ICCJ. Decizia nr. 2375/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2375/2011
Dosar nr. 14512/3/2007
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanţii V.G.P., G.C.G. şi E.C. au chemat în judecată Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa aceasta să fie obligată la plata despăgubirilor băneşti cuvenite pentru cota de 50% deţinută de autorul reclamanţilor, G.P., din SC M.M.I.G.S.N.C., pentru terenul din str. H. pentru construcţiile din str. K. nr. şi magazinul fabricii precum şi pentru materialele, maşinile şi instalaţiile, vehiculele, sculele şi accesoriile, animalele şi mobilierul, astfel cum sunt descrise în inventarul de preluare a fabricii de pâine încheiat la data de 01 octombrie 1948.
Ulterior, reclamanţii au depus cerere de chemare în garanţie a Cancelariei Primului Ministru, Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, Direcţia pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, pentru ca, în ipoteza respingerii cererii lor faţă de pârâta principală AV.A.S., prin hotărârea pe care instanţa o va pronunţa aceştia să fie obligaţi la plata despăgubirilor pentru cota de 50% din SC M.M.I.G.S.N.C., în cuantumul rezultat din expertiza tehnică.
Prin sentinţa civilă nr. 786 din 22 mai 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia necompetenţei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiate, precum şi cererile principală şi de chemare în garanţie.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că stabilirea persoanelor care au calitatea de unităţi deţinătoare, precum şi a procedurilor de restituire în raport de dispoziţiile art. 25, art. 26 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privesc fondul cauzei iar nu calitatea procesuală pasivă.
Pe fondul pricinii, s-a arătat necesitatea îndeplinirii, în mod cumulativ, a două condiţii pentru a fi beneficiarul măsurilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001 respectiv, imobilul să fi fost preluat abuziv de stat în perioada de referinţă a actului normativ (6 martie 1945 – 22 decembrie 1989) şi persoana care solicită restituirea să fi fost proprietar al bunului la momentul deposedării (sau moştenitor al acestei persoane).
În ce priveşte imobilul, s-a reţinut că „M.M.I.G., societate în nume colectiv", aceasta a fost naţionalizată şi, întrucât persoanele interesate nu au solicitat radierea ei din registrul societăţilor, s-a dispus din oficiu această operaţiune, înscrisă sub nr. 9/1948 şi pe de altă parte, acţiunile aferente imobilului au fost vândute în procesul de privatizare unor societăţi comerciale.
Preluarea a fost abuzivă întrucât pentru imobil nu s-au încasat despăgubiri.
În privinţa calităţii persoanelor care au cerut restituirea, s-a reţinut că acestea au demonstrat că sunt moştenitori ai persoanei fizice îndreptăţite, în condiţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În acelaşi timp, tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada că imobilul ori cel puţin părţi din acesta nu pot fi restituite în natură, iar reclamanţii au formulat direct cerere de restituire în echivalent.
Cum imposibilitatea restituirii în natură nu a fost nici susţinută şi nici probată, iar sarcina probei incumba reclamanţilor, tribunalul a apreciat că cererea de restituire direct în echivalent, este neîntemeiată. Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite că această imposibilitate ar rezulta implicit, nu sunt îndeplinite nici condiţiile pentru restituirea în echivalent bănesc, astfel cum a fost solicitată.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au depus nici actele obligatorii pentru a face dovada calităţii de acţionar şi a valorii acţiunilor, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 10/2001, (interpretate prin art. 31.1 şi art. 31.2 din HG. nr. 250/2007), sens în care ar fi trebuit să depună actele prevăzute de art. 77 C. com., cu accent pe ultimul bilanţ contabil (întrucât pentru calcularea valorii acţiunilor legiuitorul a stabilit o modalitate de calcul în dispoziţiile art. 31.5 din HG nr. 250/2007).
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii care au susţinut că tribunalul, deşi şi-a stabilit competenţa materială de soluţionare a cererii, conform deciziei de îndrumare nr. XX/2007, a respins, în mod greşit cererea, cu motivarea că nu s-ar fi făcut dovada că imobilul, ori cel puţin părţi din acesta, nu ar putea fi restituite în natură, deşi la dosarul cauzei există înscrisuri din care rezultă faptul că acţiunile au fost înstrăinate de către F.P.S., în proporţie de 100%, către persoane juridice private.
Imposibilitatea restituirii în natură are un caracter evident, ce rezultă din lege, precum şi din înscrisuri iar acest aspect nu mai trebuia probat suplimentar de către reclamanţi (care, de altfel, au prezentat contractele de vânzare-cumpărare acţiuni şi certificatul constatator de la Registrul comerţului).
Prin Decizia civilă nr. 288/A din 3 mai 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a apreciat că motivarea sentinţei este contradictorie deoarece, deşi se reţine competenţa materială în soluţionarea litigiului, în acelaşi timp este pronunţată soluţia de neprimire a cererii, pe motiv de nedovedire a calităţii de acţionar şi a valorii acţiunilor, ceea ce este consecinţa aplicării greşite a prevederilor art. 31, art. 6 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, precum şi a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
În acest sens, s-a constatat că reclamanţii au administrat înscrisurile prin care fac dovada înstrăinării de către F.P.S. către persoane juridice private a acţiunilor corespunzătoare SC A. SA din Drobeta Turnu Severin, persoană juridică ce a preluat patrimoniul iniţial al SC M.M.I.G.S.N.C., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Reclamanţii au demonstrat, de asemenea, imposibilitatea restituirii în natură, precum şi calitatea de acţionar la data naţionalizării a autorului acestora.
S-a apreciat că, întrucât există o argumentare contradictorie, aceasta determină imposibilitatea exercitării controlului judiciar şi atrage incidenţa dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. respectiv, desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanţi care au susţinut că în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu poate ea însăşi să procedeze la judecata cauzei pe fond, în condiţiile în care, potrivit considerentelor adoptate, a înlăturat impedimentele reţinute de către prima instanţă.
Astfel, instanţa de apel a considerat că reclamanţii au făcut atât dovada calităţii de acţionar, cât şi dovada imposibilităţii restituirii în natură a imobilului, ceea de înseamnă, deşi nu s-a concluzionat, că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la restituire prin echivalent.
Or, problema principală a litigiului este dacă pârâţii pot fi obligaţi direct de către instanţă la plata măsurilor reparatorii, ceea ce nu ţine de stabilirea situaţiei de fapt, ci de interpretarea legii, aspect supus controlului de legalitate.
Cauza ar fi trebuit reţinută spre rejudecare în apel, fiind în mod evident încălcat principiul soluţionării cu celeritate, prin retrimiterea în primul ciclu procesual.
Criticile, neîncadrate în drept, urmează să fie analizate de Înalta Curte, în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. (care permit încadrarea motivelor de recurs, atunci când dezvoltarea lor face posibil acest lucru), din perspectiva art. 304 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că se pretinde încălcarea normelor procedurale vizând soluţiile care pot fi adoptate de instanţa de apel.
Recursul este fondat.
Pronunţând Decizia prin care a desfiinţat hotărârea de primă instanţă cu trimitere spre rejudecare, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
Potrivit textului menţionat, „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
Or, în speţă, instanţa de apel îşi fundamentează soluţia de desfiinţare cu trimitere spre rejudecare pe caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii, ceea ce ar fi determinat imposibilitatea exercitării controlului judiciar.
O asemenea ipoteză nu este asimilabilă celor reglementate prin dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., mai ales că instanţa de apel nu realizează doar un control de legalitate, ca în situaţia instanţei de recurs, ci este obligată să devolueze fondul şi să realizeze controlul pe chestiuni de fapt şi de drept, cu posibilitatea de a stabili alte împrejurări de fapt dacă probele administrate conduc la concluzii diferite de cele ale primei instanţe.
De altfel, instanţa de apel procedează la o asemenea analiză, apreciind că prin înscrisurile administrate reclamanţii au demonstrat înstrăinarea de către F.P.S. a acţiunilor care au corespuns patrimoniului iniţial al societăţii şi astfel, incidenţa art. 21 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, s-a reţinut că a fost demonstrată în cauză imposibilitatea restituirii în natură a bunului precum şi calitatea de acţionar, la data naţionalizării, a autorului reclamanţilor.
Or, după ce a tranşat chestiuni de fapt şi de drept ale pricinii, instanţa de apel a considerat că nu ar putea proceda la judecata cauzei în apel date fiind considerentele contradictorii ale hotărârii de primă instanţă, ceea ce ar impune soluţia de trimitere spre rejudecare.
Un asemenea raţionament adaugă la dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. o ipoteză neavută în vedere de legiuitor, instanţa de apel procedând ca şi când ar realiza doar control de legalitate (de altfel, motivarea deciziei permiţând mai degrabă identificarea motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. decât situaţiile avute în vedere prin dispoz. art. 297 C. proc. civ.).
În consecinţă, constatând că în cauză s-a făcut o greşită aplicare a normei art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis pe temeiul art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casată Decizia din apel şi cauza trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii G.V.P. şi E.C. împotriva deciziei nr. 288 A din 3 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2377/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2372/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
