ICCJ. Decizia nr. 2376/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2376/2011
Dosar nr.9151/30/2008
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la 18 noiembrie 2008, J.A. a formulat, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi în contradictoriu cu Primarul municipiului Timişoara, Primăria Timişoara, Consiliul local Timişoara şi Municipiul Timişoara, contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1924 din 19 august 2008 emisă de primul pârât, de respingere a notificării prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. 28194, 24605 Timişoara.
Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr.1953/PI din 16 octombrie 2009 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara. A respins contestaţia formulată de J.A. împotriva respectivilor pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestora. A admis în parte contestaţia formulată de J.A. împotriva pârâtului Primarul municipiului Timişoara. A anulat dispoziţia nr. 1924 din 19 august 2008 emisă de Primarul municipiului Timişoara. A admis excepţia lipsei de interes a capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Primarul municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii. A respins ca lipsit de interes capătul de cerere vizând obligarea respectivului pârât la emiterea unei noi dispoziţii.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantei i-a fost emisă iniţial dispoziţia nr. 949 din 28 august 2002, prin care, recunoscându-i-se calitatea de persoană îndreptăţită de a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001 şi constatându-se că imobilul în litigiu a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a trimis dosarul Prefecturii în vederea acordării despăgubirilor.
S-a constatat astfel că menţionata dispoziţie a intrat în procedura de acordare a despăgubirilor, iar aspectele potrivit cărora acestea nu s-au acordat şi procedura s-a schimbat, în sensul că după apariţia Legii nr. 247/2005 toate dosarele urmează a fi trimise Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu sunt de natură a conduce la concluzia că dispoziţia emisă în 2002 mai poate fi revocată pe cale administrativă. Aceasta întrucât, în speţă, se cerea a fi respectat art. 16 alin. (1) din Capitolul 5 al Legii nr. 247/2005, ale cărui dispoziţii sunt imperative.
S-a reţinut totodată că dispoziţia nr. 949 din 28 august 2002, rămânând valabilă, va urma procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, pârâţii fiind obligaţi să o trimită, împreună cu întreg dosarul administrativ Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectând procedura prevăzută de legea specială. Astfel fiind, nu se mai impune emiterea unei noi dispoziţii, aşa cum a solicitat reclamanta, de vreme ce dispoziţia emisă în 2002 nu a fost nici contestată de părţi nici anulată, instanţa admiţând excepţia lipsei de interes a capătului de cerere vizând obligarea pârâtului Primarul municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
S-a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, faţă de care reclamanta nu a încercat valorificarea vreunui drept potrivnic pe calea cererii de chemare în judecată, în conformitate cu art. 109 C. proc. civ.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 146/A din 13 mai 2010, prin care s-a respins apelul declarat de pârâţii Primarul, Primăria şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel că în mod corect tribunalul a constatat că reclamantei i-a fost recunoscută vocaţia la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar dispoziţia emisă în anul 2002 a intrat deja în procedura de acordare a despăgubirilor.
Împrejurarea că despăgubirile nu s-au acordat de atunci şi, între timp, procedura s-a schimbat, în sensul că respectivele despăgubiri sunt stabilite de Comisia Centrală, care prin corpul său de experţi va proceda la o nouă evaluare, nu este de natură să conducă la concluzia că dispoziţia nr. 949 din 28 august 2002 poate fi revocată, oricând, pe cale administrativă.
Mai mult, în speţă sunt incidente prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul V al Legii nr. 247/2005 din care rezultă că toate dispoziţiile privind acordarea de despăgubiri, însoţite de întreaga documentaţie aferentă, se predau pe bază de proces verbal Secretariatului Comisiei Centrale, pe judeţe, conform eşalonării stabilită de comisie, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a legii.
Curtea de apel a constatat că nerespectând aceste dispoziţii legale, Primarul municipiului Timişoara, nu numai că nu a trimis dosarul ci a emis o nouă dispoziţie prin care a respins notificarea formulată de J.A., fără a face nicio referire la prima dispoziţie prin care acelaşi primar propunea acordarea de despăgubiri.
S-a reţinut în aceste împrejurări că în mod corect prima instanţă a reţinut că dispoziţia emisă de primar în anul 2008 a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 10/2001, republicată, acest ultim act administrativ neconţinând niciun fel de argumente cu privire la soluţia de respingere a notificării.
S-a constatat astfel că apelul declarat de Primarul municipiului Timişoara vizând menţinerea dispoziţiei emisă în 2008 nu are niciun fel de temei, soluţia tribunalului de anulare a acesteia fiind în concordanţă cu actele şi lucrările cauzei şi mai ales în raport de conţinutul primei dispoziţii din 2002 prin care sunt recunoscute drepturile solicitate de reclamantă, act administrativ care este în vigoare şi urmează a-şi produce toate efectele juridice prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul admiterii apelului, schimbarea hotărârii tribunalului şi respingerea acţiunii reclamantei.
Au considerat că atât prima instanţă cât şi curtea de apel au pronunţat hotărâri netemeinice şi nelegale, fără a ţine cont de dispoziţiile legale în materie şi mai ales de probatoriul administrat.
Au arătat că Primarul municipiului Timişoara nu s-a pronunţat asupra calităţii de persoană îndreptăţită prin dispoziţia nr. 949 din 28 august 2002 ci doar şi-a declinat competenţa de soluţionare în favoarea Prefecturii judeţului Timiş. Ulterior, însă, dosarul nu a mai fost comunicat prefecturii şi intrând în vigoare Legea nr. 247/2005, Primarul municipiului Timişoara a trebuit să se pronunţe pe fondul notificării, pe care a respins-o pe motiv că reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită.
Au precizat că de altfel, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta nu a făcut nicio referire la dispoziţia nr. 949/2002, dispoziţie care este ineficientă, întrucât odată cu adoptarea Legii nr. 247/2005, procedura de acordare a despăgubirilor şi implicit de soluţionare a notificărilor a fost modificată.
În fapt, Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, analizând actele depuse la dosarul administrativ de către reclamantă a respins cererea acesteia pentru imobilul în litigiu întrucât nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate invocat. Astfel, deşi a fost solicitată, în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001, depunerea la dosar a copiilor legalizate prin care notificatoarea dovedeşte calitatea de persoană îndreptăţită precum şi a actelor referitoare la imobil, aceasta nu s-a conformat cerinţelor, până la data soluţionării notificării, cu toate că respectiva probă îi incumba reclamantei.
Recursul Primarului municipiului Timişoara este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art.304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menţionat, întrucât dezvoltarea acestora vizează aspecte străine de cauză şi care nu au legătură cu dezlegarea dată de instanţa de apel pricinii.
Astfel, recurentul nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel, preluând în totalitate criticile din apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului.
Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie Decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul nu a criticat însă această hotărâre ci s-a mărginit a reitera considerente legate de faptul că reclamanta nu a dat curs solicitărilor, dispuse în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001, de a depune copii legalizate prin care să dovedească calitatea de persoană îndreptăţită precum şi actele referitoare la imobil.
Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentul a nesocotit existenţa judecăţii anterioare.
Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecăţii fiind legalitatea hotărârii pronunţată în apel.
De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel.
Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, ci dimpotrivă sunt preluate în întregime motivele din apel, care au fost soluţionate prin Decizia atacată.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
Recursul declarat de Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara este lipsit de interes. Se reţine că orice demers în justiţie, indiferent de forma pe care o îmbracă, trebuie să fie util, să urmărească un „profit" material sau moral, ceea ce înseamnă că trebuie să se sprijine pe un interes, ca o condiţie de exercitare a acţiunii civile.
Astfel, interesul judiciar este o condiţie necesară pentru dobândirea calităţii de parte în procesul civil şi se concretizează în folosul material ori moral pe care l-ar putea obţine oricare dintre părţi de pe urma activităţii judiciare pe care intenţionează să o desfăşoare.
Această condiţie trebuie să existe nu numai la declanşarea procedurii judiciare, deci nu numai în legătură cu cererea de chemare în judecată, ci pe tot parcursul derulării procesului, ori de câte ori se apelează la una sau alta din formele procedurale ce alcătuiesc conţinutul acţiunii, indiferent că este vorba de cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac sau de executarea silită.
Rezultă deci că pentru utilizarea unei căi de atac, ordinare sau extraordinare, este necesar ca partea să justifice un interes în modificarea hotărârii atacate, calitatea de parte în proces nefiind suficientă pentru promovarea căii de atac.
Cel care a avut câştig de cauză, neputând demonstra drepturile ce i-au fost lezate prin hotărâre, nu poate uza nici de calea de atac prevăzută de lege.
În speţă, prin sentinţa nr. 1953/PI din 16 octombrie 2009 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara şi, în consecinţă, respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva acestor pârâţi.
Prin Decizia nr. 146/A din 13 mai 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat împotriva sentinţei civile pronunţată de tribunal, soluţia adoptată de instanţa de fond, de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara necomportând modificări, astfel încât în cauză nu poate fi identificat folosul urmărit de recurenţi prin declararea căii extraordinare de atac.
Prin urmare, admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive profită pârâţilor, indiferent de motivul care a stat la baza hotărârii pronunţate, soluţionarea pe cale de excepţie nefiind de natură să schimbe întrucâtva datele problemei, de vreme ce folosul practic al demersului judiciar nu poate fi obiectivat.
Pe de altă parte, în apelul declarat de pârâţi împotriva hotărârii pronunţate de tribunal, nu se regăsesc critici cu privire la acest aspect, astfel încât, în atare situaţie, este inutilă reiterarea acestei excepţii în prezenta cale de atac, iar recursul declarat de respectivii pârâţi se dovedeşte a fi lipsit de interes, urmând a fi respins pe acest considerent.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva deciziei nr. 146/A din 13 mai2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Respinge ca lipsit de interes recursul declarat de Primăria municipiului Timişoara şi Consiliul local al municipiului Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2428/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2222/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
