ICCJ. Decizia nr. 2228/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi conexe. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2228/2011
Dosar nr. 8480/1/2010
Şedinţa din 10 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, formulată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul M.O., în contradictoriu cu pârâţii D.C. şi D.C. a solicitat instanţei: constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului, izvorât din publicarea în anul 1999 a lucrării „Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare" la Editura A.B. din Bucureşti, publicarea, prin mijloacele de comunicare în masă, a hotărârii ce se va pronunţa, pe cheltuiala pârâţilor şi obligarea acestora la plata de daune morale, în cuantum de 20.000 euro precum şi a cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, întemeiate în drept, pe dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ. şi art. 112 C. proc. civ., reclamantul a arătat următoarele:
În anul 1999, la Editura A.B., Bucureşti a publicat lucrarea „Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare", iar în anul 2002 pârâţii au publicat la Editura S. lucrarea „Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană".
Din analiza celor două lucrări, a reieşit faptul că pârâţii au preluat fragmente din lucrarea sa fără însă a exista o notă de subsol, în care să se facă vreo citare din lucrarea reclamantului.
Prin întâmpinare pârâta D.C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a sa, motivat de faptul că, deşi lucrarea este publicată în comun cu pârâtul D.C. şi deşi nu s-au menţionat distinct capitolele care aparţin fiecăruia dintre pârâţi, aceasta nu este autor al capitolelor cu privire la care s-a formulat prezenta acţiune.
Pârâtul D.C. a formulat şi el întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, excepţia lipsei de interes şi prescripţia dreptului material la acţiune.
Reclamantul şi-a precizat primul capăt de cerere în sensul că acesta este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a a Legii nr. 8/1996, în sensul că, solicită să se constate încălcarea dreptului de autor de către pârâţi prin publicarea lucrării „Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" Editura S., Bucureşti 2002.
Prin sentinţa civilă nr. 1620 din 18 decembrie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei de interes invocate cu privire la reclamant, a admis prescripţia dreptului material la acţiune al reclamantului şi a respins ca fiind prescrisă cererea formulată de reclamantul M.O. în contradictoriu cu pârâţii D.C. şi D.C.
Pentru a hotârî astfel, instanţa de fond a reţinut cu privire la excepţiile invocate următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, s-a susţinut că reclamantul a cesionat drepturile exclusive patrimoniale de autor editurii, astfel că nu se mai poate solicita recunoaşterea şi constatarea încălcării acestora prin acţiune, reclamantul fiind lipsit de calitate procesuală activă.
S-a constatat că acţiunea reclamantului prin care se pretinde că pârâţii au copiat fragmente din lucrarea al cărui autor este, reprezintă o acţiune în plagiat, întemeiată de dispoziţiile art. 10 lit. b) care prevăd dreptul moral al autorului de a pretinde constatarea încălcării dreptului său rezultând din calitatea de autor al operei, astfel că singura persoană care poate formula acţiunea în plagiat este numai autorul operei, singurul titular al drepturilor morale de autor.
Excepţia lipsei de interes a reclamantului a fost respinsă pentru aceleaşi considerente.
În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a apreciat a fi întemeiată.
Lucrarea pârâţilor la care se referă toate criticile reclamantului a fost publicată în anul 2002, iar acţiunea în răspundere pentru încălcarea drepturilor de autor fiind formulată la data de 20 aprilie 2007 este în afara termenului de prescripţie de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
Termenul de prescripţie pentru acţiunea în răspundere ca urmare a încălcării drepturilor de autor a început să curgă, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958 de la data la care s-a născut dreptul la acţiune - data publicării lucrării de către pârâţi.
Cum reclamantul nu a făcut dovada că a luat cunoştinţă de lucrarea publicată abia în anul 2007, s-a reţinut ca dată de începere a curgerii termenului de prescripţie data publicării lucrării, respectiv 2002.
Prin Decizia civilă nr. 238/ A din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins ca nefondat apelul incident declarat de apelanţii-pârâţi D.C.A. şi D.C. împotriva sentinţei civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13946/3/2007.
Prin aceiaşi decizie s-a admis apelul principal declarat de apelantul - reclamant M.O. împotriva sentinţei civile nr. 1620 din 18 decembrie 2007, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 13946/3/2007.
S-a desfiinţat în parte sentinţa şi s-a trimis cauza spre rejudecarea primelor două capete de cerere, aceluiaşi tribunal.
A fost menţinută sentinţa în ce priveşte respingerea ca prescrisă a cererii de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale.
Cu privire la apelurile formulate, Curtea a apreciat că se impune a se pronunţa cu precădere asupra apelului incident, dat fiind faptul că prin acesta sunt aduse critici sentinţei, în privinţa modului de rezolvare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei interesului reclamantului în cererea de chemare în judecată, a căror admitere ar face inutilă analiza apelului declarat de reclamant, în privinţa modului de soluţionare pe fond a cauzei.
Astfel, criticile aduse de pârâţi sentinţei, prin apelul incident s-a reţinut ca fiind nefondate pentru următoarele considerente:
Prima instanţă a soluţionat corect excepţiile cu care a fost sesizată, apreciind că dispoziţiile cuprinse în contractul de editură încheiat între reclamant şi Editura A.B. nu au nici o relevanţă în privinţa drepturilor morale de autor asupra operei, cesiunea exclusivă vizând numai drepturile patrimoniale.
Potrivit art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, autorul unei opere are dreptul moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei iar art. 11 alin. (1), făcând referire la aceleaşi drepturi morale, stipulează expres că acestea nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
Apelanţii pârâţi fac o confuzie evidentă între dreptul moral, astfel cum este acesta protejat prin reglementarea citată anterior şi drepturile patrimoniale de autor, distincte în conţinut, exclusive şi care vizează utilizarea operei, termen al cărui înţeles este explicitat prin dispoziţiile art. 13 şi următoarele din lege.
Din conţinutul normelor enunţate rezultă că dreptul moral de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, care stă la baza acţiunilor prin care se reclamă săvârşirea unui plagiat este distinct în conţinut şi semnificaţie de dreptul patrimonial dedus în legătură cu utilizarea operei, fie prin reproducere, fie prin distribuire, închiriere, comunicare publică, realizare de opere derivate etc.
Chiar dacă reclamantul nu a indicat în mod expres, ca temei juridic al cererii, dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996, prima instanţă, luând în considerare argumentele de fapt expuse de acesta, a făcut o corectă aplicare în cauză a acestora, chiar dacă soluţia pronunţată nu este una legală.
Astfel s-a reţinut ca fundamental greşită concluzia extrasă de apelanţii pârâţi din dispoziţiile contractului de editare perfectat de autorul reclamant cu Editura A.B.
Cesiunea exclusivă a privit, raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (1) din lege şi corespunzător conţinutului clauzei înscrise în art. 3 din contract „dreptul exclusiv de reproducere şi difuzare a lucrării . împreună cu alte drepturi de aceeaşi natură care există sau pot fi cedate relative la lucrare".
Dreptul de reproducere şi difuzare a lucrării, ca drept personal patrimonial de autor, în legătură cu care apelanţii pârâţi au susţinut că ar reprezenta cauza încălcării reclamate prin acţiune, nu se confundă cu dreptul moral ţinând de recunoaşterea calităţii însăşi de autor, drept a cărui încălcare nu presupune o simplă reproducere a operei fără acordul autorului ci prezentarea unei lucrări sau a unui fragment dintr-o lucrare, ca fiind una proprie, negându-i adevăratului autor calitatea acestuia.
Reclamantul este singurul în drept să solicite, în temeiul art. 139 din Legea nr. 8/1996, recunoaşterea şi respectarea drepturilor sale morale, drepturi în privinţa cărora nu a intervenit şi nici nu putea interveni vreo cesiune, justificând calitatea sa procesuală activă şi, deopotrivă, interesul în promovarea cererii de chemare în judecată, excepţii corect soluţionate de prima instanţă.
Cu privire la apelul principal, s-a constatat că numai o parte din criticile aduse sentinţei sunt întemeiate, după cum urmează.
Obiectul cererii de chemare în judecată a cuprins, în petitul principal, constatarea încălcării dreptului de autor în legătură cu lucrarea „Drept comunitar. Cele patru libertăţi fundamentale. Politici comunitare", apărută sub Editura A.B. în anul 1999.
Prima instanţă, soluţionând cauza pe temeiul excepţiei de prescripţie a dreptului la despăgubiri, a omis a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere, calificând acţiunea ca având, în întregul ei, caracter personal patrimonial şi considerând ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958.
Această analiză este una nelegală, făcând abstracţie de caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de natură personal nepatrimonială şi al căror exerciţiu se transmite, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, fie moştenitorilor, fie organismului de gestiune colectivă, pe durată nelimitată.
Fiind strâns legate de persoana autorului, drepturile morale nu sunt prescriptibile din punct de vedere al dreptului material la acţiunea vizând încălcarea acestora, nefiindu-le aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958 care stipulează în art. 1, astfel cum corect a susţinut şi apelantul, caracterul prescriptibil al dreptului la acţiune având un obiect patrimonial.
In ce priveşte cel de-al doilea motiv de apel, criticile formulate de apelantul reclamant nu sunt întemeiate.
Dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc un criteriu subiectiv în raport de care se socoteşte momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, în directă legătură cu prejudiciul creat prin fapta ilicită (element obiectiv) reprezintă o excepţie de la regula generală, potrivit căreia prescripţia începe să curgă din momentul naşterii raportului de drept.
În absenţa altor elemente de ordin obiectiv care să poată fi avute în vedere pentru ipoteza de speţă, cel care pretinde săvârşirea faptei ilicite şi păgubirea sa trebuie să facă şi dovada momentului în raport de care legea leagă începerea curgerii termenului de prescripţie, în absenţa acestora prezumându-se că prejudiciul de ordin moral s-a produs în chiar momentul săvârşirii faptei ilicite, respectiv odată cu publicarea lucrării considerată ca reprezentând un plagiat.
Ca urmare, nu este vorba, astfel cum a susţinut apelantul reclamant, de o inversare a sarcinii probaţiunii, ca urmare a susţinerii de către pârâţi a unei excepţii, ci de dovedirea, în calitate de reclamant, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, a elementelor în raport de care se apreciază inclusiv momentul naşterii raportului juridic delictual, esenţial în analiza cauzei.
Din această perspectivă, concluzia primei instanţe, potrivit cu care reclamantul nu a probat în nici un fel împrejurarea de ordin subiectiv, a luării la cunoştinţă de lucrarea publicată a pârâţilor, numai în anul 2007, deşi această probă îi revenea, în calitate de reclamant, este una corectă, astfel că soluţia bazată pe excepţia de prescripţie este corectă pentru acel capăt de cerere accesoriu constatării încălcării dreptului de autor, prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata daunelor morale.
În ce priveşte cel de al treilea motiv de apel, contradicţiile aparente în motivarea hotărârii de către prima instanţă, reclamate de către apelant, îşi au drept cauză neconcordanţa existentă între caracterul imprescriptibil al drepturilor morale de autor şi caracterul prescriptibil al pretenţiilor născute din încălcarea dreptului de autor, ca drepturi de creanţă, supuse prescripţiei generale de 3 ani, în absenţa unor norme speciale, derogatorii de la această regulă.
Izvorul obligaţiei atât în ce priveşte constatarea încălcării dreptului de autor, cât şi al plăţii daunelor morale este unul şi acelaşi, corect încadrat de către prima instanţă în categoria mai largă a faptelor ilicite, cauzatoare de prejudicii.
Astfel s-a dispus menţinerea sentinţei în ce priveşte respingerea ca prescrisă a cererii de obligare a pârâţilor la plata daunelor morale, odată cu rejudecarea cauzei, prima instanţă urmând a se pronunţa şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei D.C., excepţie ce nu poate fi analizată decât odată cu fondul.
Prin Decizia nr. 1919 din 19 martie 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de reclamantul M.O. împotriva Deciziei nr. 238/ A din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală; a modificat în parte Decizia curţii de apel, în sensul că a trimis cauza pentru rejudecarea tuturor capetelor de cerere la acelaşi tribunal.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale deciziei de apel, precum şi ale sentinţei primei instanţe referitoare la modul de soluţionare a excepţiilor lipsei calităţii procesuale active şi de interes privindu-l pe reclamant.
A fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâţii D.C. şi D.C.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reţinut următoarele:
1. Recursul declarat de reclamant este fondat, instanţa de apel făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei aparţine reclamantului, însă sarcina probei se deplasează de la o parte la alta în timpul procesului, în măsura în care partea face propuneri înaintea instanţei, pe care trebuie astfel să le dovedească.
Prin urmare, sarcina probei aparţine pârâtului, în condiţiile în care invocă o excepţie de natură să paralizeze acţiunea reclamantului, cum ar fi prescripţia dreptului la acţiune iar reclamantul nu poate fi obligat să facă dovada unui fapt negativ, în timp ce pentru faptul pozitiv conex susţinut de către pârâţii-recurenţi sarcina probei le revenea acestora.
Pentru a admite excepţia prescripţiei dreptului la acţiune instanţa ar fi trebuit să stabilească pe bază de probe că reclamantul a luat cunoştinţă de fapta pretins ilicită cu mai mult de 3 ani anterior introducerii acţiunii. În lipsa unei atare constatări, instanţa nu putea prezuma că acţiunea a fost introducă cu depăşirea termenului legal, pe baza simplei contestări de către pârâţi a datei indicate de reclamant ca fiind cea la care a luat cunoştinţă de faptul cauzator de prejudiciu.
În aceste condiţii, având în vedere poziţia reclamantului în sensul că a luat cunoştinţă de lucrarea publicată de pârâţi în anul 2007 şi lipsa oricăror probe contrare, s-a constatat că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel intervenirea prescripţiei cu privire la capătul de cerere privind daunele morale.
Motivul de recurs de ordine publică invocat de reclamant, referitor la inadmisibilitatea recursului declarat de pârâţi este nefondat.
S-a reţinut că, în mod corect a fost primit şi analizat apelul declarat de pârâţi în temeiul art. 293 C. proc. civ., întrucât prin motivele invocate se tindea la schimbarea hotărârii primei instanţe, pe aspecte prioritare analizării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, care puneau în discuţie existenţa dreptului şi cadrul procesual al litigiului.
2.Recursul declarat de pârâţi, care se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., este nefondat.
a. Prin primul capăt de cerere formulat la data sesizării iniţiale a instanţei, reclamantul a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate încălcarea dreptului său de autor prin publicarea lucrării în cauză de către pârâţi în anul 2002.
În motivarea cererii s-a arătat că în lucrarea incriminată unele pagini constituie reproduceri din lucrarea sa, publicată anterior, fără a exista vreun acord sub acest aspect şi fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo referire la lucrarea sa; s-a susţinut că, procedând în acest fel, pârâţii i-au încălcat dreptul de autor. Au fost indicate, în drept, dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, art. 998 C. civ. şi art. 112 C. proc. civ.
Prin precizarea formulată ulterior, reclamantul a arătat că primul capăt de cerere, respectiv solicitarea instanţei să constate încălcarea dreptului său de autor de către pârâţi prin publicarea lucrării în anul 2002, este întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 139 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 8/1996.
Norma legală, în varianta invocată prevedea că titularii ale căror drepturi au fost încălcate pot solicita instanţelor de judecată recunoaşterea drepturilor lor şi constatarea încălcării acestora şi pot pretinde repararea prejudiciului calculat potrivit normelor legale, iar în cazul în care prejudiciul nu poate fi determinat în acest fel, aceştia pot pretinde acordarea de despăgubiri reprezentând triplul remuneraţiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite.
Art. 139 din Legea nr. 8/1996, şi în varianta actuală, garantează protecţia autorilor împotriva încălcării drepturilor recunoscute şi garantate prin această lege şi arată, în aceiaşi termeni, calea de urmat, precum şi criteriile de cuantificare a despăgubirilor.
Prin trimiterea instanţei de apel la dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 nu se schimbă cauza acţiunii formulate de reclamant ci numai se identifică dreptul reclamat a fi încălcat, dintre drepturile recunoscute şi protejate de lege, astfel cum se reglementează în art. 139 din această lege-condiţie prealabilă acordării şi cuantificării despăgubirilor.
În aceste condiţii nu se poate reţine că instanţa a încălcat principiul disponibilităţii, iar identificarea dreptului imputat a fi încălcat s-a făcut tocmai în temeiul rolului său activ, consacrat de dispoziţiile art. 129 C. proc. civ.
La termenul de judecată la care s-a făcut precizarea prin care s-a subliniat temeiul juridic al primului capăt de cerere s-a arătat şi faptul că acţiunea este în realizare şi nu în constatare.
Calificarea făcută priveşte întreaga acţiune, iar solicitarea făcută prin primul capăt nu afectează natura acesteia.
Finalitatea şi scopul de reglementare al legiuitorului, prin dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 8/1996, sunt de sancţionare a persoanei responsabile de încălcarea dreptului titularului recunoscut de lege, iar pentru realizarea acestora trebuie verificată (oricum, în prealabil) calitatea titularului şi dacă a intervenit o încălcare care trebuie sancţionată, primul capăt de cerere constituind astfel o premisă a capătului de cerere în pretenţii, prin care se solicită obligarea la plata de daune şi faţă de actele dosarului, nu se poate reţine în cauză formularea unei acţiuni de genul indicat.
b. Potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor comportă atribute de ordin moral şi patrimonial, iar din acţiunea formulată rezultă că, în contextul criticii analizate, sunt vizate primele.
Prin primul capăt de cerere, menţinut şi după precizare, s-a solicitat instanţei constatarea încălcării dreptului de autor al reclamantului de către pârâţi, prin publicarea lucrării incriminate în anul 2002. În justificarea acţiunii s-a susţinut că s-au făcut reproduceri fidele din lucrarea sa, fără a exista un acord în acest sens şi fără ca în nicio notă de subsol să se facă vreo citare, trimitere la lucrarea anterioară.
În cauză s-a făcut o calificare corectă a dreptului imputat a fi încălcat prin primul capăt de cerere, iar acesta este dreptul moral/nepatrimonial al autorului de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor, consacrat de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996.
Tocmai o reproducere totală sau parţială, fără acord şi fără menţionarea sursei – respectiv plagiatul, fundamentează sancţionarea nerespectării calităţii de autor, ca drept moral ce-i aparţine acestuia.
Justificarea în fapt a cererii nu conturează imputarea încălcării dreptului patrimonial al autorului de a autoriza sau de a interzice reproducerea operei, în temeiul art. 13 lit. a) din Legea nr. 8/1996, ci susţine încălcarea dreptului moral reţinut, respectiv arogarea de către pârâţi a calităţii de autori cu privire la pasaje dintr-o lucrare a sa – se invocă nerecunoaşterea calităţii de autor a reclamantului prin citarea sa în această calitate, neexistând totodată acordul său în acest sens.
Dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, numit şi dreptul la paternitatea operei are, pe lângă aspectul pozitiv-dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de autor şi un aspect negativ – dreptul de a se opune oricărui act de uzurpare.
În aceste limite se încadrează şi pretenţia reclamantului, care a solicitat de altfel despăgubiri morale, ceea ce face să nu fie fondată critica de recurs formulată.
c. În condiţiile în care nu se poate reţine că dreptul reclamat a fi încălcat este un drept patrimonial, nu se poate pune problema unei cesiuni a acestuia prin contractul de editare.
După cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 prevede că drepturile morale de autor nu pot face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări.
Art. 23 din contractul de editare (şi nr. 15 indicat de pârâţi) acordă libertatea editurii de a lua toate măsurile necesare pentru a-şi apăra drepturile, în cazul în care consideră că oricare dintre drepturile sale asupra lucrării au fost încălcate.
În condiţiile în care dreptul moral de autor reclamat în prezentul litigiu nu a fost cedat editurii (art. 3 din contractul de editare şi, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 8/1996) nu se justifică excepţiile invocate de pârâţii-recurenţi.
Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare, contestatorii D.C. şi D.C.A.
În motivarea contestaţie în anulare întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 318 prima teză C. proc. civ. s-a susţinut că instanţa de recurs a soluţionat recursul săvârşind greşeli materiale asupra dezlegării cauzei.
Contestatorii au enumerat mai multe definiţii ale greşelii materiale în sensul textului menţionat şi au susţinut că pentru ca o greşeală materială să justifice o contestaţie în anulare, este necesar ca eroarea să fie substanţială, adică să constea în confundarea sau ignorarea unor împrejurări esenţiale, determinante pentru soluţia dată prin decizie, în sensul că dacă nu se săvârşea această eroare, instanţa nu ar fi pronunţat hotărârea dată.
Invocând doctrina au subliniat că pentru a verifica dacă este întemeiat motivul contestaţiei în anulare speciale prevăzut de art. 318 alin. (1) teza I, „instanţa care soluţionează contestaţia în anulare trebuie să se raporteze, în principiu, la situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă, deoarece faţă de ceea ce judecătorii aveau la dispoziţie în cel moment se poate aprecia dacă soluţia este sau nu rezultatul unei greşeli materiale.".
Raportat la cauza dedusă judecăţii, contestatorii au arătat că, instanţa a înlăturat raţionamentul instanţei de fond şi pe cel al instanţei de apel cu privire a excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pornind de la o greşeală materială şi anume neobservarea tuturor înscrisurilor şi argumentelor aduse de către părţi pe parcursul soluţionării cauzei
Astfel, s-a arătat că în mod eronat s-a reţinut că la dosarul cauzei nu au fost depuse de către subscrisa probe cu privire la momentul de la care a început să curgă termenului de prescripţie şi că soluţiile primelor două instanţe s-au bazat pe simple afirmaţii ale subsemnaţilor.
Instanţa nu a reţinut că pârâţii au făcut proba faptului vecin şi conex (momentul producerii presupusului fapt ilicit) pentru momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie. Adică faptul că momentul publicării lucrării „Distanţele care apropie - Integrarea României în Uniunea Europeană" în anul 2002 este şi momentul de la care a început să curgă prescripţia extinctivă care poate fi caracterizat ca moment al producerii faptei (potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958) sau ca moment de la care reclamantul trebuia să cunoască producerea faptei (art. 8 din Decretul nr. 167/1958).
S-a mai susţinut că, în cazul în care reclamantul încearcă să combată argumentele şi probele aduse de către pârâţi în susţinerea excepţiei prescripţiei, potrivit art. 1169 C. civ., acestuia îi revenea sarcina de a proba momentul subiectiv diferit de la care a luat cunoştinţă de publicarea lucrării subsemnaţilor, moment care nu poate fi probat decât de către reclamant care este singurul ce are la dispoziţie asemenea informaţii de ordin subiectiv.
În susţinerea acestei concluzii vine şi faptul că excepţia prescripţiei acţiunii este o excepţie de ordine publică ce poate fi invocată chiar de către instanţă din oficiu, situaţie în care nu se mai pune în discuţie sarcina probei.
Reclamantul nu a adus în faţa instanţei nici o dovadă conform căreia să justifice că a luat cunoştinţă de publicarea lucrării ai cărei autori sunt contestatorii iar faţă de situaţia de fapt din speţă se impune a se avea în vedere prezumţia simplă în sensul că reclamantul a luat cunoştinţă de operă la momentul apariţiei sale.
O altă eroare săvârşită de instanţa de recurs este aceea cu privire la calificarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamant. Astfel, contestatorii au suţinut că în mod greşit, instanţa de recurs a menţinut o soluţie prin care s-a depăşit rolul activ al instanţei şi s-a încalcat principiul disponibilităţii prin schimbarea cauzei acţiunii formulate de către reclamant.
Prin recursul formulat, pârâţii au arătat că instanţa de apel a reţinut în mod eronat drept cauză juridică a acţiunii dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 ce dispun că autorul unei opere are printre drepturile morale, dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei, ignorând temeiul juridic invocat de reclamant şi modificând în mod nelegal cauza juridică a acţiunii.
Prin cererea introductivă, reclamantul nu a invocat încălcarea unui drept nepatrimonial de autor recunoscut de dispoziţiile art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi nici în cursul judecăţii, astfel că, în mod greşit s-a reţinut în mod expres acest temei juridic ceea ce reprezintă o depăşire a cadrului procesual.
Contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.C. şi D.C.A. va fi respinsă ca nefondată pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare(teza a doua).
Contestaţia în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce se poate exercita numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, prin care nu se pot remedia greşeli de judecată, respectiv, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.
În speţă, contestatorii nu invocă o greşeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale judecăţii în recurs, ci se plâng de neobservarea tuturor înscrisurilor aflate la dosarul cauzei şi a argumentelor aduse de părţi.
Acest lucru nu ar fi fost permis nici instanţei sesizate cu soluţionarea recursului, faţă de configuraţia art. 304 C. proc. civ., fiind cu atât mai puţin permis instanţei care soluţionează contestaţia în anulare.
Contestatorii mai susţin că instanţa de recurs a dat o calificare greşită cererii reclamantului depăşind astfel cadrul procesual cu care a fost investită.
O astfel de critică prin care se urmăreşte practic a se remedia o greşeală de judecată, o interpretare a unor dispoziţii legale nu se poate formula în cadrul contestaţiei în anulare, care se exercită numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
Pentru motivele arătate contestaţia în anulare se priveşte ca nefondată urmând a fi respinsă ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE
Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorii D.C. şi D.C.A. împotriva Deciziei civile nr. 1919 din 19 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2520/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2227/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
