ICCJ. Decizia nr. 2332/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.2332/2011
Dosar nr. 12322/63/2009
Şedinţa publică din 15 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Dolj la data de 20 octombrie 2009, reclamantul P.Ş.I. (fost l.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata de despăgubiri în cuantum de 1.000.000 euro, pentru repararea prejudiciilor morale şi suferinţelor cauzate prin condamnarea tatălui său, l.V., la o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică şi 10 ani degradare civică, pentru infracţiunea prevăzută la acel moment de art. 209 pct. 1 C. pen., respectiv „crimă de uneltire împotriva ondinei sociale", în baza sentinţei nr. 535/1959 a Tribunalului Militar Craiova.
Cererea a fost motivată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, reclamantul arătând că la data de 02 octombrie 1958, în locuinţa unde se afla împreună cu părinţii săi au pătruns lucrători din cadrul Direcţiei Securităţii Statului, care aveau mandat de percheziţie şi de arestare pe numele tatălui său I.V. Deşi nu au găsit nimic compromiţător, aceştia l-au ridicat pe tatăl său, privându-l de libertate până la momentul graţierii şi eliberării la 25 iunie 1964.
Reclamantul a arătat că atât el cât şi sora sa au întâmpinat dificultăţi pe perioada cât au fost elevi, motiv pentru care au fost înfiaţi în anul 1962 de P.G. şi P.M., pentru a nu mai purta numele tatălui lor şi a nu mai fi catalogaţi ca „odrasle ale unui duşman al poporului".
Reclamantul a arătat că, odată cu arestarea tatălui său, familiei i-au fost confiscate bunurile, au fost nevoiţi să se mute din domiciliul lor, iar perioada de până la eliberare în 1964 cât şi cea ulterioară a fost marcată de numeroase suferinţe.
La 27 noiembrie 2009, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în raport de prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, întrucât acesta nu are calitatea de descendent al pretinsului autor, fiind înfiat cu efectele filiaţiei fireşti la data de 14 noiembrie 1962.
Prin sentinţa civilă nr. 56 din data de 15 februarie 2010, Tribunalul Dolj, secţia civilă, a admis excepţia invocată de pârât şi a respins acţiunea ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că reclamantul nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane enumerate la art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, având în vedere că prin înfierea cu efectele filiaţiei fireşti în anul 1962 de către P.G. şi P.M., au încetat legăturile de rudenie firească cu tatăl natural, I.V.
Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamantul, criticând-o ca nelegală şi netemeinică pentru nepronunţarea asupra despăgubirilor solicitate pentru perioada 1958-1962, când a suferit mai multe presiuni din partea autorităţilor statului şi nu pentru faptul că tatăl său, I.V., a fost condamnat.
Prin Decizia civilă nr. 165 din 19 mai 2010, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul reclamantului ca nefondat, reţinând că motivele invocate în cererea apelantului echivalează cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, ce nu s-ar putea analiza, întrucât s-ar încălca art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
S-a avut în vedere că toate actele depuse în scopul dovedirii acţiunii vizează condamnarea cu caracter politic a tatălui natural al reclamantului şi nu propria situaţie a acestuia, determinată de consecinţele arestării tatălui.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul P.Ş.I., criticând-o ca nelegală pentru analiza superficială a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat despăgubiri morale inclusiv pentru perioada cuprinsă între anii 1958-1962, respectiv până la înfierea de către bunicii materni şi pe cale de consecinţă, nereţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, având în vedere că a beneficiat şi de Decretul-Lege nr. 118/1990.
La prima zi de înfăţişare, reprezentanta Ministerului Public a invocat excepţia nulităţii deciziei recurate în raport cu prevederile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 pentru neparticiparea procurorului la judecata în apel a cauzei.
Examinând cu prioritate excepţia de procedură de ordine publică, invocată, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Curtea va constata că aceasta este neîntemeiată.
Dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 se referă la participarea obligatorie a procurorului în cauzele în care se solicită instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării conform art. 1 alin. (3), sau al măsurilor administrative, altele decât cele prevăzute de art. 3.
Or, prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat doar obligarea la despăgubiri a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, astfel încât nu era obligatorie participarea procurorului, acţiunea având caracterul unei acţiuni civile în despăgubiri.
Cercetând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cărora acestea li se circumscriu, Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Având în vedere argumente invocate de reclamant în motivarea cererii introductive, argumente vizând exclusiv daunele pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea tatălui său, I.V., pentru uneltirea împotriva ordinii sociale, s-a reţinut corect de instanţele de fond şi apel, că acesta nu are calitate de a solicita acordarea de despăgubiri conform art. 5 din Legea nr. 221/2009, întrucât nu este descendent al persoanei condamnate.
Recurentul nu contestă situaţia de fapt stabilită de instanţă, în sensul că şi-a pierdut prin înfiere cu efectele filiaţiei fireşti, orice legătură de rudenie cu tatăl său natural, I.V., ci pretinde că a înţeles să solicite despăgubiri pentru propriile suferinţe cauzate de arestarea tatălui său, în perioada 1958-1962.
O asemenea precizare a fost formulată pentru prima dată prin motivele de apel, fiind corect calificată de instanţă ca echivalând cu o schimbare a obiectului cererii de chemare în judecată, inadmisibilă raportat la dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Această calitate a avut în vedere actele depuse în susţinerea cererii şi nu numai argumentele invocate prin acţiune, din care rezultă că despăgubirile vizează perioada 1958 până la graţierea tatălui natural al reclamantului, în anul 1964 şi nu perioada 1958-1962 (până la înfiere).
Critica formulată prin cel de-al doilea motiv de recurs este, de asemenea, nefondată.
Într-adevăr, aşa cum rezultă din Decizia nr. 57 din 4 aprilie 2000 privind acordarea unor drepturi prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990, reclamantul beneficiază în baza actului normativ menţionat de drepturile prevăzute de art. 3 alin. (2) şi art. 6 alin. (1) şi (2) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, întrucât în perioada 03 octombrie 1958-14 noiembrie 1962 s-a aflat în domiciliu obligatoriu ca urmare a arestării şi condamnării politice a tatălui său I.V. şi ca urmare a confiscării în întregime a averii.
Ca atare se va reţine că şi această decizie a avut în vedere o altă situaţie decât cea pentru care s-au solicitat despăgubiri în prezenta cauză, respectiv domiciliul obligatoriu impus reclamantului în perioada 1958-1962.
Dispoziţiile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 potrivit cărora acest act normativ se aplică şi persoanelor cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-Lege nr. 118/1990 cu modificările şi completările ulterioare nu pot fi însă interpretate în sensul că stabilirea anterioară a calităţii de beneficiar al Decretului-Lege nr. 118/1990 ar conduce de plano la aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009.
În absenţa oricăror probe şi oricăror verificări în cadrul unei acţiuni în justiţie.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va constata că recursul este nefondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii hotărârii în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, invocată de reprezentantul Ministerului Public.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.Ş.I. împotriva deciziei nr. 165 din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2331/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2327/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
