ICCJ. Decizia nr. 2330/2011. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2330/2011
Dosar nr. 8225/30/2007
Şedinţa publică din 15 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 2 noiembrie 2007, reclamantul P.M. a chemat în judecată Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei totale de 2.375.000 Euro, din care 2.000.000 Euro daune morale şi 375.000 Euro daune materiale, pentru arestarea sa pe nedrept, în perioada 3 noiembrie 1994 – 20 septembrie 1995.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen., în cursul urmăririi penale luându-se împotriva sa măsura arestării preventive, cu începere de la 3 noiembrie 1994, măsură revocată ulterior de Tribunalul Timiş, care, prin sentinţa penală nr. 112 din 12 martie 1997, l-a condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Ulterior, ca urmare a exercitării căilor de atac, cauza a fost restituită Parchetului de pe lângă Tribunalul Mehedinţi care, într-un final, prin ordonanţa nr. 8/P/2002, l-a scos de sub urmărire penală, în baza art. 249 coroborat cu art. 10 lit. a) şi art. 11 lit. b) C. proc. pen.
Mai arată reclamantul că, arestarea sa pe nedrept i-a provocat o puternică suferinţă morală şi l-a lipsit de veniturile pe care le realiza ca director de bancă, post pe care-l avea la data privării de libertate şi pe care nu l-a mai putut ocupa ulterior, fiind nevoit să presteze orice activitate care nu avea legătură cu pregătirea sa profesională.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Timiş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 3910/PI din 19 decembrie 2008 a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât, prin întâmpinare şi admiţând în parte acţiunea, l-a obligat pe pârât să-i plătească reclamantului suma de 25.000 Euro sau echivalentul în lei, la data plăţii efective, cu titlu de daune morale şi suma de 24.798 lei, cu titlu de daune materiale.
A respins în rest acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 2.500 lei, cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că, împrejurarea că o parte din despăgubirile solicitate de reclamant nu ar fi prevăzute de lege, nu atrage inadmisibilitatea acţiunii, excepţia neputând fi reţinută întrucât aceasta ar echivala cu o denegare de dreptate, în sensul arătat de art. 3 C. civ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că declanşarea urmăririi penale, arestarea reclamantului în intervalul 3 noiembrie 1994 – 20 septembrie 1995 şi derularea procesului penal, finalizat cu condamnarea sa definitivă la pedeapsa închisorii, survenită la data de 14 decembrie 1999, au avut ca efect, pierderea de către reclamant a funcţiei de conducere (director) prestarea unor munci inferioare şi schimbarea mai multor locuri de muncă cu consecinţa diminuării veniturilor sale iniţiale şi influenţe negative asupra standardului său de viaţă, dar şi al familiei sale.
Tot astfel, se mai arată, la vremea respectivă, cazul reclamantului a fost intens mediatizat în presa locală, în termeni acuzatori, fapt ce a transmis consumatorilor de presă mesajul că acesta este cu certitudine vinovat, încălcându-se în felul acesta prezumţia de nevinovăţie de care beneficiază orice persoană, până la momentul pronunţării unei hotărâri penale definitive.
Apelul declarat de P.M. împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, care, prin Decizia nr. 114/A din 28 aprilie 2010 a schimbat în parte sentinţa şi în consecinţă a obligat pârâtul, la plata către reclamant a sumei de 238.256 lei, actualizată cu indicele de inflaţie la data plăţii, cu titlu de despăgubiri materiale.
A menţinut în rest sentinţa.
A respins apelul declarat de pârât, împotriva aceleiaşi hotărâri.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri între data arestării (3 noiembrie 1994) şi data emiterii Ordonanţei nr. 8 din 28 octombrie 2002, de scoatere de sub urmărire penală, despăgubiri ce reprezintă diferenţa dintre veniturile unui director de bancă şi veniturile realizate de reclamant în această perioadă, al căror cuantum a fost stabilit prin raportul suplimentar de expertiză, efectuat în apel.
Deşi, se arată, nu este sigur că şi în prezent, dacă nu ar fi fost privat de libertate, reclamantul ar fi deţinut tot funcţia de director al băncii, este cert însă că arestarea l-a făcut să piardă această funcţie, pe care nu a mai ocupat-o niciodată.
S-a reţinut ca fiind corectă aprecierea tribunalului, referitoare la daunele cuvenite reclamantului până la data condamnării definitive, câtă vreme promovarea recursului în anulare a echivalat cu recunoaşterea de către stat a erorii judiciare săvârşite, ceea ce se constituie prin ea însăşi într-o reparaţie morală a onoarei şi demnităţii reclamantului.
În cauză, au declarat recurs în termen legal atât reclamantul P.M., cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul critică hotărârea din apel, sub două aspecte:
- aprecierea greşită asupra cuantumului daunelor morale, care nu sunt de natură, în limitele stabilite, să-i ofere reparaţia cuvenită, în raport de împrejurările care i-au lezat grav demnitatea şi reputaţia socială şi profesională;
- a fost greşit apreciat şi cuantumul danelor materiale care, trebuiau acordate nu numai până la data emiterii ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală ci până la momentul comunicării acesteia. Astfel, până la această dată, reclamantul nu avea cunoştinţă de noua sa situaţie juridică şi nu putea încerca căutarea unui loc de muncă, cât mai corespunzător pregătirii sale.
În recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Timiş, se critică hotărârile, pronunţate în cauză, după cum urmează:
- hotărârea de primă instanţă, a fost dată de un tribunal necompetent, în condiţiile în care, în funcţie de domiciliul reclamantului, competenţa teritorială revenea Tribunalului Mehedinţi;
- în mod greşit Statul Român, a fost obligat la plata unor daune care exced perioadei de executare a măsurii privative de libertate, în condiţiile în care, incidenţa art. 504 C. proc. pen., circumscrie despăgubirile morale şi materiale la prejudiciile cauzate prin eroarea judiciară;
- greşit au fost cuantificate şi daunele materiale la suma de 238.256 lei, acest prejudiciu fiind incert, avându-se în vedere că nu se putea stabili cu certitudine dacă reclamantul ar fi ocupat în continuare aceeaşi funcţie de director de bancă;
- daunele morale, în sumă de 25.000 Euro, acordate reclamantului, sunt deasemenea exagerate şi nu rezultă dacă privesc ambele capete de cerere (distincte) din acţiunea reclamantului referitoare la perioada executării închisorii pe nedrept, în urma condamnării definitive şi la prejudiciul ocazionat de desfăşurarea procesului penal, în toate fazele acestuia.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Analizând motivele de casare, formulate de ambele părţi, referitoare la cuantificarea daunelor morale şi materiale se constată că atât arestarea preventivă cât şi intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul său, au pricinuit reclamantului o vătămare adusă onoarei, demnităţii, a creditului moral şi a poziţiei sociale pe care acesta a avut-o anterior.
Prin detenţiunea ilegală şi prin faptele imputate în procesul penal, care în final s-au dovedit a nu fi reale, reclamantului i s-a adus o atingere gravă prestigiului profesional, unul din aspectele care defineşte persoana umană.
Probele administrate în cauză demonstrează că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal cât şi mediatizarea acestuia, a afectat în egală măsură şi pe membrii familiei reclamantului, cărora acesta – avându-se în vedere imposibilitatea ocupării unei funcţii potrivit expertizei sale – nu le-a mai putut asigura acelaşi nivel de trai, ca acela de dinaintea punerii în mişcare a acţiunii penale.
Cât priveşte despăgubirile cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat, se constată că instanţa de control judiciar a apreciat corect cuantumul acestuia, nefiind depăşite limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate, pentru suferinţele încercate de reclamant şi familia sa.
Astfel, se apreciază că suma acordată ca daune morale este în măsură să asigure victimei erorii judiciare, o satisfacţie cu caracter compensatoriu, în aşa fel încât, dimensiunea reparaţiunii să fie, dacă nu integrală, măcar, pe cât posibil, suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
Tot astfel, cu referire la despăgubirile materiale, chiar dacă într-adevăr, nimeni nu poate garanta că reclamantul şi-ar fi păstrat funcţia de director al băncii, nu poate fi negat raportul de cauzalitate dintre declanşarea procesului penal şi pierderea acestei funcţii, astfel că în mod corect s-a apreciat că reclamantului i se cuvin despăgubiri materiale şi ulterior punerii în libertate, până la data emiterii ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală (nr. 8 din 28 octombrie 2002), dată la care se poate afirma că s-a clarificat situaţia juridică a celui în cauză şi, cel puţin teoretic, ar fi existat posibilitatea repunerii în funcţia anterior deţinută.
Cât priveşte excepţia invocată de recurentul pârât, întemeiată pe dispoziţiile art. 506 alin. (3) C. proc. pen., aceasta nu poate fi primită în condiţiile în care, din toate actele cauzei rezultă că, la data sesizării primei instanţe, reclamantul locuia în municipiul Timişoara.
Referitor la perioada pentru care reclamantului i se cuvin daune morale, ambele instanţe au reţinut corect că aceasta se întinde până la data condamnării definitive, atâta vreme cât însăşi promovarea recursului în anulare echivalează cu recunoaşterea de către stat a erorii judiciare săvârşite, ceea ce se constituie, în sine, într-o reparaţie morală a onoarei şi demnităţii reclamantului.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, ambele recursuri urmează a fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul P.M. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Timiş împotriva deciziei nr. 114/A din 28 aprilie2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2372/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2326/2011. Civil → |
|---|
