ICCJ. Decizia nr. 2520/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2520/2011
Dosar nr. 36832/3/2005
Şedinţa publică din 18 martie 2011
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 785 din 30 mai 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, contestaţia formulată de reclamanţii P.L., P.A.D. şi K.A. în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Bucureşti, a dispus anularea dispoziţiilor nr. 6187/2006 şi 6188/2006 emise de intimată; a menţinut dispoziţia nr. 4765/2005, pe care a completat-o cu instituirea obligaţiei respectării dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 în privinţa spaţiului folosit de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale a Primăriei sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanţii sus menţionaţi în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului Bucureşti, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 6188 din 17 iulie 2006 emisă de aceasta din urmă, precum şi obligarea intimatei la emiterea unei dispoziţii de restituire în natură a apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Împotriva sentinţei civile nr. 785 din 30 mai 2007 a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, iar împotriva sentinţei nr. 1308 din 18 septembrie 2008 au declarat apel contestatorii P.L., P.A.D. şi K.A., care au cesionat drepturile litigioase către SC L.I. SRL, ceea ce a determinat introducerea acesteia în proces, în calitate de apelantă.
Cele două apeluri au fost conexate la termenul din 3 mai 2010, constându-se îndeplinite cerinţele art. 164 C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 300/ A din 10 mai 2010, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, împotriva sentinţei civile nr. 785 din 30 mai 2007 şi a admis apelul conex declarat de apelanţii contestatori SC L.I. SRL şi K.A. împotriva sentinţei civile nr. 1308 din 18 septembrie 2008, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A fost schimbată, în tot, sentinţa nr. 1308/2008, în sensul că s-a admis contestaţia şi s-a anulat dispoziţia nr. 6188 din 17 iulie 2006.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele argumente:
Conform dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă.
Prin dispoziţia nr. 4765 din 17 octombrie 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, s-a admis notificarea formulată de contestatorii iniţiali, P.L., P.A.D. şi Ş.S., în baza Legii nr. 10/2001, şi s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren în suprafaţă de 622,37 m.p. şi construcţie.
Ulterior, Primăria municipiului Bucureşti a emis dispoziţiile nr. 6187 din 17 iulie 2006 şi nr. 6188 din 17 iulie 2006, prin care a modificat dispoziţia nr. 4765 din 17 octombrie 2005, în sensul restituirii, în parte, a imobilului solicitat de contestatori, mai puţin apartamentul situat la etajul X, cu terenul aferent, înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 chiriaşilor, pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent.
Dispoziţia emisă de Primăria municipiului Bucureşti, în procedura Legii nr. 10/2001, are natura juridică a unui act administrativ, motiv pentru care organul emitent, în speţă, Primăria municipiului Bucureşti, putea reveni asupra acesteia, dispunând revocarea sau modificarea actului.
Atât la data emiterii dispoziţiei nr. 4765 din 17 octombrie 2005, cât şi la data emiterii dispoziţiilor de modificare nr. 6187 din 17 iulie 2006 şi nr. 6188 din 17 iulie 2006, apartamentul situat la etajul X al imobilului, cu cota indiviză de teren aferentă, era înstrăinat numiţilor B.R.D. şi B.P.L., în baza Legii nr. 112/1995, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare.
Această înstrăinare operată de stat în condiţiile Legii nr. 112/1995, coroborată cu dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a îndreptăţit Primăria municipiului Bucureşti să reţină, prin dispoziţiile de modificare, imposibilitatea restituirii în natură a apartamentului înstrăinat şi dreptul contestatorilor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru acest apartament, îndreptând, astfel, nelegalitatea primei dispoziţii, prin care imobilul solicitat prin notificare fusese restituit în natură contestatorilor, în totalitate.
Prin cererea completatoare de acţiune înregistrată la data de 13 martie 2006, în cadrul contestaţiei formulate de contestatori împotriva dispoziţiei nr. 4765 din 17 octombrie 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 5378/2005, disjunsă de această instanţă, prin încheierea pronunţată la termenul de judecată din 14 februarie 2007, s-a solicitat de aceştia, în contradictoriu şi cu pârâţii B.R.D. şi B.P.L., constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. Cererea disjunsă din prezenta cauză a fost soluţionată irevocabil prin sentinţa civilă nr. 7644 din 05 iunie 2008 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti şi Decizia civilă nr. 347/ A din 16 martie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul admiterii acţiunii şi anulării actului de vânzare sus-menţionat.
Urmare a pronunţării acestor hotărâri, apartamentul şi cota indiviză de teren aferentă acestuia au reintrat în patrimoniul statului, iar contestatorii sunt îndreptăţiţi, conform art. 1 din Legea nr. 10/2001, la restituirea în natură a întregului imobil solicitat prin notificare, inclusiv a apartamentului în discuţie.
În apel s-a depus contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 2883 din 21 decembrie 2006, de Biroul Notarului Public I.L.M., prin care contestatorii iniţiali, P.L. şi P.A.D., împreună cu moştenitoarea contestatorului Ş.S.D.K.A., au înstrăinat, către SC L.I. SRL, toate drepturile litigioase privind imobilul situat în Bucureşti, sector 1, locul acestora în proces fiind luat de cesionară.
Considerând că se impune menţinerea primei dispoziţii emisă de Primărie, prin care întregul imobil a fost restituit în natură contestatorilor, Curtea a dispus, pentru toate considerentele arătate anterior şi în baza articolului 296 C. proc. civ., respingerea apelului declarat de apelanta intimată Primăria municipiului Bucureşti şi menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile nr. 785 din 30 mai 2007, atacată de aceasta.
În baza aceluiaşi text de lege, a admis apelul formulat de apelanţii contestatori, continuat de cesionara SC L.I. SRL, a schimbat, în parte, sentinţa civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008, în sensul admiterii contestaţiei formulată de aceştia împotriva dispoziţiei nr. 6188 din 17 iulie 2006 şi anulării dispoziţiei respective.
Împotriva deciziei sus-menţionate a declarat recurs pârâta Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General, care a criticat-o pentru următoarele motive:
1. Motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. – „hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşita a legii".
Analizând, în mod greşit, probatoriul administrat în cauză şi interpretând, în mod eronat, dispoziţiile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanţa de fond a obligat pe pârâtă să restituie reclamanţilor, în natură, imobilul.
Prin derogare de la dispoziţiile dreptului comun, potrivit cărora proprietarul neposesor are la indemnă o acţiune în justiţie pentru apărarea dreptului său şi reîntregirea atributelor acestuia, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă de recuperare a posesiei bunului (art. 2 alin. (2)) supusă, însă, controlului judiciar, prin aceea ca acordă posibilitatea celor interesaţi de a ataca în justiţie deciziile sau dispoziţiile persoanelor juridice deţinătoare ale imobilelor, prin care sunt rezolvate cererile de restituire.
De asemenea, având în vedere faptul că prezenta acţiune a fost soluţionată după apariţia Legii nr. 10/2001 - lege specială, ce derogă de la dispoziţiile dreptului comun, şi care se aplică şi cauzelor aflate pe rol, la data intrării ei în vigoare, reclamanţii aveau posibilitatea de a se adresa Comisiei înfiinţate în baza acestei legi şi numai după ce aceasta ar fi dat un răspuns negativ, ar fi putut solicita, pe calea dreptul comun, pretenţii.
Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 329 C. proc. civ., s-a admis, în data de 09 iunie 2008, prin Decizia nr. 33, recursul în interesul legii, în sensul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun (art. 480 şi 481 C. civ.).
Legea nr. 10/2001 reglementează, în prezent, revendicarea imobilelor de orice fel, preluate cu titlu sau fără titlu, indiferent de destinaţia lor. Această lege este de imediată aplicare, după cum rezultă din art. 47 alin. (1), conform căruia prevederile prezentei legi sunt aplicabile şi în cazul acţiunilor în curs de judecată.
2. Pe de altă parte, instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu, fără a clarifica calitatea de persoană îndreptăţită la restituire a reclamanţilor.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal, de persoana ce se consideră îndreptăţită la restituire, trebuie însoţită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi, în cazul moştenitorilor foştilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moştenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse şi ulterior, în condiţiile legii.
În aplicarea textelor legale sus-menţionate, art. 21.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003, prevede, în concordanţă, de altfel, cu dreptul comun în materia acţiunii în revendicare imobiliară, că, prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate" se înţelege „orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică".
Acelaşi articol arată ce acte sunt considerate, potrivit Legii nr. 10/2001, că fac dovada calităţii de moştenitor, respectiv certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă, care atestă filiaţia sau rudenia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate.
Totodată, în Capitolul I pct. 1 lit. e) din acelaşi act normativ se arată că sarcina probei proprietăţii şi a deţinerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive revine persoanei care se pretinde a fi îndreptăţită.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că, deşi intimata-reclamantă a susţinut că a depus acte ce dovedesc dreptul de proprietate cu privire la imobilul în litigiu, actele depuse nu pot constitui o dovadă în acest sens.
Înscrisurile avute în vedere, de către instanţa de judecată, la soluţionarea cauzei nu pot fi considerate acte doveditoare ale dreptului de proprietate şi nu suplinesc necesitatea probării dreptului, inclusiv în ceea ce priveşte întinderea acestuia şi raporturile dintre autorii reclamanţilor referitor la proprietatea imobilului în litigiu, precum şi determinarea precisă a imobilului ce a făcut obiectul acestui drept.
3. Instanţa a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situaţia juridică a acestuia, în sensul de a stabili dacă acest imobil este liber şi poate fi restituit în natură.
Motivarea instanţei de judecată, potrivit căreia se impune restituirea în natură, deoarece, din probele administrate pe parcursul litigiului, rezultă că imobilul este liber, nu poate fi interpretată decât ca superficială, în condiţiile în care aceste aspecte nu rezultă cu claritate dintr-o adresă emisă de o posibilă societate vânzătoare, în calitate de mandatară a Primăriei municipiului Bucureşti.
Adresele emise în acest sens, în cauză, sunt contradictorii deoarece identificarea numărului apartamentului revendicat nu rezultă, în mod evident, dintr-un raport de expertiză construcţii, care să aibă acest obiectiv.
Dacă persoana îndreptăţită a primit o despăgubire, restituirea în natură este condiţionată de rambursarea diferenţei dintre valoarea despăgubirii primite şi valoarea terenului sau a construcţiei demolate, aşa cum a fost calculată în documentaţia de stabilire a despăgubirilor, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislaţiei în vigoare.
Potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la masuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent, persoanele fizice proprietari ai imobilului la data preluării în mod abuziv a acestuia.
Obligaţia de a depune actele doveditoare ale proprietăţii, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă aceasta calitate, revine, potrivit art. 22 din Normele date în aplicarea Legii nr. 10/2001, notificatorului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere prin care s-au dispus masuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamantului, acesta avea obligaţia să depună dovezi prin care să probeze că nu s-au încasat despăgubiri, la momentul preluării în proprietatea statului, a terenului, fie prin declaraţii autentificate, prin care notificatorii să declare pe propria răspundere că ei sau ascendenţii lor nu au beneficiat de acordurile internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie şi, totodată, că se obligă la restituirea imobilului, sau, după caz, la plata de despăgubiri, în cazul constatării ulterioare a incidenţei prevederilor art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta solicitând admiterea căii de atac modificarea deciziei recurate şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În dosar nu s-au formulat întâmpinări.
În raport de Decizia recurată şi de criticile formulate, Înalta Curte a pus în discuţie excepţia nulităţii recursului declarat de Primăria municipiului Bucureşti, pe care o consideră întemeiată, pentru următoarele considerente:
În cauză au fost emise trei dispoziţii, de către Primăria municipiului Bucureşti, în procedura Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 4765 din 17 octombrie 2005, a fost restituit în natură reclamanţilor P.L., P.A.D. şi Ş.S.D., în prezent decedat, având ca moştenitoare pe K.A., întreg imobilul situat în Bucureşti, sector 1, format din teren în suprafaţă de 622,37 m.p şi construcţie P+1.
Ulterior acestei dispoziţii, ca urmare a constatării faptului că apartamentul de la etajul X din imobil şi terenul aferent au fost înstrăinate potrivit Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare, s-a emis dispoziţia nr. 6187 din 17 iulie 2006, prin care s-a modificat art. 1 din dispoziţia anterioară, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a imobilului, mai puţin partea vândută către chiriaşi.
Prin cea de-a treia dispoziţie, cu nr. 6188 din 17 iulie 2006, s-a respins notificarea reclamanţilor privind restituirea în natură a apartamentului vândut şi au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent pentru bunul imposibil de restituit în natură.
Toate cele trei dispoziţii au fost contestate de reclamanţi, prima deoarece nu s-a făcut aplicarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, în ceea ce priveşte spaţiul din imobil folosit de Direcţia de Impozite şi Taxe Locale, celelalte două deoarece au înlăturat forma de reparaţie dispusă iniţial pentru partea din imobil înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv restituirea în natură, şi s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru acest bun.
Totodată, în Dosarul nr. 5378/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a formulat acţiune în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în favoarea cumpărătorilor chiriaşi, care a fost disjunsă, şi, ulterior admisă prin hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă (sentinţa civilă nr. 7644 din 5 iunie 2008 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia nr. 347/ A din16 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi irevocabilă prin nerecurare), cu consecinţa desfiinţării actului juridic.
După cum s-a arătat în precedent, prin sentinţa civilă nr. 785 din 30 mai 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis contestaţia reclamanţilor şi s-au anulat dispoziţiile nr. 6187/2006 şi nr. 6188/2006, pe motiv că intimata nu putea să modifice dispoziţia din 2005, comunicată părţilor adverse, o astfel de modificare putând interveni doar în cadrul unei contestaţii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Instanţa a menţinut dispoziţia nr. 4765/2005, de restituire în natură a întregului imobil, pe care a completa-o cu dispoziţiile art. 16 din această lege, pentru spaţiul aflat în folosinţa unei instituţii publice.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, criticând-o pentru un singur motiv, şi anume că imobilul nu putea fi restituit în natură în totalitate, astfel cum a dispus prima instanţă, ca urmare a anulării dispoziţiilor din 2006, deoarece bunul a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi nu s-a obţinut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Prin sentinţa civilă nr. 1308 din 18 septembrie 2008 a aceleiaşi instanţe, s-a respins contestaţia formulată de reclamanţi împotriva dispoziţiei nr. 6188 din 17 iulie 2006, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea din imobil vândută, deoarece nu s-a obţinut nulitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, care au criticat modalitatea de reparaţie acordată.
Cele două apeluri au fost conexate, iar, prin Decizia recurată în prezentul dosar, a fost respins apelul declarat de pârâtă şi admis cel declarat de reclamanţi, continuat de SC L.I. SRL, căreia apelanţii reclamanţi i-au vândut drepturile litigioase cu privire la imobilul în litigiu, deoarece, până la soluţionarea apelurilor, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, prin care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat.
În concluzie, în raport de această hotărâre, s-a considerat că reparaţia stabilită prin dispoziţia iniţială, din anul 2005, de restituire în natură a întregului imobil, este corectă.
Parte dintre criticile formulate de recurenta pârâtă, astfel cum au fost prezentate mai sus, nu se încadrează în cazurile de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., altele nu au legătură cu soluţia pronunţată, iar altele au fost invocate omissio medio, direct în recurs, şi pentru toate aceste motive, nu pot fi analizate, conducând la soluţia de constatare a nulităţii recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, conform art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
În cadrul primului motiv de recurs, pârâta a susţinut generic încălcarea art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, texte de lege care se referă la persoana care trebuie notificată, termenul de depunere a notificării şi conţinutul acesteia, momentul până la care pot fi depuse actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi ale calităţii de moştenitor al proprietarului iniţial, prezumţia care operează în materie de probă a dreptului de proprietate şi obligaţia persoanei notificate să soluţioneze cererea respectivă.
Recurenta nu a arătat motivele pentru care consideră că au fost încălcate dispoziţiile legale sus-enunţate, cererea de recurs neconţinând nici o critică în legătură cu aspectele sus-menţionate. Or, în absenţa unor critici concrete, prezenta instanţă nu poate verifica respectarea sau, dimpotrivă, încălcarea vreuneia dintre dispoziţiile legale indicate.
A mai afirmat că Legea nr. 10/2001 reprezintă o lege specială de reparaţie faţă de acţiunea întemeiată pe art. 480-481 C. civ. şi se aplică prioritar în raport de legea generală; după intrarea în vigoare a acestui act normativ, acţiunea în revendicare nu mai poate fi întemeiată pe dreptul comun. În acest sens, a invocat şi cele stabilite prin Decizia pronunţată în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite.
Aceste susţineri nu au legătură cu prezenta cauză deoarece aceasta nu are ca obiect o acţiune în revendicare, ci contestaţiile formulate de reclamanţi în procedura Legii nr. 10/2001, urmată de aceştia, în scopul obţinerii imobilului în natură.
Prin urmare, nici invocarea deciziei pronunţate în interesul legii nu vizează soluţia pronunţată de Curtea de Apel, deoarece această decizie stabileşte legea aplicabilă şi criteriile de soluţionare a acţiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a legii speciale, ceea ce nu este cazul faţă de obiectul litigiului de faţă.
Susţinerile din cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se referă la neclarificarea calităţii reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului, determinat de nedovedirea dreptului de proprietate al autorilor acestor părţi asupra imobilului, a întinderii acestui drept şi a determinării precise a bunului ce a făcut obiectul dreptului de proprietate.
În primul rând, criticile referitoare la probele administrate, care, în opinia recurentei, ar fi insuficiente în dovedirea dreptului de proprietate al autorilor reclamanţilor asupra imobilului în litigiu, vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, care nu mai poate fi analizată, de Înalta Curte, faţă de actuala structură a recursului.
Astfel, motivul de casare care permitea verificarea aspectelor de fapt ale litigiului în raport de probele administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pe de altă parte, calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la restituirea imobilului, în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate fi pusă în discuţie în prezentul dosar, chiar din perspectiva unor motive de nelegalitate.
Din susţinerile recurentei rezultă că aceasta contestă dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii pentru întreg imobilul din Bucureşti, determinat de nedovedirea calităţii de proprietari ai bunului în persoana autorilor acestor părţi.
Întreg imobilul, inclusiv partea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost restituit în natură reclamanţilor, prin dispoziţia nr. 4765/2005 emisă de recurentă, care, ulterior a fost modificată, prin dispoziţiile nr. 6187 şi nr. 6188/2006, doar în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită pentru apartamentul şi terenul aferent acestuia, vândute către chiriaşi, stabilindu-se că reparaţia este prin echivalent.
Litigiul declanşat ca urmare a contestaţiilor formulate de reclamanţi vizează doar partea din imobil pentru care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv cea înstrăinată în temeiul Legii nr. 112/1995, iar nu întreg imobilul, nu şi partea nevândută, pentru care însăşi recurenta a dispus restituirea în natură prin dispoziţia din 2005 şi care nu a fost modificată prin cele două dispoziţii emise ulterior în ceea ce priveşte forma de reparaţie cuvenită pentru partea din imobil aflată la stat.
Prin urmare, recurenta a recunoscut, prin emiterea dispoziţiei, calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite de a beneficia de măsuri reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, şi, implicit, dreptul de proprietate al autorilor lor asupra imobilului în litigiu, partea din imobil nevândută neformând obiectul procesului de faţă.
Ca atare, pentru această parte din bun, toate criticile recurentei prin care se contestă dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sunt nerelevante şi nu vor fi analizate de instanţa de recurs.
Bineînţeles, după cum s-a arătat, contestaţia reclamanţilor, formulată în Dosarul nr. 5378/2005, se referă, în parte, şi la imobilul nevândut, dar numai în ceea ce priveşte incidenţa art. 16 asupra spaţiului deţinut de o instituţie publică, chestiune care nu pune în discuţie dreptul lor la măsuri reparatorii pentru imobil şi nici dreptul de proprietate al autorilor lor pentru bunul respectiv. De altfel, completarea dispoziţiei nr. 4765/2005 prin adăugarea menţiunii referitoare la textul de lege sus-menţionat nu a format obiect de critică în căile de atac, inclusiv cererea de recurs de faţă nu conţine asemenea critici.
Cât priveşte partea din imobil vândută în baza Legii nr. 112/1995, aceasta formează obiectul dosarului de faţă deoarece reclamanţii au contestat forma de reparaţie acordată de pârâtă pentru bunul vândut.
Cu toate acestea, criticile prin care se contestă dreptul de proprietate al autorilor reclamanţilor pentru această parte din bun au fost formulate omissio medio, direct în recurs.
Cum deja s-a arătat, singurul motiv de apel al pârâtei a vizat imposibilitatea restituirii în natură a părţii din imobil înstrăinate conform Legii nr. 112/1995, determinat de inexistenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile de constatare a nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşi, nicidecum dreptul reclamanţilor de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate de legea specială, pentru imobilul preluat de la autorii lor.
Or, o critică ce nu a fost invocată în apel, în cazul hotărârilor susceptibile de această cale de atac, astfel cum este şi hotărârea primei instanţe, nu poate fi formulată direct în recurs, omissio medio, adică trecând peste calea de atac a apelului.
De altfel, până în recurs, pârâta nu a contestat niciodată calitatea reclamanţilor de a beneficia de măsurile reparatorii stabilite de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu, prin emiterea dispoziţiei de restituire recunoscând dreptul lor la beneficiul Legii nr. 10/2001, dispoziţiile modificatoare referindu-se exclusiv la forma de reparaţie cuvenită pentru imobilul înstrăinat.
Prin urmare, aceste critici nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte.
Referitor la omisiunea instanţei de a verifica situaţia juridică a imobilului în litigiu, în sensul dacă este sau nu liber, nici această critică, ce formează cel de-al treilea motiv de recurs, nu va fi analizată deoarece nu are legătură cu considerentele instanţei de apel pentru care aceasta a dispus restituirea în natură a bunului înstrăinat.
Conform aceloraşi argumente prezentate în precedent, partea din imobil nevândută nu formează obiectul litigiului de faţă şi nu interesează susţinerile recurentei privind verificarea condiţiei ca imobilul să fie liber în sensul Legii nr. 10/2001.
Pentru apartamentul de la etajul X şi terenul aferent, înstrăinate, argumentul instanţei de apel pentru restituirea în natură s-a referit la hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de chiriaşi, iar nu la faptul că această parte din imobil ar fi fost „liberă", respectiv neînstrăinată sau neafectată de un alt impediment la restituirea în natură, prevăzut de lege.
Apartamentul respectiv a devenit „liber" în sens juridic, ca urmare a desfiinţării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în condiţiile Legii nr. 112/1995, iar recurenta nu a arătat în ce măsură Decizia din apel ar fi nelegală ca urmare a reţinerii acestui aspect.
Cât priveşte obligaţia de restituire a sumei încasate cu titlu de despăgubiri la data preluării, de către proprietarii deposedaţi, recurenta invocă generic existenţa unei asemenea obligaţii prevăzute de Lege, drept condiţie pentru a se dispune restituirea în natură, dar nu arată, raportat la situaţia recurenţilor, când şi în ce condiţii autorii lor deposedaţi de imobil ar fi încasat vreo sumă de bani cu acest titlu, afirmaţia recurentei sub acest aspect fiind superfluă.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei nu pot fi analizate, parte dintre ele nefiind susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., parte neavând legătură cu cauza şi cu argumentele instanţei de apel în fundamentarea soluţiei sau fiind invocate omissio medio.
În consecinţă, conform art. 306 alin. (1) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Constată nul recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, împotriva Deciziei nr. 300/ A din 10 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2536/2011. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2228/2011. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
