ICCJ. Decizia nr. 2383/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2383/2011
Dosar nr. 35598/3/2005
Şedinţa publică din 16 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta S.M.I. a solicitat (ca moştenitoare a defunctului soţ S.M.), în contradictoriu cu pârâţii RA A.P.P.S., Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, A.M.A. şi Partidul Social Democrat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, în urma comparării titlurilor părţilor, să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Ulterior, reclamanta a formulat şi cerere de chemare în judecată a altei persoane întemeiată pe art. 57 C. proc. civ., respectiv a numitei D.R.G., care a devenit astfel intervenient forţat în cauză.
De asemenea, numiţii C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V., C.L.Ş. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu, solicitând să se constate că garsoniera nr. 6, situată la etajul 1 în imobilul din Bucureşti, sector 1, este proprietatea lor şi să fie obligaţi pârâţii să le-o lase în deplină proprietate şi liniştită posesie şi folosinţă.
Au arătat, în motivarea cererii, că garsoniera a fost dobândită de autoarea lor, M.C.E. prin cumpărare de la autorul reclamantei, S.A., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 21702 din 10 iulie 1948 şi transcris sub nr. 14400/1948, unica moştenitoare a acesteia fiind C.E.M., pe care intervenienţii au moştenit-o la rândul lor.
Prin sentinţa civilă nr. 649 din 07 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtei A.E. şi excepţia autorităţii de lucru judecat; a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice; a respins ca inadmisibilă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta S.M.I. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi RA A.P.P.S.; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins pe acest temei acţiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi; a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată a altei persoane şi cea privind pe intervenienta în interes propriu P.; a disjuns cererea de intervenţie în interes propriu, cu formarea unui nou dosar.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a numitei A.E. (decedată în 2004), este neîntemeiată, în condiţiile în care, mai înainte de prima zi de înfăţişare , reclamanta a precizat că înţelege să cheme ca pârât pe moştenitorul acesteia, pârâtul A.M.A., astfel că autoarea acestuia nu mai este parte în cauză.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, raportat la principiul specialia generalibus derogant, tribunalul a apreciat că este întemeiată faţă de pretenţia formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane juridice Statul Român şi respectiv, RA A.P.P.S., reclamanta având la îndemână procedura specială de reparaţii reglementată de Legea nr. 10/2001, pe care de altfel a şi urmat-o (conform notificării nr. 253 din 22 mai 2001), acţiunea în revendicare apărând ca inadmisibilă şi prin prisma adagiului electa una via non datur recursus ad alteram.
Referitor la acţiunea principală precizată, formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi persoane fizice, tribunalul a considerat că, în condiţiile în care, până în prezent, reclamanta, deşi a urmat procedura legii speciale, nu a primit vreo reparaţie, nu se poate respinge acţiunea a priori ca inadmisibilă, în condiţiile în care se solicită cercetarea aspectului referitor la existenţa unui bun care trebuie protejat în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
A fost găsită nefondată şi excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâtul A.M.A., întrucât sentinţa la care s-a raportat acesta (nr. 3422/2003 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti), a fost pronunţată între intervenienta forţată P.D.R.G., pe de o parte şi A.E. (al cărei succesor în drepturi este pârâtul), reclamanta nefiind parte în acel proces, iar obiectul a vizat constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 29 noiembrie 1951 şi a contractului de vânzare adiţional şi rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953, în timp ce prezenta acţiune este una în revendicare.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active în cadrul acţiunii principale precizate, tribunalul a reţinut că la dosar au fost depuse acte din care rezultă că imobilul a fost parţial naţionalizat de la SAR Chibrituri, nu de la autorii reclamantei, S.M. şi A., iar părţile din imobil (apartament şi garsonieră) pe care le dobândiseră aceştia prin cumpărare şi, ulterior construire, identificate prin raportul de expertiză construcţii dispus în cauză au fost înstrăinate de aceştia (numitul S.A. a vândut garsoniera nr.6, către autoarea intervenienţilor, C.M.E. prin contractul de vindere-cumpărare sub semnătură privată atestată de avocat şi purtând dată certă 10 iulie 1948, iar numita S.M. a vândut numitei A.E., prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 29 noiembrie 1951, completat şi rectificat prin contractul de vânzare adiţional şi rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953 (a căror veridicitate a fost contestată de reclamantă, dar a fost confirmată prin expertiza grafologică dispusă în cauză) celălalt apartament.
Tot de la A.E. şi nu de la autoarea reclamantei, a fost preluat apartamentul în folosinţa gratuită a C.C. al R.M.R., motiv pentru care prin sentinţa civilă nr. 2884 din 23 martie 1994, rămasă irevocabilă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a şi dispus retrocedarea imobilului către aceasta.
Faţă de aspectul că autorii reclamantei au înstrăinat prin acte valabile şi nedesfiinţate până în prezent, părţile din imobil pe care le dobândiseră anterior în proprietate şi cum acţiunea în revendicare este pusă doar la îndemâna proprietarului care a pierdut posesia imobilului său, nu şi a persoanei care şi-a pierdut însăşi calitatea de proprietar prin înstrăinarea voluntară a bunului, văzând şi dispoziţiile art. 109 C. proc. civ., tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea principală precizată îndreptată împotriva pârâtului A.M.A. şi intervenienţilor C.D.M., M.C.V., M.C.A., C.M.V., C.L.Ş., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Aceeaşi soluţie a fost dispusă şi cu privire la acţiunea îndreptată împotriva pârâtului PSD, întrucât reclamanta nu a dovedit în cauză că PSD ar ocupa în prezent o altă parte din imobilul din str. A. decât apartamentul retrocedat lui A.E.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele S.M.I. şi P.D.R.G., criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru următoarele motive:
- Instanţa de fond trebuia să reţină că autoarea M.A.S. a fost constrânsă să semneze vânzarea unui bun care nu-i mai aparţinea, contractul nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 fiind lovit de nulitate absolută. Sancţiunea nulităţii absolute se aplică şi contractului de vânzare-cumpărare rectificator autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953 cu privire la o parte din imobilul în litigiu;
- Tribunalul trebuia să reţină că nu s-a încheiat niciun contract prin care autorul S.A. să vândă dreptul de proprietate asupra garsonierei şi dependinţelor acesteia;
- Decretul nr. 92/1950 nu a reprezentat un titlu valabil al statului aspra imobilului în litigiu, constituind doar o justificare a abuzurilor statului comunist;
- Instanţa de fond trebuia să facă aplicarea art. 480 C. civ., art. 20 din Constituţia României, art. 6 din CEDO şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, precum şi a întregii jurisprudenţe CEDO şi să constate dreptul reclamantei asupra imobilului în litigiu şi preferabilitatea acestui drept comparativ cu dreptul de proprietate al pârâţilor. Drept consecinţă, trebuia admisă acţiunea în revendicare şi obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate reclamantei imobilul în litigiu.
Apelul a fost respins ca nefondat conform deciziei nr. 121/A din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În considerentele deciziei s-a reţinut că motivele de apel formulate vizează atât critici împotriva reţinerii excepţiei lipsei calităţii procesuale active cât şi critici pe fondul cauzei, respectiv, neaplicarea de către prima instanţă a prevederilor art. 480 C. civ., art. 20 Constituţie, art. 6 CEDO şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Faţă de împrejurarea că instanţa de apel este instanţă de control judiciar s-a constatat că nu pot fi analizate decât criticile vizând modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active şi nu criticile referitoare la ceea ce prima instanţă nu a soluţionat, respectiv fondul cauzei.
Au fost găsite neîntemeiate susţinerile apelantei S.M. conform cărora ar avea calitate procesuală activă întrucât i s-a transmis de la autorii ei dreptul de proprietate asupra părţii de imobil revendicate deoarece contractul de vânzare-cumpărare nr. 4866/1951 încheiat de S.M. cu A.E. este lovit de nulitate absolută, vânzătoarea fiind forţată să-l semneze, în timp ce garsoniera care a aparţinut în proprietate autorului S.A. nu a fost vândută niciodată de acesta.
Astfel, s-a constatat că reclamanta nu poate invoca în apel un nou obiect şi o nouă cauză ale acţiunii, respectiv constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 prin care S.M. a vândut apartamentul în litigiu către A.E., întrucât acest lucru este interzis de dispoziţiile imperative ale art. 294 C. proc. civ.
Reclamanta S.M.I. nu a învestit instanţa de fond şi cu constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către autoarea sa S.M. şi ca atare, acest act juridic autentic este valabil şi translativ de proprietate, fapt care face ca în patrimoniul reclamantei să nu se mai regăsească niciun drept cu privire la acest apartament.
În al doilea rând, autenticitatea semnăturilor autoarei vânzătoare pe actul de vânzare-cumpărare nr. 4866/1951 şi pe cel rectificator nr. 1332/1953 a fost constatată prin expertiza grafologică administrată în faţa instanţei de fond. Apelanta nu a adus probe noi în apel prin care să combată cele reţinute de prima instanţă, mulţumindu-se doar să susţină prin motivele de apel că autoarea sa a fost „forţată" să semneze cele două contracte.
În ceea ce priveşte garsoniera din imobil care iniţial a fost proprietatea autorului S.A., Curtea a constatat că la dosar s-a depus actul autentic 31702 din 06 iulie 1948, prin care acesta a înstrăinat locuinţa către C.M., astfel încât apelanta nu poate susţine că acest act juridic translativ de proprietate nu există.
Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamanta S.M.I. şi intervenienta P.D.R.G.
- În dezvoltarea motivelor de recurs a fost prezentată detaliat desfăşurarea judecăţii în etapele procesuale anterioare, începând cu sesizarea instanţei, obiectul cererii de chemare în judecată, al cererii precizatoare şi al cererilor de intervenţie formulate în cauză.
- De asemenea, au fost înfăţişate o serie de situaţii de fapt legate de momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare de către autorii recurentelor, de privarea de libertate a numitului A.S. şi de preluarea imobilului în proprietatea statului.
- S-a susţinut că autoarea părţilor, M.A.S. a fost constrânsă să înstrăineze un bun care nu îi mai aparţinea şi că respectivul contract este lovit de nulitate absolută de drept, nemafiind nevoie să se solicite constatarea nulităţii acestuia.
De altfel, nu mai este nevoie să se facă dovada constatării nulităţii absolute a trecerii în proprietatea statului a imobilului revendicat, având în vedere dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora legiuitorul a instituit o prezumţie irefragabilă în sensul că toate imobilele preluate de stat în perioada 1945 – 1989 au fost preluate abuziv, nereprezentând un titlu valabil pentru stat.
De aceea, în cadrul acţiunii în revendicare promovate trebuia să se constate că titlul reclamantei şi al intervenientei este preferabil.
- La fel ca prima instanţă a fondului, instanţa de apel face aceeaşi greşeală, reţinând că autorii reclamantelor au înstrăinat apartamentul şi garsoniera prin contracte de vânzare-cumpărare autentice, anterioare măsurii naţionalizării.
În realitate, Decretul de naţionalizare nu a produs efecte legale, iar în ce priveşte nulitatea unui act juridic, aceasta poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie, în speţă reclamanta invocând pe cale de excepţie că autoarea sa a fost constrânsă la semnarea contractului de vânzare-cumpărare din anul 1951 şi a celui rectificator, autentificat sub nr. 1322 din 27 iunie 1953.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă R.A.P.P.S. a solicitat în principal constatarea nulităţii recursului întrucât nu se invocă niciunul din cazurile de modificare sau casare prev. de art. 304 C. proc. civ. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susţinându-se că instanţele fondului au dat o corectă dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale active în condiţiile în care, potrivit istoricului de rol fiscal, autoarea reclamantei apare ca proprietar al apartamentului revendicat doar până în anul 1951, dată la care l-a înstrăinat conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat. De altfel, cu privire la imobil (apartament şi respectiv, garsonieră) au fost formulate notificări de către alte persoane (A.E., C.M.) care au încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu S.A. (în 1948) şi S.M. (în 1951), solicitându-se restituirea în natură a bunurilor.
Analizând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte constată următoarele:
- Aşa cum în mod corect se susţine în întâmpinare, cea mai mare parte a motivelor de recurs este nesusceptibilă de încadrare în drept, reprezentând doar situaţii de fapt sau înfăţişarea expozitivă a desfăşurării judecăţii în etapele procesuale anterioare.
- Se va constata totuşi că, pretinzându-se greşita apreciere asupra nevalabilităţii titlului statului din perspectiva dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, recurentul formulează o critică ce vizează legalitatea deciziei, din perspectiva aplicării normei de drept material care ar fi fost incidentă cauzei şi care ar fi justificat inclusiv calitatea procesuală activă a reclamantei şi intervenientei în interes propriu.
Sub acest aspect, recurentele susţin că în mod greşit instanţele fondului au apreciat că, atâta vreme cât nu s-a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare autentice încheiate de autorii acestora, nu şi-au dovedit legitimarea în acţiunea în revendicare promovată, având în vedere că prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit o prezumţie absolută de preluare abuzivă în favoarea statului.
Critica nu poate fi primită întrucât deplasează obiectul de reglementare al normei art. 2 din Legea nr. 10/2001 la situaţia unor contracte de vânzare-cumpărare încheiate între persoane fizice.
Aşa cum înseşi recurentele susţin, prezumţia de preluare abuzivă este instituită cu privire la stat şi nu cu privire la dobânditorii persoane fizice din acte juridice cu titlu oneros (contracte de vânzare-cumpărare în formă autentică încheiate în anii 1948 şi 1951 de autorii recurentelor).
Contrar susţinerii recurentelor, în privinţa unor asemenea acte trebuia să se facă dovada că au fost desfiinţate, lipsite de efecte juridice, pentru a se putea considera că dreptul de proprietate nu a ieşit din patrimoniul autorilor şi că astfel, transmiţându-se pe cale succesorală, este justificat demersul în justiţie pentru recuperarea bunurilor.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că autoarea S.M. a înstrăinat, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat nr. 4866 din 21 noiembrie 1951 apartamentul în litigiu către numita A.E. (cea care, de altfel, a şi formulat notificare solicitând restituirea bunului) şi că, potrivit expertizei efectuate în primă instanţă, s-a stabilit autenticitatea semnăturii vânzătoarei pe contract (ca urmare a contestării formulate de către reclamantă).
Ca atare, concluzia care s-a impus a fost aceea a validităţii contractului şi a producerii efectelor sale translative de proprietate, ceea ce a făcut ca în patrimoniul reclamantei să nu se mai poată regăsi niciun drept cu privire la apartament.
- Faţă de împrejurarea că apărările la fond au vizat doar lipsa autenticităţii semnăturii autoarei (fiind motivul pentru care s-a solicitat efectuarea expertizei grafice), în mod corect instanţa de apel a constatat că nu se pot valorifica în această fază procesuală aspecte legate de „forţarea" reclamantei la semnarea contractului.
Pe lângă aspectul că sunt două cauze de nulitate a actului juridic care se exclud (lipsa consimţământului dedusă din nesemnarea contractului şi respectiv, vicierea acestuia, ca urmare a „forţării" părţii), instanţa de apel a stabilit corect că verificarea jurisdicţională pe acest aspect ar fi echivalat şi cu o modificare a cauzei juridice a acţiunii, interzisă de dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.
- În mod egal, legitimarea procesuală nu a fost justificată nici în privinţa garsonierei nr. 6 (situată în acelaşi imobil) care a reprezentat de asemenea, obiect material al cererii de chemare în judecată.
Aşa cum s-a reţinut în fapt cu privire la această garsonieră, ea a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare (autentificat sub nr. 31702 din 6 iulie 1948) încheiat de S.A. cu C.M. (cea care a şi formulat notificare de restituire a bunului, conform Legii nr. 10/2001), contract care în drept îşi produce efectele, câtă vreme nu s-a invocat şi demonstrat în privinţa lui existenţa vreunei cauze de nulitate.
Ca atare, prin translarea proprietăţii de la autorul reclamantelor către altă persoană, în patrimoniul reclamantei şi al intervenientei nu mai subzistă vreun drept de proprietate care să le poată justifica acestora calitatea procesuală activă în acţiunea în revendicare promovată.
Faţă de toate aceste considerente, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele S.M.I. şi P.D.R.G. împotriva deciziei nr. 121 A din 17 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2384/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 2377/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
