelor procedurale prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din Cod.
2. Legea nr. 221/2009 a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist.
Ca atare, nu se poate reţine că, prin soluţia pronunţată, Curtea ar fi încălcat principiul neretroactivităţii legii civile noi, reglementat de art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României, şi nici pe cel al aplicării imediate a legii civile noi, care reprezintă consecinţa primului.
Cum s-a arătat în precedent, Legea nr. 221/2009 este o lege specială de reparaţie, care se aplică tocmai unor situaţii trecute, după cum rezultă din ansamblul dispoziţiilor sale, şi anume celor care au suferit un prejudiciu prin condamnări cu caracter politic sau măsuri administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Or, pretenţiile reclamantului vizează daune morale pentru deţinerea şi repercusiunile produse ca urmare a sentinţei penale din anul 1950 şi în afara acesteia, dar tot în perioada prevăzută de lege, astfel încât, în mod corect, Curtea a făcut referire la actul normativ nou, de imediată aplicare, ce urmează să fie avut în vedere de prima instanţă, la soluţionarea cauzei.
Nu se poate pune problema, astfel, a încălcării celor două principii din moment ce legea, având scop reparator pentru abuzurile petrecute în regimul politic trecut, vizează situaţii anterioare intrării sale în vigoare, cum se invocă şi de către reclamant şi tocmai pentru că este de imediată aplicare, intervenind pe parcursul desfăşurării procesului, trebuie avută în vedere la soluţionarea cererii formulată de acesta.
Ca atare, nu sunt incidente cerinţele motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţinerile recurentului referitoare la inadmisibilitatea acţiunii din perspectiva dispoziţiilor art. 504 şi următoarele C. proc. pen. nu au legătură cu Decizia atacată deoarece Curtea nu a procedat la o astfel de analiză, soluţia de desfiinţare a sentinţei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal, fundamentându-se exclusiv pe incidenţa legii noi, iar nu pe întrunirea condiţiilor de promovare a unei acţiuni în repararea erorilor judiciare conform dispoziţiilor C. proc. pen. În consecinţă, nu vor fi examinate de prezenta instanţă.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia atacată a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor de drept procedural şi a principiilor ce guvernează aplicarea legii civile în timp, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 5 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 21/ A din 14 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2227/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2026/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
