ICCJ. Decizia nr. 2484/2011. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2484/2011
Dosar nr.5522/3/2008
Şedinţa publică din 17 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin Decizia civilă nr. 569/A din 10 noiembrie 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta I.J. împotriva sentinţei civile nr. 1812 din 16 decembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul P.R.I., pentru considerentele ce urmează:
Prin antecontractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1183 din 26 iunie 2007, pârâtul P.R.I., în calitate de promitent vânzător, s-a obligat să vândă reclamantei I.J., în calitate de promitent cumpărător, imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, compus din teren în suprafaţă de 85,88 mp şi construcţia aflată pe acesta, imobil dobândit prin dispoziţia nr. 4362 din 01 iulie 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, pentru preţul de 400.000 Euro, avansul achitat fiind de 10.000 Euro.
Conform art. 1 din antecontract, actul de vânzare - cumpărare în formă autentică urma a se încheia la data obţinerii creditului bancar pentru cumpărare de către promitentul cumpărător, dar nu mai târziu de 45 de zile de la data semnării convenţiei.
Pârâtul P.R.I. s-a obligat, la rândul său, să pună la dispoziţia promitentului cumpărător documentele necesare vânzării, perfectării şi obţinerii creditului bancar în vederea finalizării tranzacţiei în cauză, prelungirea termenului de valabilitate a antecontractului fiind obligatorie doar în cazul nerespectării obligaţiei de către promitentul vânzător.
În caz de neexecutare a obligaţiilor asumate prin antecontract - art. 7 din convenţie, promitentul vânzător trebuie să restituie suma primită cu titlu de avans către promitentul cumpărător, iar promitentul cumpărător să achite suma de 400.000 Euro ca despăgubiri, în vederea transferării dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. De asemenea, dacă una din părţi nu îşi execută obligaţiile asumate, cealaltă parte este îndreptăţită să solicite instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fără a mai cere altă sumă de bani.
Prin declaraţia autentificată sub nr. 1184 din 26 iunie 2007, pârâtul P.R.I. a arătat că nu a mai realizat cu nimeni nici un alt antecontract sau contract sau orice altă înţelegere scrisă ori convenţie cu privire la imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1.
În baza unei convenţii încheiată între P.R.I. şi R.S.F. a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 11486 din 06 septembrie 2007 de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă (dosar nr. 14152/299/2007), instanţa luând act de tranzacţia părţilor privind stingerea definitivă a tuturor litigiilor dintre aceştia. Conform tranzacţiei, P.R.I. recunoaşte definitiv şi irevocabil dreptul de proprietate al numitului R.S.F. pentru cota indiviză de 20% din imobilul (teren şi construcţie) situat în Bucureşti, sector 1, ce a fost restituit în baza Dispoziţiei nr. 4362 din 01 iulie 2005 emisă de Primăria municipiului Bucureşti, urmând ca, începând cu data de 20 iulie 2007, cel din urmă să fie coproprietar asupra acestui bun cu o cotă indiviză de 20%. Preţul pentru cota de 20% din imobil se va stabili de R.S.F., iar în cazul în care P.R.I. nu îşi respectă obligaţiile asumate prin convenţie (de a solicita în scris oricărui cumpărător al imobilului să facă plata direct în contul terţului R.S.F.), acesta este de acord să plătească daune interese, constând în echivalentul de trei ori valoarea de piaţă a bunului.
Anterior promovării cererii de chemare în judecată, prin notificarea nr. 213 din 10 iulie 2007, R.S.F. a notificat-o pe reclamanta I.J. să nu cumpere imobilul în litigiu, având în vedere diferendele apărute între acesta şi P.R.I. cu privire la imobil, în conformitate cu convenţia din 05 februarie 2003.
Prin notificarea nr. 284 din 19 iulie 2007, reclamanta I.J., luând act de existenţa litigiului dintre pârât şi R.S.F., l-a somat pe promitentul vânzător pentru comunicarea, conform clauzelor antecontractului, listei actelor necesare în vederea obţinerii creditului bancar.
Prin antecontractul încheiat între reclamantă şi pârât, ambele părţi s-au obligat să încheie în viitor, la preţul stabilit, contractul de vânzare-cumpărare. Întrucât vânzătorul nu a vândut, iar cumpărătorul nu a cumpărat, ci ambii s-au obligat numai să încheie contractul, deşi, s-au înţeles asupra lucrului şi asupra preţului, vânzarea cumpărarea nu poate fi considerată încheiată.
În măsura în care promitentul vânzător nu îşi respectă obligaţia şi vinde lucrul promis unei alte persoane, beneficiarul cumpărător nu poate cere predarea lucrului, întrucât nu a devenit proprietar, iar vânzarea încheiată cu o altă persoană este - cu rezerva fraudei (fraus omnia corrumpit) - valabilă. Ca atare, beneficiarul cumpărător nu poate cere decât daune interese.
Dacă, însă, lucrul se mai găseşte în patrimoniul vânzătorului şi nu există alte impedimente legale - pe lângă posibilitatea acordării daunelor interese - oricare dintre părţile antecontractului de vânzare - cumpărare poate cere instanţei, în lumina principiului executării în natură a obligaţiilor şi reparării în natură a pagubelor, să pronunţe, în baza art. 1073 şi art. 1077 C. civ., o hotărârea care să ţină loc de contract de vânzare - cumpărare.
Ca atare, instanţa de judecată, după ce verifică îndeplinirea tuturor condiţiilor necesare transmiterii dreptului de proprietate (inclusiv aceea ca vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut), suplineşte consimţământul părţilor prin raportare la dispoziţiile art. 1073 - 1077 C. civ.
Instanţa de fond a considerat că parte din dreptul de proprietate deţinut de pârâtul P.R.I. a fost transmis terţului R.S.F., acesta devenind coproprietar asupra imobilului în litigiu, cu o cotă de 20% din bun, prin sentinţa civilă nr. 11486/2007 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
Reclamanta I.J. a învederat prin motivele de apel, că în patrimoniul pârâtului există încă dreptul de proprietate asupra imobilului în forma în care acesta s-a obligat, cota indiviză de 20% nefiind înstrăinată.
Aşadar, pentru a stabili dacă promitentul vânzător este sau nu proprietarul lucrului vândut, dacă în patrimoniul acestuia se mai află întregul bun la data formulării cererii de chemare în judecată, trebuie să se stabilească ce efecte produce hotărârea de expedient - sentinţa civilă nr. 11486/2007 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă.
Curtea a constatat că R.S.F. l-a chemat în judecată pe pârâtul P.R.I. pentru ca acesta să fie obligat să-i transmită cota indiviză de 20% din dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu. Instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre de expedient, în condiţiile art. 1704 - 1717 C. civ. şi art. 271-273 C. proc. civ., act de dispoziţie care reprezintă un contract prin care părţile termină un proces început, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi săvârşite ori promise de o parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau îndoielnic.
Cauza soluţionată prin hotărârea menţionată anterior a avut ca obiect litigios tocmai dreptul de proprietate în cota indiviză asupra imobilului obiect al antecontractului de vânzare - cumpărare încheiat între reclamantă şi pârât.
Deşi tranzacţia produce, în principiu, efecte declarative, în speţă, ea are un efect translativ de drepturi, întrucât lucrul dat în schimb este un imobil (chiar dacă este vorba de o cotă indiviză).
În aceste condiţii, imobilul nemaifiind în întregime în patrimoniul vânzătorului (existând deja un impediment legal), suplinirea consimţământului de către instanţa de judecată nu poate fi făcută fără încălcarea dreptului celuilalt coproprietar R.S.F.
Astfel cum s-a reţinut şi de prima instanţă, nu există posibilitatea admiterii în parte a acţiunii şi pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare doar pentru cota indiviză de 80% din imobil, cerere pe care, de altfel, reclamanta nu a formulat-o decât în faţa instanţei de apel, cu încălcarea prevederilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., întrucât obiectul asupra căruia părţile au convenit pentru viitor transmiterea proprietăţii l-a reprezentat imobilul din Bucureşti, sector 1, în întregime, preţul fiind de 400.000 Euro.
Celelalte critici ale apelantei reclamante I.J., referitoare la încălcarea clauzelor antecontractului, stipulate la pct. 7 şi 8 din convenţie, se subsumează celor deja prezentate, întrucât instanţa nu poate pronunţa o hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare - cumpărare, sancţiune ce trebuie dispusă pentru neexecutarea clauzelor prevăzute de părţi, în plus, faţă de obligarea pârâtului la plata daunelor interese, când bunul se mai află în patrimoniul său, situaţie de fapt şi de drept lămurită anterior.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta I.J., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin motivele de recurs recurenta reclamantă precizează, în mod expres, că menţine aceleaşi critici formulate în apel împotriva sentinţei pronunţate de instanţa fondului şi, în plus, arată următoarele:
În mod greşit instanţa de apel nu a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 29 iulie 2007, intimatul pârât era proprietarul lucrului vândut, prin urmare, deţinea dreptul de proprietate asupra imobilului chiar în forma în care acesta s-a obligat în antecontract.
De asemenea, în mod greşit instanţa de apel a reţinut faptul că tranzacţia produce efecte translative de drepturi, deşi, în realitate produce numai efecte declarative de drepturi, natura şi regimul juridic al acesteia fiind numai de act declarativ.
La termenul de judecată din data de 17 martie 2010, în şedinţă publică, Înalta Curte a pus în dezbatere nulitatea recursului, faţă de dispoziţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. raportat la dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Luând în examinare această excepţie, Înalta Curte a constatat că recursul formulat este nul, având în vedere următoarele considerente:
După cum se cunoaşte, în condiţiile art. 304 C. proc. civ., hotărârea atacată cu recurs poate fi modificată sau casată numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ reglementate în textul de lege.
În recursul de faţă, se indică motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi anume, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, ori dată fiind cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În ambele ipoteze ale textului a fost avută în vedere, ca regulă, încălcarea normei de drept material, substanţial.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta-reclamantă a invocat argumente de fapt care decurg din considerentele deciziei atacate şi care nu vizează nelegalitatea acesteia.
Pentru a conduce la modificarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textului legal, condiţia legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greşelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.
În acest sens, trebuie menţionat că dezvoltarea recursului trebuie să cuprindă o corespunzătoare motivare a lui, în sensul arătării cu claritate a acelor critici care, circumscrise fiind motivelor de recurs îngăduite de lege, sunt de natură a învedera nelegalitatea hotărârii.
Întrucât, recurenta reclamantă în cauză nu a formulat critici care să permită încadrarea lor, nici din oficiu, într-unul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., rezumându-se la expunerea unor succesiuni de fapte şi afirmaţii, pe care nu le-a structurat din punct de vedere juridic, nesubliniind relevanţa pe care acestea o prezintă pentru cazurile limitativ prevăzute de lege – care permit analiza în calea de atac a recursului, a hotărârii date în apel, se aplică sancţiunea nulităţii recursului, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 303 C. proc. civ.
În consecinţă, văzând că în speţă nu este posibilă o încadrare a motivelor de recurs în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., ceea ce echivalează cu nemotivarea căii de atac, Înalta Curte urmează să constate nulitatea recursului în condiţiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamanta I.J. împotriva deciziei nr. 569A din 10 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2532/2011. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 2477/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
