ICCJ. Decizia nr. 2162/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2162/2011
Dosar nr.7801/3/2009
Şedinţa publică din 9 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, data de 3 ianuarie 2007 reclamanta D.A. a chemat în judecată pârâţii T.A. şi T.Ş., pe SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea instanţei să se constate „nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului situat în Bucureşti, iar pârâţii să fie obligaţi să predea reclamantei imobilul menţionat în deplină proprietate şi posesie.
Prin sentinţa civilă nr. 981 din 10 iulie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, iar cererea având ca obiect revendicarea imobilului a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut aplicarea în speţă a dispoziţiilor legii speciale precizând că principiul disponibilităţii nu acordă dreptul părţilor de a opta între aplicarea legii speciale şi a celei generale.
În baza legii menţionate, pârâţii au un drept de proprietate asupra imobilului, iar reclamanta are dreptul de a obţine despăgubiri, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 - „persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita restituirea în natură numai în cazul care imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi". Având în vedere că imobilul a fost vândut, reclamanta nu poate solicita imobilul în natură, astfel că, nu are un interes legitim în constatarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat. Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului nu a fost încălcat, deoarece ea a primit despăgubiri pentru bunul preluat de stat prin naţionalizare.
Prin Decizia civilă nr. 330 din 11 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti s-a dispus respingerea ca nefondat a apelului formulat de apelanta D.A. împotriva sentinţei civile nr. 981 din 10 iulie 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă. în contradictoriu cu intimaţii T.A., T.Ş., SC H.N. SA şi Primăria Municipiului Bucureşti.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanta nu are un interes legitim pentru ca instanţa să constate dreptul de proprietate al statului asupra imobilului. Ea cere această constatare în scopul revendicării în natură a imobilului, astfel cum recunoaşte în mod expres, însă, acest scop nu este recunoscut de lege, ci dimpotrivă, Legea nr. 10/2001 interzice implicit revendicarea bunurilor care au fost vândute cu respectarea dispoziţiilor legale, aspect ce a fost explicat în mod clar şi de prima instanţă. De aceea, instanţa de apel apreciază că interesul reclamantei în promovarea primului capăt de cerere este împotriva dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 de vreme ce acest interes este susţinut „în considerarea capătului doi de cerere". În acest context, instanţa consideră că interesul reclamantei ar fi fost legitim numai în cazul în care (ar fi cerut despăgubiri în baza art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, adică a cerut aplicarea legii şi nu revendicarea în natură a imobilului, adică tocmai ceea ce legea interzice în mod implicit - „pot solicita restituirea în natură numai în cazul în care imobilul nu a fost vândut". Or, imobilul a fost vândut, ceea ce exclude restituirea în natură.
Invocarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 este inutilă. Instanţa nu contestă posibilitatea procedurală sau competenţa sa de a constata valabilitatea sau nevalabilitatea unui titlu, precizează numai că interesul reclamantei în promovarea cererii nu este legitim.
Statul Român însuşi - prin Legea nr. 10/2001 - a recunoscut că a preluat abuziv în proprietatea sa imobilele pe care le-a naţionalizat şi stabilit ca persoanele prejudiciate de această preluare să fie despăgubite.
Reclamanta a primit despăgubiri pentru bunul naţionalizat în baza Legii nr. 112/1995 şi are dreptul la o majorare a acestor despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, însă nu îi este deschisă calea acţiunii în revendicare în baza Legii nr. 10/2001 şi nici în baza dreptului comun (deoarece nu are un drept opţiune - Legea nr. 10/2001 se aplică cu prioritate - vezi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în interesul legii).
Dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului în litigiu nu a fost încălcat, deoarece ea a primit despăgubiri pentru imobil în baza Legii vigoare la data la care ea a cerut despăgubirile.
În acest context, instanţa precizează că nu este reală afirmaţia reclamantei în sensul că, la nivelul anului 1999 nu avea deschise căi procedurale pentru a contesta titlul de proprietate al statului. Dimpotrivă, calea prevăzută de dreptul comun se afla la dispoziţia părţilor interesate, ca şi contestaţia prevăzută de Legea nr. 112/1995 (vezi practică judiciară perioada indicată).
Ingerinţa statului asupra dreptului de proprietate al reclamantei, ingerinţă prevăzută de art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, urmăreşte un interes legitim (protejarea terţilor de bună credinţă şi siguranţa circuitului civil) pentru pierderea suferită, reclamantei i-a fost recunoscut dreptul despăgubiri printr-un act administrativ ce a fost executat - ea încasând deja despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.
Cauzele judecate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la care reclamanta face referire sunt similare cu prezenta speţă cu singura deosebire constând în aceea că, în acele speţe, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat pierderea dreptului de proprietate, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri" (vezi parag. 35 Cauza Porţeanu, parag. 59 Cauza Străin, parag. 44 Cauza Popescu şi Daşoveanu) or, în speţă, reclamanta a primit despăgubiri pentru dreptul său de proprietate asupra imobilului - imobil preluat de stat prin naţionalizare.
Instanţa admite că Legea nr. 247/2005 nu funcţionează în prezent de o asemenea manieră încât să permită obţinerea unei despăgubiri într-un termen rezonabil, deoarece chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat acest aspect în mai multe cauze în care a fost implicată România. Dar, acest aspect nu e relevant în cauză, deoarece reclamanta nu a solicitat în prezentul dosar obligarea autorităţilor statului la despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 pentru apartamentul trecut în proprietatea, ci a cerut chiar bunul în natură.
Reclamanta nu a dovedit - în prezentul proces - că a încercat, fără succes, să obţină despăgubiri în completare în baza Legii nr. 10/2001, pentru a putea invoca ineficienţa Legii nr. 247/2005, astfel că motivele de apel care se referă la acest aspect sunt considerate în afara cadrului procesual.
Dar, dacă reclamanta, invocând în mod general, ineficienţa Legii nr. 247/2005, încearcă astfel să-şi justifice prezentul demers judiciar ca fiind revendicare - remediu, ca urmare a ineficienţei totale a oricărui demers în baza Legii nr. 10/2001 - în acest caz, instanţa apreciază că, reclamanta trebuia să dovedească, în cazul ei, în concret, faptul că nu a putut să obţină despăgubirile prevăzute de legea specială şi nu să invoce speţe similare pentru a-şi justifica demersul judiciar.
De aceea, pentru motivele menţionate şi susţinând în totalitate motivarea instanţei de fond, apelul a fost respins ca nefondat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta D.A. solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi a acţiunii, indicând motivele de recurs prevăzute în pct. 7, 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
1. În mod greşit s-a reţinut faptul că nu justifică un interes în promovarea primului capăt de cerere, deşi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 statuează că imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 sunt preluate abuziv, deoarece instanţa de judecată este singura autoritate competentă să cenzureze modalitatea prin care a fost preluat acest imobil, interesul constând în justificarea capătului de cerere în revendicare.
Greşit a reţinut instanţa de apel doar argumentul izvorât din revendicarea imobilului deoarece Legea nr. 10/2001 interzice implicit revendicarea bunurilor care au fost vândute cu respectarea dispoziţiilor legale.
Tot astfel, greşit s-a reţinut faptul că prin acceptarea despăgubirilor acordate în baza Legii nr. 112/1995 s-a realizat dreptul autorului său de a primi măsuri reparatorii pentru imobilul naţionalizat, deoarece contestarea titlului statului de către autorul său, Z.I.C., era o facultate şi nu o obligaţie, drept pe care putea să îl exercite oricând, care neavând caracter strict personal putea fi exercitat şi de către recurentă.
Pe de altă parte legislaţia în vigoare nu statuează asupra pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură în condiţiile în care persoana a primit despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv, preluare care nu îşi pierde acest caracter prin prisma despăgubirilor şi totodată nu împiedică dreptul la acţiunea în revendicare.
În mod nelegal a fost respinsă acţiunea în revendicare deoarece notificarea făcută în condiţiile Legii nr. 10/2001 a rămas nesoluţionată, iar emiterea dispoziţiei de propunere de acordare de măsuri reparatorii în compensare, nu este decât un prim pas în acordarea lor concretă, supusă unor proceduri ulterioare.
Acţiunea în revendicare prin compararea de titluri este compatibilă cu Legea nr. 10/2001, opunând Statul Român preluatorul abuziv al cărui titlu este astfel nul şi verus dominus care nu şi-a pierdut niciodată titlul însă nu a putut să şi-l exercite.
Prin urmare, statul nu putea să înstrăineze valabil imobilul în litigiu şi nici pârâţii T. nu posedă un titlul valabil.
În condiţiile în care la nivelul anului 1999 nu exista cadru normativ pentru restituirea imobilelor preluate fără titlu de stat, acţiunea în revendicare nu poate fi împiedicată de plata despăgubirilor efectuate prin Hotărârea nr. 2517 din 4 iunie 1999.
Titlul recurentului este mai puternic deoarece imobilul a fost dobândit prin moştenire de la adevăraţii proprietari, necontestaţi în timp ce pârâţii au dobândit imobilul de la Statul Român care l-a preluat abuziv, neputând prevala buna-credinţă a subdobânditorilor, deoarece vânzarea bunului către pârâţi reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurenţilor, care nu era posibilă şi accesibilă, şi nici legală din moment ce Legea nr. 112/1995 permitea vânzarea doar a bunurilor dobândite cu titlu.
În acest sens, au fost încălcate dispoziţiile art. 480 C. civ. art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi jurisprudenţei Curţii Europene pentru Drepturile Omului care a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu funcţionează într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari, lege care nu ia în calcul lipsa prelungită a unei despăgubiri anterioare intrării ei în vigoare. Tot astfel, s-a reţinut că vânzarea de către stat către chiriaşi a bunului, chiar anterioară confirmării în justiţie a dreptului adevăratului proprietar, reprezintă o privare de bun, o ingerinţă în dreptul acestora de proprietate.
Or, respingerea acţiunii în revendicare a reclamanţilor combinată cu imposibilitatea de a primi despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001 datorită disfuncţionalităţii mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005 reprezintă o sarcină excesivă şi exorbitantă, şi transformarea dreptului de proprietate într-un drept lipsit de eficacitate.
Intimaţii au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului.
Instanţa a soluţionat corect capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului Statului, deoarece autorul reclamantei a formulat şi încasat despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995, achiesând astfel la stabilirea situaţiei juridice a imobilului de preluare cu titlu, nemaifiind incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, deoarece la data testării, reclamanta avea dreptul la suma de bani ce reprezenta echivalentul valoric al dreptului şi nu la restituirea în natură.
Corect a fost respinsă acţiunea în revendicare, deoarece din modul de formulare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 se deduce intenţia legiuitorului de a menţine contractele de vânzare – cumpărare încheiate cu bună-credinţă, recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului – în scopul asigurării securităţii circuitului civil şi a securităţii raporturilor juridice, titlul lor bucurându-se de o prezumţie absolută de validitate, şi ca efect al prescrierii dreptului la acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare – cumpărare.
Astfel, intimaţii sunt beneficiarii unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Tot astfel, corect instanţa a reţinut incidenţa art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, neputându-se solicita în natură un bun care a fost înstrăinat înainte de intrarea în vigoare a legii în condiţiile în care persoana a primit despăgubiri pentru acel bun.
Examinând cererea de recurs instanţa reţine următoarele:
Recursul formulat de reclamantă întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.
Din moment ce autorul acestuia a încasat despăgubirile acordate de Statul Român pentru imobilul preluat fără titlu, în temeiul Legii nr. 112/1995, dreptul de a solicita restituirea în natură a bunului s-a stins, în patrimoniul acestora bunul fiind înlocuit cu echivalentul său valoric.
În aceste condiţii, recurenta, ca succesoare testamentară, nu poate pretinde o altă situaţie juridică a bunului, deoarece în patrimoniul acesteia nu se pot afla alte bunuri ori drepturi decât cele transmise testator.
Prin urmare, la epoca încheierii testamentului, dreptul de proprietate al testatorului asupra imobilului în litigiu fusese realizat prin încasarea despăgubirilor şi neexercitarea acţiunii în anulare în privinţa contractului de vânzare – cumpărare încheiat de Statul Român cu pârâţii intimaţi.
De aceea recurenta nu poate reclama o altă situaţie juridică decât cea creată de testator, care priveşte convertirea dreptului de proprietate într-un drept de creanţă, expresie valorică a acestuia şi prin urmare acceptarea şi consolidarea titlului statului asupra imobilului în litigiu. Or, noua situaţie juridică creată de testator vizează acceptarea de măsuri reparatorii în echivalent, adică transformarea dreptului de proprietate într-un drept de creanţă în raport de această situaţie juridică creată de titularul dreptului, căruia i s-ar fi putut aplica la solicitarea acestora art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi nu constatarea nevalabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu, capăt de cerere pentru care într-adevăr nu justifică un interes atât pentru împrejurarea că legea însăşi a stabilit acest lucru, dar mai ales pentru împrejurarea că însăşi testatorul şi-a realizat dreptul cu privire la imobilul de care a fost deposedat de statul comunist.
Tot astfel, susţinerile recurentei privind acţiunea în revendicare şi corelarea acestora cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului ori cu jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului ca şi a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ., rămân exterioare codrului juridic incident în cauză, deoarece recurenta nu a primit în patrimoniul său la decesul testatorului dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu ci un drept de creanţă deja executat care poate însă fi majorat în condiţiile legii speciale.
Faţă de cele reţinute, instanţa urmează a dispune respingerea recursului formulat de reclamantă în condiţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta D.A. împotriva deciziei nr. 330 A din 11 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2165/2011. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 2161/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
