ICCJ. Decizia nr. 2536/2011. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2536/2011
Dosar nr.1154/62/2009
Şedinţa publică din 18 martie 2011
Prin sentinţa civilă nr. 137/2009 Tribunalul Braşov, secţia civilă, a admis excepţia lipsei de interes, a respins acţiunea formulată de reclamanta C.G. în contradictoriu cu pârâţii C.N.B. si SC S.T.D. SRL ca lipsită de interes şi a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC S.T.D. SRL suma de 51679,13 lei reprezentând cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele considerente.
Prin precontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 08 octombrie 2005 între SC S.T.D. SRL si C.B., soţul reclamantei, părţile au convenit ca o parte din terenul situat in Timisoara, in suprafaţă de aproximativ 161.520 mp, respectiv un lot de 25%, să fie cumpărat de SC S.T.D. SRL la un preţ total de 1.372.920 euro, iar celelalte două loturi, reprezentând 75% din teren să fie exploatate în comun de către parţi prin dezvoltarea unor proiecte imobiliare, până la data de 1 noiembrie 2005, părţile urmând să aleagă una dintre variantele menţionate în precontract.
În acest contract s-a prevăzut că proprietarul, C.B., va încheia un contract de vânzare cumpărare pentru lotul unu, în termen de 30 de zile de la prezentarea unui extras de carte funciară si a titlului de proprietate care să ateste proprietatea exclusivă si absolută a proprietarului asupra terenului, precum si a certificatului de neurmărire fiscala.
Ulterior, la data de 31 octombrie 2005, părţile au încheiat un act adiţional având ca obiect perfectarea cadrului contractual, prin care părţile de comun acord au acceptat varianta nr. 4 din precontract, completată cu dispoziţia ce a prevăzut că pentru al treilea lot, format dintr-o suprafaţă de 50 % din teren, respectiv 80.740 mp, SC S.T.D. SRL va beneficia de un drept de preemţiune in limita aceloraşi termene si condiţii oferite de o parte terţă şi a negocierii cu bună credinţă, pentru o suprafaţă de 20.000 mp.
La data de 12 mai 2006, între părţi s-a încheiat un alt precontract de vânzare cumpărare încheiat între C.N.B., în calitate de promitent vânzător şi pârâta SC S.T.D. SRL, în calitate de promitent compărător, prin care promitentul vânzător s-a obligat să vândă, iar promitentul compărător să cumpere, dreptul exclusiv de proprietate asupra unei cote de 45,5 % din imobilul în suprafaţă de 88.065 mp, categoria de folosinţa arabil si clădirile situate pe acesta, situat in intravilanul jud. Iaşi, municipiul Iaşi, tarlaua nr. 25, parcela nr. 1, având numărul cadastral 16893/1 si înregistrat in CF nr. 54001 Iaşi, proprietatea promitentului vânzător conform contractului de schimb autentificat sub nr. 530 din 28 martie 2006 de BNP N.I. si M.M.C. si a actului de alipire si dezmembrare autentificat sub nr. 576 din 03 aprilie 2006 de BNP N.I. si M.M.C.
Preţul a fost stabilit la suma de 2.404.175 euro, iar termenul pentru încheierea contractului in forma autentică a fost stabilit la data de 18 mai 2006, dar nu mai tarziu de 26 mai 2006, prevăzându-se că părţile se obligă să încheie contractul de vânzare cumpărare în forma ataşată contractului unde era menţionata si reclamanta in calitate de vânzător.
Instanţa a mai reţinut că până în prezent nu a fost perfectat contractul de vânzare cumpărare în formă autentică, iar la data de 04 octombrie 2006 prin contractul de schimb imobiliar autentificat sub nr. 1944/2006 de BNP N.I. si M.M.C., terenul in litigiu a fost înstrăinat de către reclamanta si soţul acesteia către copermutanta P.E.
Prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, reclamanta a solicitat anularea antecontractului de vânzare cumpărare imobiliară încheiat de parţi la data de 08 octombrie 2005 si a tuturor actelor adiţionale subsecvente acestuia, cererea fiind întemeiată în drept pe prevederile art. 30, 35 alin. (2) C. fam. si art. 948 C. civ.
Fata de aceasta situaţie de fapt, instanţa a apreciat că excepţia lipsei de interes a reclamantei, invocată de pârâtă este fondată, fiind admisă.
Pentru a justifica promovarea acţiunii civile, interesul trebuie să fie născut si actual, respectiv să existe în momentul în care a fost formulată cererea, cât si pe parcursul soluţionării cauzei.
Instanţa a constatat că actele a căror nulitate se solicită a se constata au fost încheiate intre soţul reclamantei si pârâtă, reclamanta nefigurând ca parte în respectivele contracte.
De asemenea, în virtutea mandatului tacit reciproc de reprezentare instituit de art. 35 alin. (2) C. familiei, oricare dintre soţi exercitând singur drepturile de administrare, folosinţă si dispoziţie asupra bunurilor comune, este prezumat că are si consimţământul celuilalt soţ.
În ceea ce priveşte actele contestate, instanţa a constatat că prin acestea soţul reclamantei si-a asumat personal obligaţia să încheie in viitor act de vânzare cumpărare cu privire la un imobil bun comun. Aceasta este singura obligaţie ce a fost prevăzută în sarcina promitentului vânzător, nefiind contractate si alte obligaţii suplimentare privind folosinţa obiectului contractului sau administrarea acestuia, drepturile proprietarului rămânând in acest sens neatinse.
În acest context, instanţa a apreciat că actele contestate nu se încadrează in categoria actelor de administrare, folosinţă, dispoziţie privind bunurile comune supuse mandatului tacit, ci reprezintă un act prin care unul dintre soţi si-a asumat în viitor o obligaţie personală în legătură cu un bun comun. Această obligaţie este prezumată personală a unuia dintre soţi neîncadrându-se in nici una dintre excepţiile prevăzute de art. 32 C. familiei.
Aşa fiind, obligaţia asumată de soţul contractant fiind personală nu o obligă în nici un fel pe reclamantă, motiv pentru care aceasta nu justifica in nici un fel interesul de a contesta actele in litigiu. Aceasta, în condiţiile în care aşa cum s-a arătat anterior imobil in litigiu a rămas în folosinţa părţilor fără să fie afectat dreptul de proprietate al părţilor în vreun mod, iar actele încheiate nu reprezintă acte de dispoziţie. Dovadă a faptului că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului in litigiu nu a fost grevat sub nici o formă, este si faptul că aceasta a fost in măsura să dispună de întreg dreptul de proprietate asupra imobilului in litigiu, înstrăinându-l.
Instanţa a mai reţinut faptul că menţionarea numelui reclamantei in calitate de vânzător in proiectul contractului de vânzare cumpărare convenit de parţi, anexă la ultimul precontract încheiat de parţi, nu contrazice cele anterior expuse, soţul contractant putând să-şi asume personal obligaţia de a determina în viitor o persoană să facă ceva, instituţie cunoscută sub denumirea de promisiune pentru altul, însă nici în acest caz în sarcina terţului nu se poate naşte vreo obligaţie, raportul obligaţional fiind legat exclusiv între debitor si creditor în lumina principiului relativităţii efectelor contractului.
Chiar dacă s-ar aprecia că actele intră sub sfera de incidenţă a mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi, acestea nu pot produce nici un fel de consecinţe asupra reclamantei întrucât in prezent imobilul in litigiu nu mai face parte din patrimoniul acesteia, astfel incât interesul nu poate fi actual, iar pe de alta parte finalitatea înstrăinării preconizată prin respectivele acte, nu este consecinţa imediată a convenţiilor ci presupune, în cazul executării silite atipice prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de consimţământ la înstrăinare, verificarea condiţiilor cu privire la existenţa valabilă a obligaţiilor parţilor, în acest context reclamanta putând invoca lipsa consimţământului său la înstrăinare.
Pentru aceste motive instanţa a apreciat că excepţia invocată este întemeiata fiind admisă, iar acţiunea promovata respinsa ca lipsită de interes.
În baza art. 274 C. proc. civ., instanţa a obligat reclamanta să plătească pârâtei SC S.T.D. SRL suma de 51679,13 lei reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faţa Judecătoriei Iaşi, Tribunalului, Iaşi, Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Braşov si Tribunalului Braşov, apreciind că acest cuantum nu este disproporţionat faţă de valoarea obiectului cererii deduse judecaţii, durata litigiului, parcurgerea mai multor grade de jurisdicţie in localităţi diferite, amploarea serviciilor prestate si reputaţia avocaţilor implicaţi.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta C.G.
Prin încheierea de şedinţă din 17 noiembrie 2009, instanţa a pus în vedere apelantei reclamante, prin apărătorul său prezent în instanţă, să timbreze apelul cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 107.480 lei, reţinând că faţă de valoarea obiectului dedus judecăţii, respectiv cea cuprinsă în actul a cărui nulitate se cere - în valoare de 2.404.175 euro – la paritatea de 4,30 lei/euro, din care s-a scăzut suma de 10 lei plătită de reclamantă.
În motivarea acestei încheieri, instanhţa a reţinut că apelul a fost declarat ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 212/2008 şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 276/2009 de aprobare a ordonanţei, însă nu a fost timbrat la momentul respectiv, devenind incidente dispoziţiile legii noi.
La data de 20 noiembrie 2009, reclamanta a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de instanţă prin încheierea din 26 noiembrie 2009.
La data de 14 ianuarie 2010, reclamanta a formulat o nouă cerere de reexaminare împotriva modului de calcul a taxei de timbru stabilit, respinsă ca inadmisibilă prin încheierea din 20 ianuarie 2010.
În cadrul şedinţei de judecată din 2 februarie 2010, instanţa a pus în discuţie excepţia anulării apelului ca insuficient timbrat, faţă de poziţia procesuală a apelantei reclamante de a nu timbra apelul.
Prin Decizia civilă nr. 12/ AP din 9 februarie 2010, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de reclamanta C.G., reţinând în motivarea soluţiei sale că, potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, acestea se plătesc anticipat, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi text, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau a cererii.
Cum în speţă reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a timbra în mod corespunzător calea de atac, devine aplicabilă sancţiunea prevăzută de lege.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta C.G., formulând următoarele critici:
După o descriere a situaţiei de fapt care a determinat prezentul litigiu, recurenta arată că în mod greşit a considerat instanţa că nu justifică interes în formularea acţiunii.
Excepţia lipsei de interes a fost motivată din prisma a două aspecte:
- promisiunea de vânzare-cumpărare şi-a încetat existenţa prin perfectarea precontractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 2006;
- promisiunea de vânzare-cumpărare atacată nu este şi nici nu a fost vreodată opozabilă reclamantei.
Considerentul instanţei în sensul că promisiunea de vânzare-cumpărare şi-a încetat existenţa prin perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare din 12 mai 2006 nu are suport legal, deoarece acesta constituie un act adiţional al promisiunii iniţiale încheiate de părţi la 08 octombrie 2005, care schimbă substanţial condiţiile de tranzacţionare, fiind modificate clauzele ce vizau modalitatea efectivă de executare a promisiunii.
Este evident faptul că promisiunea de vânzare-cumpărare a imobilului, bun comun al soţilor, este încă în fiinţă până la anularea ei definitivă de către instanţă, iar interesul reclamantei în susţinerea acţiunii de anulare este în acest context mai mult decât vădit.
În ceea ce priveşte susţinerea excepţiei lipsei de interes prin aceea că promisiunea de vânzare-cumpărare este inopozabilă faţă de reclamantă, întrucât aceasta ar produce efecte numai între semnatari, recurenta consideră că nici această afirmaţie nu este corectă.
Astfel, dacă s-ar aprecia că antecontractul de vânzare-cumpărare a terenului nu este un act de dispoziţie, ce grevează un bun imobil comun al soţilor, ar însemna că el poate fi valabil încheiat numai cu consimţământul unuia dintre soţi.
Într-o astfel de interpretare, ar însemna că reclamanta, în puterea convenţiei a cărei anulare o solicită, putea fi obligată la plata de daune-interese, aspecte care ar conduce la afectarea comunităţii de bunuri.
Interesul reclamantei în promovarea acţiunii este dictat şi de obligaţia de garanţie pentru evicţiune pe care o are faţă de dobânditoarea căreia i-a transmis cu titlu oneros bunul ce face obiectul antecontractelor a căror anulare o solicită.
Astfel, potrivit contractului de schimb încheiat la data de 04 octombrie 2006, soţii C., care au înstrăinat terenul bun comun (care fusese anterior promis spre vânzare doar de ui dintre ei către pârâta SC S.T.D. SRL), sunt obligaţi să o garanteze pe dobânditoarea P.E. de orice ameninţare cu evicţiunea.
Având în vedere multiplele somaţii şi ameninţări cu anularea contractului de schimb, materializate în prezent chiar prin promovarea acţiunii, venite din partea pârâtei SC S.T.D. SRL, care ar putea determina eventuala evingere a actualei proprietare, reclamanta are nu doar interes, ci şi obligaţia de a face tot ceea ce este necesar pentru a o apăra pe dobânditoare de această evicţiune iminentă.
În ce priveşte netemeinicia cererii de chemare în judecată, singurul aspect elocvent este acela al aplicabilităţii sau nu a prevederilor art. 35 alin. (2) C. fam., întrucât, de această apreciere ţin toate problemele de drept procedural şi de fond ale speţei.
Soluţionarea acţiunii impune rezolvarea problemei drept dacă un soţ poate încheia singur în mod valabil o promisiune de vânzare-cumpărare privind un teren bun comun al soţilor, sau dacă, dimpotrivă, o asemenea convenţie cade sub incidenţa dispoziţiilor art. 35 alin. (2) teza finală C. fam., care impune obligativitatea consimţământului expres al ambilor soţi.
Actului de împărţeală a unui imobil bun comun al soţilor aflaţi în indiviziune şi o terţă persoană, deşi nu este un act de înstrăinare cu efect translativ, ci unul declarativ, i se aplică totuşi regimul actelor de dispoziţie care reclamă consimţământul expres al ambilor soţi. Soluţia este identică şi în privinţa acţiunii în revendicare a unui imobil comun, care trebuie promovată de ambii soţi, deşi nu este propriu-zis un act de dispoziţie.
Se observă, deci, tendinţa unei aplicări mai largi a dispoziţiilor art. 35 alin. (2) teza finală C. fam. tocmai pentru a satisface mai bine sensul şi scopul legii.
De asemenea se impune şi o calificare mai nuanţată a naturii juridice a unor acte în raport cu consecinţele pe care acestea le determină asupra patrimoniului părţilor. Astfel, distincţia consacrată dintre actele de administrare şi cele de dispoziţie nu trebuie făcută după criterii foarte rigide şi mecanice. Există acte care sunt de administrare prin natura lor,
dar care, prin gravitatea consecinţelor juridice asupra patrimoniului, sunt asimilate actelor de dispoziţie.
Referitor la antecontractul de vânzare-cumpărare, acesta este, prin natura lui, un act administrare, deoarece nu generează între părţi decât obligaţia reciprocă de a face şi nu determină prin el însuşi transferul dreptului de proprietate. Totodată, antecontractul este, din punct de vedere al gravităţii consecinţelor juridice pentru patrimoniul promitentului - vânzător, un act juridic asimilat celor de dispoziţie cu tot regimului juridic aplicabil acestora.
Aceasta se datorează, printre altele, faptului că antecontractul este înzestrat cu un mijloc de executare silită directă în natură constând în pronunţarea de către instanţă, la cererea celui interesat, a unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare.
Deşi antecontractul nu transferă el însuşi proprietatea, poate conduce în mod necesar la înstrăinarea bunului (în acest sens stau dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Titlul X cuprins în Legea nr. 247/2005 privind circulaţia juridică a terenurilor, care prevăd că „în situaţia în care după încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fără construcţii, una din părţi refuză ulterior să încheie contractul, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile poate sesiza instanţa competentă care poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de contract").
În cazul antecontractului de vânzare-cumpărare a unui teren bun comun al soţilor, nu operează prezumţia de mandat tacit.
Instanţa de fond, fără a intra în judecarea fondului, a apreciat că acţiunea a fost formulată de o persoană care nu justifică interes în promovarea acţiunii, pe cale de consecinţă respingând cererea introductivă.
Curtea de apel, premergător analizei motivelor de apel, a apreciat că timbrajul este neîndestulător, că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 2 alin. (11) din Legea nr. 146/1997 şi se impune timbrarea la valoare a căii de atac, punând în vedere plata unui cuantum nejustificat al taxei de 107.480 lei.
Soluţionând astfel problema timbrajului aferent căii de atac a apelului, instanţa de control judiciar a încălcat dispoziţiile legale prevăzute de art. 2 alin. (2) a Legii nr. 146/1997, dispoziţii care prevăd în mod expres că .cererile privind declararea nulităţii, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui act juridic, cererile pentru constatarea existenţei sau neexistenţei unui drept, precum şi cererile în anularea sau declararea nulităţii unui act juridic, aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă şi care au fost timbrate corespunzător la data introducerii lor, se consideră ca fiind legal timbrate. Dispoziţiile speciale în vigoare, care prevăd scutiri de la plata taxei judiciare de timbru pentru acţiunile în realizarea dreptului, sunt şi rămân aplicabile."
Prin urmare, faţă de data la care prezenta cauză a fost promovată, sunt evident aplicabile dispoziţiile legale enunţate mai sus. Din analiza textului de lege expus rezultă că sunt supuse timbrajului prevăzut de norma veche toate cererile enumerate, fără a se face distincţie între judecata în fond şi judecata în căile de atac. De vreme ce legea nu distinge în acest mod, instanţa nu este în măsură a o face.
Prin termenul de „cerere" inserat în conţinutul textului legiuitorul a avut în vedere actul unilateral de manifestare procesuală a reclamantului şi nu doar actul formal de sesizare a instanţei civile în înţelesul său restrâns.
Termenul „cerere" în mod evident este sinonim din punct de vedere juridic cu termenul general de „acţiune", termen care implică atât faza procesuală a fondului, cât şi cea a căilor de atac. În apel, instanţa nu judecă o „cerere" nouă. Este vorba de aceeaşi cerere, dar în faţa unei instanţe de control judiciar, fază procesuală care implică achitarea unei jumătăţi din taxa achitată în fata instanţei de fond.
Dacă legiuitorul ar fi dorit să facă distincţie sub aspectul timbrajului între fazele procesuale ale acţiunilor civile promovate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 212/2008, ar fi prevăzut în mod expres acest lucru în textul de lege. Însă voinţa legiuitorului nu a fost să supună timbrajului din legislaţia anterioară toate acţiunile promovate sub imperiul legii vechi, indiferent de etapa procesuală în care se află.
Solicită admiterea recursului, în sensul constatării că timbrajul aferent cererii de apel a fost satisfăcut în mod corespunzător, casarea deciziei pronunţate în apel de Curtea de Apel Braşov şi trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă, conform art. 312 alin. (3) C. proc. civ.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, care permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
În primul rând trebuie menţionat că, deşi motivele de recurs sunt expuse pe larg, nu pot forma obiect al analizei instanţei de recurs decât acelea care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
Pe de altă parte, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate, întrucât, potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri.
În cuprinsul cererii de recurs care a învestit Înalta Curte, recurenta a expus aspecte teoretice cu privire la problemele de drept ce au legătură cu fondul litigiului, exprimându-şi nemulţumirea în legătură cu soluţia pronunţată de prima instanţă cu privire la cererea sa de chemare în judecată.
Majoritatea criticilor nu privesc considerentele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei sale, în sensul admiterii excepţiei insuficientei timbrări a apelului.
Aşa fiind, criticile care nu vizează soluţia deciziei recurate nu vor fi supuse analizei instanţei de recurs.
Singura critică ce poate fi analizată se referă la aspectul timbrării apelului şi nu poate fi primită de instanţa de recurs, pentru următoarele considerente.
Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede la art. 18: (1) Determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru se face de catre instanta de judecata sau, dupa caz, de Ministerul Justitiei. (2) Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru se poate face cerere de reexaminare, la aceeasi instanta, in termen de 3 zile de la data la care s-a stabilit taxa sau de la data comunicarii sumei datorate. (3) Cererea se soluţionează (…) prin încheiere irevocabilă."
În speţa supusă analizei, la termenul de judecată din 17 noiembrie 2009, instanţa de apel a pus în vedere reclamantei - apelante să achite taxa judiciară de timbru corespunzătoare apelului, în cuantum de 107.480 lei, calculată de valoarea obiectului dedus judecăţii, respectiv cea cuprinsă în actul a cărui nulitate se cere, respectiv 2.404.175 euro, la paritatea de 4,30 lei/ euro, din care s-a scăzut suma de 10 lei plătită de apelanta reclamantă.
La data de 20 noiembrie 2009, apelanta - reclamantă a formulat cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, cerere care a fost respinsă de instanţă prin încheierea din 26 noiembrie 2009.
Faţă de dispoziţiile art. 18 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, această încheiere are caracter irevocabil.
Aşa fiind, pe calea recursului, nu mai poate fi criticat cuantumul taxei de timbru şi nici nu pot fi analizate susţinerile relative la momentul aplicării legii noi sau cele potrivit cărora, în faţa unei instanţe de control judiciar, taxa de timbru este jumătate din taxa achitată în fata instanţei de fond deoarece, dacă s-ar admite contrariul, ar însemna să nu se recunoască şi să se încalce autoritatea de lucru judecat al acelei încheieri cu caracter irevocabil.
În ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata SC S.T.D. SRL, reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 6586,83 lei, echivalentul a 1.532,50 euro, Înalta Curte apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., acestea sunt nepotrivit de mari faţă de valoarea pricinii şi de munca îndeplinită de avocat în faza procesuală a recursului.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa are în vedere atât valoarea pricinii, cât si proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea litigiului, în scopul împiedicării abuzului de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa firească, aceea de a permite justiţiabilului să beneficieze de o asistenţă judiciară calificată pe parcursul procesului.
Având în vedere că apelul a fost anulat ca insuficient timbrat, iar apărarea recurentei privea exclusiv acest aspect, Înalta Curte apreciază că un onorariu de 500 lei corespunde cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de complexitatea litigiului, astfel că, faţă de dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., va reduce cuantumul onorariului de avocat solicitat de intimata SC S.T.D. SRL la 500 lei şi o va obliga pe recurentă la plata acestei sume cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.G. împotriva Deciziei nr. 12/ AP din 9 februarie 2010 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă pe recurentă la plata sumei de 500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC S.T.D. SRL, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 271/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2520/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
