ICCJ. Decizia nr. 2377/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2377/2011
Dosar nr. 16946/63/2008
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra recursului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 10 decembrie 2008 reclamantul D.D.M. a chemat în judecată pe pârâţi Primarul municipiului Craiova şi Consiliul local al Municipiului Craiova solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Craiova, compus din construcţii şi dependinţe, invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
In motivarea cererii, reclamantul a susţinut că a formulat notificare în procedura Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea imobilului mai sus arătat, imobil care a fost proprietatea soţiei sale, D.D.E. şi de care aceasta a fost deposedată de stat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, notificare pe care pârâţii au refuzat să o soluţioneze în termenul prescris de lege.
In atare condiţii, reclamantul a susţinut că, în baza art. 1 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii de chemare în judecată şi restituirea imobilul preluat în mod abuziv de stat.
Prin sentinţa civilă nr. 75 din 23 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis cererea şi a dispus restituirea în natură către reclamant a imobilului situat în Municipiul Craiova, judeţul Dolj, cu obligaţia reclamantului de a-i menţine actuala afectaţiune timp de 3 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de intervenţie în interesul pârâţilor formulată de Grădiniţa cu program prelungit nr. 38 Craiova, precum şi excepţiei autorităţii de lucru judecat invocată de intervenientă.
In motivarea hotărârii, instanţa a reţinut că în cauză nu este dată excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de dispoziţiile sentinţei civile nr. 18251 din 11 septembrie 2001 a Judecătoriei Craiova, întrucât nu există identitate de obiect şi de cauză juridică între prezentul proces şi cel finalizat cu pronunţarea sentinţei menţionate, care a avut ca obiect o acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul a înregistrat notificare la entitatea deţinătoare, în termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, cu privire la care nu poate fi primită excepţia tardivităţii, sub motiv că nu a fost comunicată prin intermediul unui executor judecătoresc, întrucât legea nu prevede o atare sancţiune. Instanţa a statuat, totodată, că în condiţiile refuzului entităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în aplicarea dispoziţiilor deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a I.C.C.J., Secţii Unite, se impune soluţionarea în fond a cererii de retrocedare deduse judecăţii de reclamant în prezentul proces.
Analizând probatoriile administrate, instanţa a reţinut că reclamantul a dovedit că imobilul în litigiu a fost dobândit în proprietate, în baza actului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 1 septembrie 1945, de soţia sa B.E. şi faptul că acest imobil a fost preluat de stat, în temeiul art. 1 lit. d) din Decretul nr. 111/1951 şi în executarea sentinţei civile nr. 5353 din 30 noiembrie 1956 a Tribunalului Popular al oraşului Craiova, şi nu în temeiul Decretului nr. 92/1950 - cum greşit s-a susţinut prin cererea dedusă judecăţii, preluare care este abuzivă, în înţelesul art. 1 lit. e) din Legea 10/2001.
Constatând şi că reclamantul este singurul moştenitor al soţiei sale, conform menţiunilor certificatului de moştenitor din 13 aprilie 1994, precum şi faptul că imobilul - construcţie este afectat desfăşurării activităţii unei grădiniţe, instanţa a apreciat că se impune, în conformitate cu prevederile art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea sa în natură către reclamant, cu obligaţia de a-i menţine, conform art. 16 alin. (1) din lege, actuala afectaţiune timp de 3 ani.
Prin Decizia civilă nr. 230 din 5 iulie 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul Municipiului Craiova şi de intervenienta în interesul pârâţilor, Grădiniţa cu program prelungit nr. 38 Craiova şi a schimbat, în parte sentinţa, în sensul că a stabilit o perioadă de 5 ani pentru care urmează a fi menţinută actuala afectaţiune dată imobilului în litigiu.
In motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a făcut o corectă apreciere a probatoriilor administrate în vederea stabilirii situaţiei de fapt şi, respectiv, o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reclamantul dovedind atât calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire, cât şi faptul preluării abuzive de către stat a imobilului în litigiu din patrimoniul autoarei sale, sens în care, în aplicarea principiului prevalentei restituirii imobilului în natură, se impunea admiterea cererii deduse judecăţii.
Totodată, cât timp imobilul în litigiu nu a făcut obiectul unei măsuri de expropriere dispusă de stat şi cât timp vechea construcţie nu a fost demolată iar pe teren nu s-a edificat o construcţie nouă, instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de apelanţi nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.
Instanţa de apel reţinut, totodată, că imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor prevăzute la pct. 1 lit. a) din Anexa nr.2 a Legii nr. 10/2001, caz în care reclamantul urmează a fi obligat să-i menţină actuala afectaţiune pentru o perioadă de 5 ani, şi nu în categoria imobilelor prevăzute în Anexa nr. 2 lit. a) pct. 3, cum eronat a reţinut prima instanţă, motiv pentru care, sub acest aspect, se impune a fi modificată sentinţa.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii Municipiul Craiova şi Primarul municipiului Craiova, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
In motivarea recursului, pârâţii susţin că în mod greşit instanţele de fond au apreciat că notificarea transmisă prin poştă de reclamant este valabilă şi au respins excepţia tardivităţii, reţinând că nerespectarea cerinţei referitoare la comunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu ar fi sancţionată de legiuitor.
In susţinerea criticii menţionate, pârâţii afirmă că instanţele trebuiau să aibă în vedere întreaga procedură administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv faptul că dispoziţiile art. 22 alin. (2) din lege impun obligaţia pentru persoana îndreptăţită să comunice notificarea prin executorul judecătoresc, cu menţiunea că prin interpretarea restrictivă dată de instanţele de fond acestor dispoziţii legale se ajunge la eludarea legii.
Dată fiind tardivitatea notificării, pârâţii susţin că în mod greşit instanţele au soluţionat în fond cererea de restituire în natură, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor deciziei în interesul legi nr. XX/2007 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aplicabile doar în ipoteza în care este dat refuzul nejustificat al entităţii deţinătoare de a soluţiona o notificare transmisă prin executorul judecătoresc.
In fine, pârâţii susţin că instanţele de fond au motivat lapidar îndeplinirea condiţiei relative la caracterul abuziv al preluării de stat a imobilului în litigiu, prin trimitere la dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 10/2001, susţinând că analiza probatoriilor administrate nu relevă în mod evident o astfel de preluare.
Pârâţii susţin, totodată, că atâta timp cât imobilul revendicat este o unitate de învăţământ funcţională, ce aparţine domeniul public al Municipiului Craiova, se poate prezuma că a făcut obiectul unei exproprieri dispusă de stat, respectiv, că pe terenul expropriat a fost construită Grădiniţa nr. 38, realizându-se astfel scopul exproprierii.
În atare condiţii, pârâţii susţin că raportului juridic dedus judecăţii îi erau aplicabile prevederile art. 26 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, sens în care se impunea respingerea cererii de restituire formulată de reclamant, cu menţiunea că suprafaţa de 522 mp teren liber de construcţii aparţine unităţii de învăţământ menţionate, fiind o amenajare de utilitate publică, în înţelesul art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
La data de 15 septembrie 2010 a decedat reclamantul D.D.M., procesul fiind continuat de moştenitoarea acestuia G.F.
Analizând recursul, în limita susţinerilor pârâţilor care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
In drept, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc de pe lângă judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului iar potrivit alin. (5), nerespectarea termenului de 6 luni, prevăzut pentru trimiterea notificării, atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Din cuprinsul dispoziţiilor legale mai sus arătate, rezultă că legiuitorul a sancţionat cu pierderea dreptului de a se obţine măsuri reparatorii în procedura acestui act de reparaţie lipsa înregistrării unei notificării în termenul prevăzut de lege, nu şi faptul netrimiterii notificării prin intermediul executorului judecătoresc.
Aşa fiind, înregistrarea la entitatea deţinătoare a unei notificări de către persoana îndreptăţită, în termenul legal, nu justifică refuzul acesteia de a o soluţiona în condiţiile prescrise prin legea de reparaţie şi nu atrage incidenţa excepţiei tardivităţii, motivat de faptul că nu a fost transmisă prin intermediul unui executor judecătoresc.
In speţa supusă analizei, se constată că la data de 11 februarie 2002, adică în termenul legal, reclamantul a notificat entităţii deţinătoare pretenţia de retrocedare a imobilului în litigiu.
In atare condiţii, interpretând corect dispoziţiile legale mai sus arătate, instanţele de fond au statuat cu privire la refuzul nejustificat de soluţionare a notificării de către pârâţi şi la lipsa de fundament juridic a excepţiei tardivităţii formulării acesteia, soluţionând în fond pretenţia de restituire deduse judecăţii de către reclamant, posibilitate statuată prin dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. XX /2007 dată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Se constată, totodată, că pârâţii, în susţinerea motivului de recurs instituit prin dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu dezvoltă nicio critică de nelegalitate ci se rezumă să invoce caracterul concis al motivării hotărârii recurate în partea referitoare la analiza condiţiilor de fapt în care autoarea reclamantului a fost deposedată de stat de imobilul în litigiu, aspect care nu se confundă cu nemotivarea.
In susţinerea acestui motiv de recurs se constată, totodată, că pârâţii dezvoltă critici de netemeinicie, anume afirmă că instanţele de fond au stabilit greşit situaţia de fapt, printr-o apreciere greşită a probatoriilor administrate relative la modalitatea în care imobilul în litigiu a fost preluat de stat reiterând, fără a argumenta, apărarea potrivit căreia cât timp imobilul este afectat desfăşurării unei activităţi de învăţământ se poate prezuma că a făcut obiectul unei exproprierii, motiv pentru care raportului juridic dedus judecăţii îi erau aplicabile prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, apărare analizată şi respinsă, motivat, de instanţa de apel.
De altminteri, astfel de critici, prin care se invocă săvârşirea de către instanţele de fond a unei greşeli grave de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, ca urmare a abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Municipiul Craiova prin Primar şi Primarul municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 230 din 5 iulie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2383/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2375/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
