ICCJ. Decizia nr. 271/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 271/2011
Dosar nr. 8861/3/2009
Şedinţa publică din 19 ianuarie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 9 martie 2009, pe rolul Tribunalului Bucuresti, sectia a III-a civilă, sub nr. 8861/3/2009, reclamanţii B.I. şi B.E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., ca, pe baza hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa, pârâtul să fie obligat la plata diferenţei dintre valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, sector 2 şi preţul actualizat al acestui apartament, achitat în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 214 din 24 octombrie 1996.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au deţinut imobilul menţionat în baza contractului de vânzare - cumpărare şi că, în urma acţiunii în revendicare formulată de moştenitoarea fostului proprietar al imobilului, acest contract a fost desfiinţat, contractul fiind încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Totodată, prin sentinţa civilă nr. 10294 din 16 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 662/2005 de către Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a fost restituit preţul indexat al apartamentului menţionat.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 1/2009, art. 50 şi art. 501 şi art. 55 din Legea nr. 10/2001, art. 1337 - 1346 C. civ., art. 998-999 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1066 din 6 octombrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţi şi a obligat pârâtul la plata sumei de 600.800 lei, cu titlu de pretenţii, către reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au deţinut imobilul litigios în baza contractului de vânzare-cumpărare, contract ce a fost încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
În urma acţiunii în revendicare, ce a fost finalizată, definitiv şi irevocabil, prin Decizia civilă nr. 443/2008, pronunţată în Dosarul nr. 7703/2/2007 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, titlul reclamanţilor a fost desfiinţat, aceştia fiind obligaţi să lase imobilul în deplină proprietate si posesie moştenitoarei fostului proprietar al imobilului litigios.
Potrivit dispoziţiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor. Valoarea despăgubirilor se stabileşte prin expertiză.
Prin încheierea din 17 noiembrie 2009, pronunţată în şedinţa din camera de consiliu, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, formulată de petenţii B.I. si B.E., şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în considerentele sentinţei civile nr. 1066 din 06 octombrie 2009, în sensul de a se menţiona suma de 600.800 lei, în loc de 60.800 lei, cum, din eroare, s-a trecut.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a respins apelul, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut următoarele:
Nu este întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de apelant, întrucât, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 50 şi urm. din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
Restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (2)1 se face de către M.E.F. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Conform art. 501, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare. Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte prin expertiză.
Din examinarea şi interpretarea acestor dispoziţii legale, rezultă cu certitudine, contrar celor susţinute de apelant, că el este cel care are calitate procesuală pasivă în litigiu şi nu Primăria Municipiului Bucureşti. Pe de altă parte, nu prezintă nici o relevanţă dacă au fost anulate sau nu contractele de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, întrucât noţiunea de „desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti" se referă nu doar la acţiunile în nulitatea contractului de vânzare – cumpărare, ci şi la acţiunile în revendicare admise, situaţie în care, deşi contractul de vânzare - cumpărare nu a fost anulat, totuşi, cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, fiind evins.
Curtea apreciază că, prin aceste dispoziţii legale, legiuitorul a înţeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a apelantului în acest caz. Că este aşa, rezultă şi din faptul că, în aceste situaţii particulare, în care au fost înstrăinate imobilele, în condiţiile Legii nr. 112/1995, cel care a încasat efectiv preţul acestor vânzări nu a fost Primăria Municipiului Bucureşti, ci Statul Român, prin M.F.P., el fiind cel care trebuie să răspundă şi în cazul desfiinţării contractelor.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la modul de calcul, întrucât, potrivit dispoziţiile legale arătate, valoare se stabileşte prin expertiză, ceea ce a făcut şi tribunalul, acordând valoarea astfel cum a fost stabilită prin expertiză, necontestată în faţa primei instanţe de către apelantul - pârât.
Cu privire la restituirea comisionului de 1%, Curtea reţine că apelantul este într-o veritabilă eroare, întrucât a fost obligat la valoarea de circulaţie a imobilului, şi nu la preţul reactualizat, astfel că nu se pune problema comisionului de 1%, si nici nu a formulat, în faţa instanţei de fond, o cerere în acest sens, referitoare la deducerea comisionului pe care nu l-ar fi încasat.
De altfel, Curtea reţine că, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, unităţile specializate care evaluează şi vând apartamente (în speţă, SC F. SA) aveau dreptul să încaseze un comision de 1% din preţul apartamentelor vândute în temeiul legii, neexistând dispoziţii legale care să stipuleze restituirea acestui comision, în caz de desfiinţare a contractelor încheiate, sau în caz de evicţiune. Nu se poate susţine o îmbogăţire fără justă cauză a unităţilor specializate menţionate, deoarece comisionul era încasat în temeiul legii, pentru activitatea de evaluare şi vânzare a locuinţelor care făceau obiectul acesteia.
Nici critica referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale nu este întemeiată, întrucât instanţa de fond nu l-a obligat la plata vreunei dobânzi legale, ci exclusiv la suma stabilită, potrivit dispoziţiilor legale prin expertiză.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, solicitând admiterea recursului, în sensul modificării deciziei recurate şi respingerii cererii, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a invocat următoarele critici:
Instanţa de apel, în mod greşit, a respins apelul M.F.P., respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestuia şi menţinând obligaţia de plata a M.F.P., pe considerentul că restituirea preţului prevăzut la art. 50 se face de către M.F.P.
Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, este necesar a aprecia că, inclusiv după intrarea în vigoare a acestui act normativ, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, această distincţia funcţionând în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţa, ce reprezentă titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor.
Instanţa, la pronunţarea hotărârii, trebuia să aibă în vedere faptul că, şi după apariţia Legii nr. 1/2009, s-au păstrat vechile dispoziţii cuprinse în Legea nr. 10/2001, respectiv alin. (2) al art. 50, referitoare la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi, în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă pentru imobile ce au formulat obiectul contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare trebuie acordată, în ipoteza în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de către art. 501, respectiv „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, ce au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile".
Or, prin Decizia civilă nr. 443 din 12 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a apreciat faptul că nu poate fi reţinută buna-credinţă, deoarece contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate în timpul derulării procesului, precum si faptul că nu se puteau încheia contractele de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995, fiind revendicat imobilul şi existând cerere de chemare în judecată împotriva statului şi a recurenţilor.
Prin urmare, apare în mod evident faptul că contractul de vânzare - cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, reclamanţii actuali fiind în drept de a solicita doar preţul plătit reactualizat cu indicele de inflaţie, acordat deja actualilor reclamanţi, aşa cum aceştia au recunoscut pe parcursul procesului.
Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a respins apelul M.F.P., menţinând obligaţia de plată în sarcina acestuia, în condiţiile în care nu au fost îndeplinite condiţiile legale pentru a se institui o astfel de obligaţie, în cauză, intervenind desfiinţarea titlului de proprietate, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, urmând a se aplica regulile care guvernează efectele nulităţii contractelor şi restituirii preţului reactualizat, iar nu a se dispune plata valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Intimaţii reclamanţi B.I. şi B.E. au formulat întâmpinare, în condiţiile art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefundat, considerând că legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 1/2009, care derogă de la dreptul comun, iar plata valorii de circulaţie a imobilului in litigiu se impune întrucât, deşi au fost cumpărători de bună-credinţă, au fost deposedaţi de bunul lor.
În susţinerea întâmpinării, intimaţii au depus înscrisuri privind litigiile anterioare referitoare la bunul imobil ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1996 si cererea depusa la C.E.D.O.
Examinând Decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Analizând primul motiv de recurs, prin care se reiterează, de către recurentul - pârât M.F.P., excepţia procesuală de fond, absolută, peremptorie a lipsei calităţii procesuale pasive, în raportul juridic dedus judecăţii, în considerarea răspunderii pentru evicţiune, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat, întrucât, prin dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate şi extinse în dispoziţiile Legii nr. 1/2009, se prevede, în mod expres, că plata sumelor, reprezentând preţul reactualizat, plătit de către chiriaşi ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către M.F.P., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a M.F.P. rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) şi această normă specială derogă de la normele generale ale C. civ. privind efectele nulităţii şi restituirea prestaţiilor de către vânzătorul care se presupune că ar fi încasat preţul, în virtutea principiului specialia generalibus derogant.
Înalta Curte găseşte însă întemeiată critica recurentului prin care se invocă greşita aplicare si interpretare a dispoziţiilor legale incidente privind distincţia, nerealizată în cauză, între preţul actualizat şi valoarea de piaţă a imobilului, ce se cuvine persoanelor îndreptăţite.
În acest context, instanţa de recurs considera că, pentru a se putea analiza această critică şi soluţiile pronunţate în cauza, din perspectiva legalităţii, este necesara o incursiune in dispoziţiile legale incidente în această materie.
Astfel, in conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicata, cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat, plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de plata taxei de timbru.
Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 – 22 decembrie 1989 introduce un nou alineat, alin. (2)1, cu următorul cuprins: „cererile sau acţiunile în justiţie, având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare - cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".
În acelaşi sens, art. 50 alin. (3) se modifică şi va avea următorul cuprins: „restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (2)1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Tot astfel, după art. 50, se introduce un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: „proprietarii ale căror contracte de vânzare – cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, Înalta Curte apreciază că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1 din 30 ianuarie 2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 03 februarie 2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare – cumpărare, încheiat cu rea-credinţă, ce reprezenta titlul sau de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii in nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
Constatând ca, deşi legislaţia evocată nu excelează prin rigoare, pentru că nu se înţelege care ar fi ipoteza în care contractele de vânzare – cumpărare, deşi au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, pot fi totuşi desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, Curtea apreciază că, menţinându-se alin. (2) al art. 50, realizându-se modificarea de la alin. (3) al art. 50, care cuprinde ipotezele de la alin. (2) şi alin. (2)1, şi introducându-se art. 501, este evidentă concluzia că, nu în toate cazurile în care chiriaşii cumpărători au fost evinşi (deposedaţi), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă, valorii venale a imobilelor ce au format obiectul contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în considerarea Legii nr. 112/1995, ci această valoare ar trebui acordată în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractelor de vânzare – cumpărare, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, chiriaşii au fost evinşi, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor.
În acest punct, Înalta Curte consideră necesar să analizeze şi jurisprudenţa C.E.D.O., pentru a demonstra că se operează cu această distincţie, existenţa sau nu a unui „bun" actual, în analizarea privării de proprietate şi a despăgubirilor ce trebuie să însoţească o asemenea măsură, chiar în această jurisprudenţa a instanţei de contencios european, ce formează împreună cu dispoziţiile convenţionale un bloc de convenţionalitate ce se impune cu forţa obligatorie instanţelor.
Astfel, Înalta Curte apreciază că prezenta cauză se diferenţiază în mod esenţial de cauza R. împotriva României, hotărârea din 19 octombrie 2006, pentru că, în acea hotărâre, fusese respinsă, în mod irevocabil, acţiunea în nulitatea contractului de vânzare - cumpărare, ce constituia titlul de proprietate al reclamantei R., constatându-se că acel contract a fost încheiat cu bună-credinţă, însă, prin intermediul unei căi extraordinare de atac, cea a recursului în anulare, exercitată de un terţ, oficial al statului - procurorul general, a fost desfiinţat titlul reclamantei, care constituia un „bun", în sensul autonom convenţional, şi reclamanta a suferit o privare de proprietate, incompatibilă cu principiile apărării dreptului de proprietate, astfel cum este acesta protejat pe terenul art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.D.O., pentru care trebuie să primească o despăgubire proporţională, sub forma unei indemnizaţii raportate la valoarea venală a bunului de care a fost lipsită.
Or, în speţa dedusă judecăţii, contrar susţinerilor intimaţilor – reclamanţi, potrivit cărora ar fi fost de bună – credinţă la încheierea contractului de vânzare - cumpărare din 24 octombrie 1996, s-a stabilit, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 790 din 19 octombrie 2004, pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, că buna-credinţă a acestora este exclusă, în condiţiile în care contractul de vânzare - cumpărare menţionat a fost perfectat, deşi titlul statului era contestat, situaţie cunoscuta de parţi, cu consecinţa constatării existentei unei cauze ilicite, ce afectează valabilitatea actului, lipsindu-l de efecte.
Astfel, în opinia Înaltei Curţi, aceste aspecte de drept, dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezentul recurs, urmând a se constata că, în cauză, a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al intimaţilor – reclamanţi B.I. şi B.E., ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, cu consecinţa aplicării regulilor care guvernează efectele nulităţii contractelor şi a restituirii preţului reactualizat, iar nu a valorii de circulaţie a imobilului în litigiu, astfel cum ar fi putut fi acordată aceasta, în ipoteza în care s-ar fi considerat că şi reclamanţii sunt în posesia unui titlu valabil, deci, a unui „bun", în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
În acest context, deşi se poate retine că, in sensul său etimologic, evicţiunea desemnează pierderea unui drept prin judecata - evincere est vicendo in judicio aliquid auferre – instanţa de recurs considera necesar sa reitereze că, in opinia sa, în cauză, nu sunt incidente aceste reguli, întrucât evicţiunea presupune un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, iar, în ipoteza în care contractul translativ de proprietate, cu titlu oneros, se desfiinţează, ca o consecinţa a admiterii acţiunii în nulitate, devin aplicabile principiile ce guvernează efectele nulităţii, respectiv desfiinţarea contractului cu efect retroactiv, cu consecinţa repunerii parţilor în situaţia anterioara (restitutio in integrum).
În temeiul acestor principii, tot ceea ce s-a executat in baza unui act juridic anulat trebuie restituit, pentru ca părţile raportului juridic sa ajungă în situaţia în care acest act nu s-ar fi încheiat, si, cum obligaţia fiecăruia dintre părţile contractului sinalagmatic, desfiinţat retroactiv, deşi executata, apare ca şi când nu a existat vreodată, restituirea prestaţiilor se întemeiază pe plata lucrului nedatorat.
În consecinţa, nu se impunea în cauză, cum în mod nelegal au decis instanţa de fond si cea de apel, restituirea şi a diferenţei de valoare dintre preţul actualizat, plătit de intimaţii reclamanţi, şi valoarea de circulaţie a bunului imobil ce a format obiectul contractului de vânzare - cumpărare nr. 214 din 24 octombrie 1996, în considerarea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 republicate şi Legii nr. 1/2009, ci doar achitarea de către M.F.P. a sumei ce reprezenta preţul imobilului la data cumpărării, sumă actualizată în raport de rata inflaţiei, si care a fost deja obţinuta de către intimaţi reclamanţi B.I. şi B.E., conform sentinţei civile nr. 10.294 din 16 decembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, rămasă definitivă si irevocabilă.
Pentru considerentele expuse, constatând incident motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul pârât M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pe care o va modifica; va admite apelul declarat de M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1066 din 6 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o va schimba în tot, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanţii B.I. şi B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva Deciziei civile nr. 70/ A din 27 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, pe care o modifică.
Admite apelul declarat de M.F.P., reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 1066 din 6 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă în tot, în sensul că respinge acţiunea formulată de reclamanţii B.I. şi B.E., în contradictoriu cu pârâtul M.F.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2768/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2536/2011. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
