ICCJ. Decizia nr. 2038/2011. Civil. Plângere împotriva încheierii de carte funciară (Art.52 alin.2 Legea nr.7/1996). Recurs
| Comentarii |
|
ROM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2038/2011
Dosar nr.267/45/2009
Şedinţa publică din 4 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin deciziei civile nr. 261 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a anuat ca netimbrată cererea de revizuire formulată de revizuientul P.I. împotriva deciziei nr. 390 din 10 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi.
La data de 26 iunie 2009 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie recursul formulat de revizuientul P.I. împotriva deciziei civile nr.261 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Prin cererea neîntemeiată în drept s-a susţinut că hotărârea atacată nu este legală deoarece instanţa prin hotărârea pronunţată nu a împlinit actul de justiţie şi a încălcat atât practica juridică internă cât şi pe cea internaţională cu privire la apărarea drepturilor omului.
Prin încheierea de şedinţă de la data de 4 decembrie 2009 judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 242 alin. (2) C. proc. civ. pentru lipsa părţilor.
Din oficiu, cauza a fost repusă pe rol, la data de 15 decembrie 2010 în vederea discutării perimării, conform art. 252 alin. (1) C. proc. civ.
Analizând lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incident în cauză, „orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii mai mult de un an".
Perimării i s-a atribuit o natură juridică mixtă, în sensul că reprezintă atât o sancţiune procedurală pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cât şi o prezumţie de desistare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată în judecată.
Reglementată ca o excepţie de procedură, în strânsă legătură cu respectarea regulilor privind judecata, excepţia de perimare este dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este stingerea procesului în faza în care acesta se află şi este absolută, întrucât este reglementată de norme imperative, fiind prevăzută în interesul părţilor dar şi în interesul unei bune administrări a actului de justiţie.
Pentru a interveni însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părţii, existând în acest sens o prezumţie simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruinţă în judecată în intervalul de timp reglementat de lege.
În speţă, de la data când a intervenit suspendarea, respectiv 4 decembrie 2009, şi până la data repunerii pe rol din oficiu, şi anume, 15 decembrie 2010, nici una din părţi nu a întrerupt cursul perimării, lăsând în nelucrare cauza.
Faţă de cele ce preced, având în vedere că lăsarea cauzei în nelucrare se datorează culpei părţii, Înalta Curte constată incidenţa art. 248 alin. (1) C. proc. civ. şi perimarea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Constată perimat recursul declarat de revizuentul P.I. împotriva deciziei civile nr. 261 din 3 iunie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2114/2011. Civil. Conflict de competenţă. Fond | ICCJ. Decizia nr. 2039/2011. Civil. Strămutare. Contestaţie... → |
|---|
