ICCJ. Decizia nr. 2227/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2227/2011
Dosar nr. 2149/334/2009
Şedinţa publică din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Judecătoriei Vatra Dornei la 21 octombrie 2009, reclamantul A.A. a chemat în judecată Statul Român prin M.F., solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în sumă de 1.000.000.000 lei.
În motivarea cererii, a arătat că, în baza Decretului nr. 115/1959 i s-a confiscat de către stat suprafaţa de 36 ha teren păşune care a fost trecută în administrarea I.A.S. Suceava în perioada anilor 1959 - 1989.
Prin sentinţa civilă nr. 1319 din 6 noiembrie 2009 a Judecătoriei Vatra Dornei, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava.
Reclamantul a formulat precizări arătând că, în baza Legii nr. 221/2009, solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a aplicării împotriva sa a unor măsuri administrative cu caracter politic.
Astfel, acesta a învederat că urmare a încadrării şi menţinerii tatălui său A.A.V. în categoria chiaburilor, a fost exclus din Liceul I.B. din Câmpulung Moldovenesc, după ce a absolvit clasa a II-a în anul şcolar 1946-1947.
Totodată, în perioada 27 noiembrie 1951 - 27 iulie 1953 a fost ridicat şi cercetat de organele de securitate, fiind internat în coloniile de muncă de la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Urmare a excluderii din liceu nu a putut să-şi continue studiile, iar în perioada în care a fost dus să muncească la canal a fost victima unor torturi fizice şi suferinţe psihice inimaginabile. După ce a revenit la domiciliu a fost supravegheat de organele de miliţie şi de securitate, fiind obligat să presteze periodic diferite munci în folosul statului, fără a fi plătit, întrucât nu găsea un loc de muncă, nu era primit sau era dat afară după ce se afla originea sa socială.
Conform Hotărârii nr. 2665 din 6 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea Decretului Lege nr. 118/1990, reclamantul învederează că i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de acest act normativ, primind o indemnizaţie lunară de 330 lei.
Reclamantul a solicitat 500.000 lei pentru lipsa de folosinţă a celor 37 ha fânaţ şi păşune, timp de 32 de ani care i-au fost preluate tatălui său şi date în folosinţă I.A.S. Suceava, arătând că după anul 1991 a redobândit terenurile preluate abuziv.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, întrucât nu rezultă caracterul politic al măsurilor administrative invocate de reclamant.
Prin sentinţa civilă nr. 409 din 23 februarie 2010 a Tribunalului Suceava s-a admis în parte acţiunea, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantului suma de 40.000 lei despăgubiri civile, pentru daune morale şi suma de 200 lei cheltuieli judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că enumerarea măsurilor administrative cu caracter politic din art. 3 din Legea nr. 221/2009 este pur exemplificativă, legiuitorul lăsând la aprecierea instanţei stabilirea caracterului politic al acestor măsuri.
Astfel, s-a reţinut că reclamantul a fost exclus din şcoală întrucât familia sa era încadrată la categoria „chiaburi", iar în perioada 1951 - 1953 a fost internat în colonia de muncă la canalul Dunăre - Marea Neagră.
S-a apreciat că cele două măsuri administrative au caracter politic.
În ce priveşte cuantumul daunelor, s-a reţinut că acestea nu trebuie probate, ci justificate, întrucât reprezintă compensarea pentru suferinţa provocată de măsurile politice dispuse împotriva reclamantului.
S-au avut în vedere soluţiile pronunţate C.E.D.O. în Cauzele Bursuc şi Anghelescu contra României, precum şi faptul că reclamantul beneficiază de o indemnizaţie lunară de 330 lei, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
În ce priveşte acordarea de daune pentru lipsa de folosinţă a terenului, prima instanţă a apreciat că cererea nu se justifică având în vedere dispoziţiile art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009 precum şi faptul că reclamantul a recunoscut prin precizărea cererii de chemare în judecată că după 1991 a redobândit după 1991 terenurile preluate abuziv.
Împotriva sentinţei au declarat apel ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În motivarea apelului său reclamantul a arătat că despăgubirile acordate de prima instanţă sunt insuficiente pentru a compensa suferinţa la care a fost supus.
Pârâtul a arătat în motivarea apelului, că din probele administrate în cauză nu rezultă că măsurile dispuse împotriva reclamantului pot fi apreciate ca având caracter politic.
În al doilea rând a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată, în speţă nefiind vorba de condamnare cu caracter politic, ci de măsuri administrative. Apelantul pârât a arătat, de asemenea, că suma acordată depăşeşte limitele funcţiei reparatorii.
Prin Decizia civilă nr. 30 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ambele apeluri au fost respinse ca nefondate.
Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel a reţinut că probatoriul administrat în cauză în faţa primei instanţe confirmă faptul că reclamantul a fost exclus din liceu pe considerentul că familia sa era încadrată la categoria „chiaburi", iar în perioada 1951 - 1953 a fost internat în colonia de muncă la Canalul Dunăre - Marea Neagră.
Totodată, pârâtul nu a contestat existenţa măsurilor,ci faptul că din probatoriul administrat nu rezultă temeiul în baza căruia au fost dispuse aceste măsuri, pentru a se putea aprecia caracterul politic al acestora.
Instanţa de apel a constatat că este real că nu s-a făcut dovada că aceste măsuri au fost întemeiate pe un anume act normativ dintre cele enumerate la art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Însă, art. 4 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că „persoanele care au făcut obiectul unor măsuri administrative, altele decât cele prevăzute la art. 3, pot, asemenea, solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic acestora".
În acest context, s-a apreciat că în mod neîndoilenic, măsurile dispuse faţă de reclamant au avut caracter politic, chiar dacă nu s-a dovedit că ar fi fost întemeiate pe vreunul dintre actele normative enumerate de art. 3. De altfel, art. 3 face referire la internarea în unităţi şi colonii de muncă.
În ce priveşte cuantumul daunelor morale, instanţa de apel a constatat că a fost corect apreciat, întrucât este fără dubiu că reclamantului i-au fost lezate valori morale esenţiale, care i-au afectat viitorul atât în plan profesional cât şi social.
Suma solicitată s-a apreciat a fi exagerată în raport cu prejudiciul suferit, în condiţiile în care măsurile luate au fost de natură administrativă şi nu penală, apreciindu-se, totodată, că trebuie avut în vedere şi faptul că reclamantul beneficiază deja de o indemnizaţie lunară de 330 lei în baza Decretului - Lege nr. 118/1990, acordată pentru aceleaşi considerente, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Pentru motivele arătate, care vizează îndreptăţirea reclamantului de a primi daune morale, nu se justifică nici solicitarea pârâtului de reducere a cuantumului acestora, a mai apreciat instanţa de apel. Este real că reclamantul nu a fost condamnat politic, însă, măsurile administrative dispuse împotriva sa, dovedite ca având caracter politic, justifică acordarea despăgubirilor în cuantum de 40.000 lei, fără a depăşi limitele funcţiei reparatorii şi fără a duce la îmbogăţirea fără just temei.
În termen legal, împotriva acestei decizii, ambele părţi au formulat recurs.
Recurentul reclamant, în dezvoltarea criticilor sale, învederează că Decizia instanţei de apel este netemenică şi nelegală, întrucât a fost apreciat eronat cuantumul despăgubirilor ce i-au fost acordate, acestea nefiind în măsură să compenseze suferinţa la care a fost supus.
Astfel, aşa cum a arătat şi în acţiunea introductivă, recurentul aa fost obligat să abandoneze studiile, întrucât familia sa era încadrată la categoria „chiaburi", după care a fost internat în colonia dc muncă la canalul Dunăre - Marea Neagră, în perioada anilor 1951-1953.
Or, suma acordată de instanţele de fond este o sumă derizorie (40.000 lei sau 10.000 euro), nefiind în măsură să compenseze suferinţa psihică la care a fost supus şi nici faptul că, fiind exclus din liceu, nu a avut posibilitatea să se realizeze în plan profesional.
Recurentul reclamant consideră că despăgubirile solicitate sunt pe deplin justificate, iar această sumă nu este în niciun caz exagerată, cum eronat s-a reţinut în considerentele celor două hotărâri, motiv pentru care solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
Recurentul pârât Statul Român prin M.F.P. s-a prevalat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul susţine că reclamantului i-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, conform Hotărârii nr. 2665 din 06 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea acestui decret, acesta primind în prezent o indemnizaţie de 330 lei lunar.
Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, întrucât din interpretarea ad litteram a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 221/2009, rezultă că reclamantul nici nu are dreptul de a primi despăgubiri morale (lit. a)), ci doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obţinut măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile Legii nr. 10/2001 (lit. b)).
Recurentul arată că potrivit art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsura administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea unui loc de muncă obligatoriu, dacă aceste măsuri au fost dispuse în baza unuia sau a unora dintre actele normative enumerate de textul invocat.
Or, din probele administrate nu rezultă temeiul în baza căruia au fost luate masurile împotriva reclamantului, pentru a se putea aprecia că acestea au avut caracter politic.
Recurentul consideră că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că nu se impune dovada faptului că masurile luate au fost întemeiate pe unul din actele normative enumerate la art. 3 din lege.
Pe de altă parte, instanţa de fond a considerat că poate fi acordată reclamantului suma de 40.000 lei cu titlu de daune morale, sumă pe care recurentul pârât o apreciază ca fiind exagerată, întrucât, în speţă nu este vorba despre o condamnare cu caracter politic, ci doar de măsuri administrative.
În practica judiciară, această sumă se consideră ca suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit în cazul condamnării pe nedrept şi executării unei pedepse privative de libertate a persoanei, însă, în cazul unor măsuri administrative, acest cuantum este exagerat, disproporţionat.
Pe de altă parte, reclamantului i-a fost deja acordată o indemnizaţie cu caracter compensatoriu, conform Hotărârii nr. 2665 din 06 aprilie 1992 a Comisiei pentru aplicarea Decretul - Lege nr. 118/1990, acesta primind suma de 330 lei lunar, în mod continuu din anul 1992.
Raportat la împrejurarile speţei, suma acordată de instanţa de fond depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a răspunderii stabilite prin Legea nr. 221/2009, transformandu-se într-un izvor de îmbogatire fără just temei, ceea ce impune reducerea cuantumului la o valoare ce poate fi considerată echitabilă şi rezonabilă.
Recurentul pârât solicită instanţei de recurs a avea în vedere şi jurisprudenţa C.E.D.O., potrivit căreia, în cauze privind încalcarea dreptului la libertate, la integritate fizică şi morală a persoanei ca şi la demnitatea ei, s-au acordat daune morale în valoare de 7.000 euro (Cauza Barbu Anghelescu împotriva României).
În şedinţa publică de azi, recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Fiananţelor Publice a invocat incidenţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358 din 21 octombrie 2010 prin care au fost declarate neconstituţionale prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, susţinându-se că efectul acesteia conduce la respingerea pretenţiilor reclamantului, în absenţa unui temei legal care să mai permită acordarea acestora.
Cu privire la această chestiune, Înalta Curte reţine şi apreciază următoarele:
Potrivit mecanismului dreptului intern, admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate nu echivalează cu intervenţia legiuitorului în activitatea unei norme juridice – prin adoptare, modificare sau abrogare.
Însă, în acelaşi timp, nu poate fi contestat că prin promovarea şi analizarea unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională realizează la modul cel mai energic cenzura legii, iar admiterea ei are efectul înlăturării acelei norme din legislaţia naţională şi modificarea ordinii de drept interne erga omnes, rolul său nefiind decât «negativ», limitat la invalidarea dispoziţiilor legale neconforme cu Constituţia.
Atribuţia este similară celei a instanţelor de judecată în analizarea neconstituţionalităţii unor norme sau acte normative ce nu intră în sfera de competenţă a Curţii Constituţionale – ratione temporis, pe temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, efectele hotărârilor judecătoreşti, producându-se, însă, inter partes.
Ca atare, deşi rolul Curţii Constituţionale nu este de legiuitor pozitiv, întrucât prin admiterea unei excepţii de neconstituţionalitate nu se înlocuieşte norma înlăturată cu una care se conformează exigenţelor constituţionale (mecanismul Legii nr. 47/1992 rezervând dreptul legiuitorului să intervină în intervalul celor 45 de zile, potrivit principiului separaţiei puterilor în stat, dar şi simetriei şi corespondenţei formelor), nu se poate afirma că după intervenţia Curţii Constituţionale legea rămâne neschimbată, întrucât actul normativ nu mai are aceeaşi formă cu cea de dinaintea intervenţiei contenciosului constituţional.
Aşa fiind, dacă se înlătură o normă legală prin mecanismul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, invalidarea ei pentru viitor - ex nunc, corespunde, din punct de vedere al sancţiunilor civile, anulării actului juridic, analogia fiind necesară tocmai pentru identificarea, pe cale de interpretare, a efectelor unei asemenea decizii.
Dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie prevăd că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, atât pentru autorităţile şi instituţiile publice, cât şi pentru particulari, şi produce efecte numai pentru viitor, iar nu şi pentru trecut.
Fiind vorba de o normă imperativă de ordine publică, aplicarea ei generală şi imediată nu poate fi ignorată nici de instanţa de recurs, întrucât, contrariul ar presupune ca un act neconstituţional să continue să producă efecte juridice, ceea ce contravine principiului supremaţiei Constituţiei şi regulilor juridice ale statului de drept.
Prin urmare, legea internă determină în mod clar efectele unei decizii a contenciosului constituţional, însă, aceste efecte pot genera probleme de compatibilitate a unor soluţii pronunţate de instanţe (în diferitele faze procesuale) în conformitate cu regulile naţionale de aplicare a efectelor Deciziei CC şi Convenţia Europeană, dat fiind faptul că prin adoptarea ei, situaţia reclamanţilor în cadrul unor astfel de acţiuni, devine una defavorabilă, pentru că se anulează chiar dreptul de a obţine despăgubiri pentru calitatea de deţinut politic sau voctimă a unor măsuri administrative cu caracter politic, prin dispariţia temeiului juridic ce permitea un astfel de demers.
Astfel, normele convenţionale a căror încălcare ar putea fi antrenată prin hotărârile instanţelor judecătoreşti după pronunţarea deciziei în discuţie de Curtea Constituţională, sunt: art. 6 alin. (1) din Convenţie şi art. 14 din Convenţie combinat cu art. 1 Protocolul 1, cea din urmă ipoteză pentru că:
«Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, art. 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor. Nu are o existenţă independentă deoarece este valabil numai pentru « beneficierea de drepturile şi libertăţile» pe care acestea le garantează (paragr. 48 din Cauza Beian I împotriva României).
Cu referire la art. 6 alin. (1) din Convenţie, Înalta Curte apreciază că relevantă în acest sens este Cauza Vişan contra României din 24 aprilie 2008, cauză în care s-a constatat de C.E.D.O. că: „analizarea acţiunii reclamantei în temeiul unei prevederi legale care nu era în vigoare la data introducerii acesteia, instanţele interne au încălcat dreptul reclamantei la o instanţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie." (paragr. 33).
De asemenea, în paragr. 29-31 ale aceleiaşi Cauze, Curtea de la Strasbourg a precizat că „nu neagă competenţa instanţelor interne de a determina temeiul legal al unei acţiuni. Totuşi, ea observă că, făcând acest lucru în cauza de faţă, instanţele au analizat acţiunea conform unor prevederi ce nu erau în vigoare la data formulării acesteia şi care au urmat reguli procedurale diferite de cele aplicabile în materie de răspundere civilă delictuală, în special termene-limită diferite pentru introducerea acţiunii. Aşadar, reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislaţiei şi să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv.
30. Din acest motiv, Curtea consideră că gradul de acces acordat de legislaţia naţională nu era suficient pentru a garanta dreptul reclamantei la o instanţă (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 26).
31. Mai mult, Curtea nu poate să nu observe faptul că niciuna dintre instanţele care au soluţionat cauza reclamantei în temeiul art. 504, cu excepţia Curţii Supreme de Justiţie în ultimă instanţă, nu a considerat acţiunea ca fiind prescrisă. Faptul că reclamantei i s-a adus la cunoştinţă intervenţia prescripţiei doar în această etapă târzie a procesului a lipsit-o, odată pentru totdeauna, de orice posibilitate de a-şi apăra dreptul la despăgubiri (a se vedea Yagtzilar, citată anterior, § 27)."
Comparând cele statuate de instanţa de contencios european în Cauza invocată şi litigiul de faţă generat de Legea nr. 221/2001, pot fi stabilite următoarele similitudini:
- În ambele situaţii, după iniţierea acţiunii, a intervenit o Decizie a Curţii Constituţionale, decizie al cărei efect este acela al modificării ordinii juridice preexistente declanşării litigiului, chiar dacă instanţa constituţională nu este legiuitor şi chiar dacă rolul său nu este decât „negativ", limitat la invalidarea dispoziţiilor legale neconforme cu Constituţia.
- În ambele ipoteze, nu intră în discuţie ignorarea adoptării Deciziei Curţii Constituţionale în soluţionarea cauzelor ce presupun aplicarea unui text care era afectat de un viciu de neconstituţionalitate şi a fost sancţionat prin admiterea excepţiei, instanţele fiind ţinute să facă aplicarea ei.
- În oricare dintre cazuri, nu Decizia Curţii Constituţionale nesocoteşte (sau poate nesocoti) în mod direct şi nemijlocit drepturile părţilor garantate de Convenţie, ci aplicarea efectelor ei sau modalitatea de aplicare, ceea ce este de atributul instanţelor şi se produce prin pronunţarea hotărârii judecătoreşti în cauză; aşadar, efectele Deciziei CC, în fiecare pricină în parte, sunt unele indirecte şi mediate de instanţă, prin aplicarea ei la speţă.
- Încălcarea art. 6 alin. (1) al Convenţiei a fost reţinută în Cauza Vişan pe temeiul premisei că „reclamanta ar fi trebuit să prevadă eventuala schimbare în legislaţie şi să se conformeze acesteia înainte ca respectiva schimbare să aibă loc efectiv" – paragr. 29, ceea ce este valabil mutatis mutandis şi în cazul cererilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamantul trebuind să prevadă suprimarea normei juridice prin admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.
- În Cauza Vişan încălcarea a fost constatată din perspectiva dreptului de acces la instanţă, ceea ce presupune întotdeauna, în jurisprudenţa Curţii, evaluarea previzibilităţii normei (ca şi claritatea şi accesibilitatea, motivul din urmă determinând raportarea Curţii Europene la momentul publicării Deciziei CC în M. Of., cerinţă îndeplinită la acest moment în speţa de faţă, Decizia nr. 1358/2010 fiind publicată în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010), astfel încât, partea să îşi poată conforma conduita acesteia, întrucât nu are la îndemână mijloace obiective de previzionare a schimbării legislaţiei (indiferent de sursa acestei schimbări – intervenţia directă a legiuitorului, sau indirect, prin cenzura de neconstituţionalitate).
Aceeaşi este situaţia şi în cauzele întemeiate pe Legea nr. 221/2009, urmate de adoptarea Decizia CC, deoarece efectul primordial al aplicării ei la speţă, este acela că lipseşte acţiunea de temeiul juridic care exista la data declanşării litigiului, iar partea care a demarat acţiunea nu putea anticipa anihilarea lui prin declararea neconstituţionalităţii acestuia.
- În Cauza Vişan, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a condus constatarea incidenţei temeiului din legea specială - art. 504 alin. (1) C. proc. pen. (care nu era în vigoare în ce o priveşte pe reclamantă la momentul declanşării litigiului) faţă de art. 998, 999 C. civ. - cum indicase reclamanta, cu consecinţa aplicării termenului de prescripţie specială de 1 an faţă de cel de trei ani, sancţiune civilă aplicată pentru prima dată de instanţa de recurs.
- În litigiile întemeiate pe Legea nr. 221/2009, efectul defavorabil al Deciziei CC pentru beneficiarul normei este, în mod evident, chiar suprimarea temeiului juridic însuşi, cu consecinţa respingerii acţiunii, prin aplicarea efectelor Deciziei CC nr. 1358/2010 în litigiile generate de Legea 221/2009, ceea ce încalcă dreptul de acces la instanţă al reclamantului, ca beneficiar al normei invalidate de Curtea Constituţională.
Concluzia decurge dintr-o interpretare a fortiori, întrucât dacă în Cauza Vişan aplicarea de către instanţa de recurs a Deciziei CC a avut doar efectul schimbării temeiului juridic al acţiunii (din art. 998, 999 C. civ. în art. 504 C. proc. pen., cu consecinţa incidenţei unui termen de prescripţie mai restrictiv), aplicarea Deciziei CC nr. 1358/2010 în cazul cererilor formulate în baza Legii nr. 221/2009, întrucât conduce la însăşi dispariţia lui, cu atât mai mult are loc încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie – negarea dreptului de acces la instanţă.
Concluzia cu privire la înlăturarea efectelor Deciziei CC reiese din observarea standardelor Curţii cu privire la previzibilitatea normei, standarde care presupun o anumită imuabilitate a legii pe toată durata procesului, sau, în orice caz, dacă are loc o intervenţie în viaţa juridică a unei norme – independent de modalitatea în care acest rezultat se produce, potrivit distincţiilor anterioare – aceasta să nu conducă la schimbarea fundamentală a sorţii procesului.
De asemenea, Înalta Curte reţine că nu pot fi ignorate nici argumentele ce conturează o posibilă discriminare sau încălcare a prevederilor art. 1 Protocolul 1 combinat cu art. 14 din Convenţie.
Analizând jurisprudenţa C.E.D.O., relevantă în susţinerea celor anterioare, se constată că instanţa europeană a constatat, de ex. în Cauza Beian I contra României din 6 decembrie 2007, atât încălcarea art. 6 alin. (1) – incertitudinea jurisprudenţială, dar şi a art. 14 combinat cu art. 1 Protocolul 1 – divergenţa de jurisprudenţă (cazuri soluţionate favorabil în mod irevocabil, în speţe similare în comparaţie cu soluţia primită de reclamant).
Înalta Curte apreciază că, prin aplicarea în recurs a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1358/2010 nu poate fi reţinută încălcarea art. 1 Potocolul 1 adiţional la Convenţie, câtă vreme recurentul reclamant nu se află în posesia unei soluţii favorabile prin care dreptul său la despăgubiri să fi fost stabilit în mod definitiv şi irevocabil.
Concluzia se impune pentru aceea că, instanţa de recurs are competenţa de a casa sau modifica o decizie recurată pentru cazurile prevăzute la art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., deci, în alte situaţii decât intervenţia unei decizii a Curţii Constituţionale între momentul pronunţării hotărârii recurate şi cel al judecării recursului.
Cum o astfel de competenţă decurge din norme clare, accesibile şi previzibile (art. 304 - art. 316 C. proc. civ.), rezultă că o atare „ingerinţă" în dreptul de proprietate al reclamantului respectă exigenţele stabilite în jurisprudenţa C.E.D.O. de a fi prevăzută de lege (C. proc. civ.), de a urmări un scop legitim (pronunţarea unor hotărâri legale), dar şi de a respecta un just raport de proporţionalitate între interesele generale şi cele individuale (de a avea un sistem jurisdicţional coerent, unitar şi egal aplicabil, indiferent de părţile litigiului şi independent de obiectul lui – litigii întemeiate pe Legea nr. 221/2009 sau orice alte cauze).
În consecinţă, faţă de cele anterior redate, Înalta Curte apreciază că se impune înlăturarea efectelor Deciziei nr. 1358/2010 a Curţii Constituţionale în prezenta cauză, pe temeiul priorităţii C.E.D.O. şi a jurisprudenţei Curţii Europene, prioritate stabilită prin art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţie, astfel că urmează a fi analizate pe fond criticile de formulate de recurenţi, fără a se reţine lipsa temeiului legal al pretenţiilor reclamantului ce ar decurge din aplicarea Deciziei CC la speţă.
Criticile ambilor recurenţi sunt nefondate.
Astfel, recurentul pârât a susţinut că reclamantul nu are dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit (ci doar despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate ca efect al măsurilor administrative, dacă acestea nu i-au fost restituite sau nu a obţinut măsuri reparatorii prin echivalent în condiţiile Legii nr. 10/2001), vocaţie care subzistă doar în favoarea celor care au suferit condamnări politice, iar nu şi măsuri administrative cu caracter politic.
Pe de altă parte, s-a susţinut că măsurile administrative dispuse cu privire la reclamant nu au caracter politic, în absenţa posibilităţii de determinare a temeiului juridic al acestora, temei care trebuie să se regăsească între cele enumerate în dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 221/2009.
Ambele motive sunt nefondate, deoarece variantele de măsuri reparatorii prevăzute la lit. a) şi b) de la art. 5 din Legea nr. 221/2010, trebuie interpretate, în ambele ipoteze, în corelaţie cu premisa textului care dispune: „Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanţei de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la a) despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit. şi b) acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative etc.
Deşi redactarea textului de la art. 5 lit. a) din lege este una defectuoasă, întrucât printr-o interpretare strict literală a normei ar rezulta că cei împotriva cărora au fost dispuse măsuri administrative sunt excluşi de la posibilitatea solicitării de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit (posibilitate ce ar fi recunoscută doar celor condamnaţi politic), însă, această interpretare este infirmată de interpretarea logică, sistematică şi istorico-teleologică a normelor întregului text de la art. 5.
Acest text trebuie interpretat luând în considerare şi premisa lui, aşa cum s-a arătat, dar şi având în vedere economia actului normativ în materie şi finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea legii (deci, făcând uz şi de intrumentele interpretării istorico-teleologice), neexistând nicio raţiune de creare a unor discriminări prin chiar dispoziţiile legii, diferenţa dintre cele două ipoteze – cei condamnaţi politic şi cei care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic - fiind necesar a se regăsi la nivelul cunatumului acestor despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite, în raport şi de circumstanţele particulare ale fiecărei pricini, dar şi evaluând diferenţa de gravitate intrinsecă a celor două forme de represiune politică în regimul comunist.
Înalta Curte va înlătura ca nefondată şi argumentul ţinând de neidentificarea temeiului juridic al măsurilor administrative dispuse împotriva reclamantului şi necesitatea identificării lui între cele enumerate de art. 3 din lege, întrucât, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 permite instanţei stabilirea caracterului politic cu privire la alte măsuri decât cele dispuse în temeiul actelor normative enumerate de art. 3 din lege, cele din urmă constituind măsuri administrative cu caracter politic de drept (chiar dacă legea nu reia formularea din art. 1 alin. (2), privind condamnările), ceea ce exclude puterea de apreciere a instanţei; de altfel, normele sunt similare celor cu privire la condamnările cu caracter politic: art. 1 alin. (2) din lege – condamnări cu caracter politic de drept, pe când art. 1 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ, permit instanţei să constate caracterul politic al unei condamnări, deci, în alte cazuri decât cele având ope legis o atare calificare.
Nici criticile recurentului pârât în sensul caracterului excesiv al despăgubirilor stabilite de instanţele de fond, pentru măsurile administrative cu caracter politic, sursă a unei îmbogăţiri fără just temei, (40.000 lei) nu pot fi primite, întrucât instanţele au avut în vedere criteriile legale pentru stabilirea sumei cu acest titlu şi au făcut uz în mod rezonabil de puterea de apreciere pe baza circumstanţelor pricinii, respectând un just raport de proporţionalitate între prejudiciul suferit de reclamant şi reparaţia acordată.
În plus, nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu a fost încălcată de instanţa de apel, iar Cauza Barbu Anghelescu împotriva României din 5 octombrie 2004, nu reprezintă un element de natură a permite concluzia nelegalităţii deciziei recurate, decurgând din neaplicarea sau aplicarea greşită a criteriilor şi standardelor Curţii Europene desprinse din această cauză, întrucât premisele speţei de faţă şi a Cauzei Anghelescu sunt diferite.
Cauza Barbu Anghelescu a antrenat condamnarea României pentru încălcarea a art. 3 din Convenţie sub două aspecte: aplicarea faţă de reclamant a unor tratamente crude, inumane ori degradante de către poliţie la momentul realizării unui control rutier de rutină ca şi la momentul recoltării probelor biologice pentru determinarea alcoolemiei, dar şi pentru lipsa de efectivitate a anchetei penale derulate de procurorii militari, acordându-se reclamantului 7.000 de euro daune morale pentru prejudiciile create prin aceste încălcări; prin urmare, circumstanţele nu sunt comparabile.
Potrivit celor anterioare, Înalta Curte va înlătura şi criticile reclamantului, acesta susţinând caracterul insuficient al despăgubirilor acordate, dat fiind caracterul adecvat al despăgubirilor reţinut în analiza recursului formulat de pârât, dar şi având în vedere că nu se susţine ignorarea sau aplicarea greşită a vreunui criteriu legal în aprecierea despăgubirilor acordate de prima instanţă şi confirmate în apel.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A.A. şi de pârâtul Statul Român prin M.F.P. prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Suceava, împotriva Deciziei civile nr. 30 din 4 mai 2010 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2228/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 2173/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
