ICCJ. Decizia nr. 2617/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2617/2011
Dosar nr. 13946/3/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 358A din 20 mai 2010 a admis apelul declarat de reclamanţii V.D. şi V.P. împotriva sentinţei civile nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. A desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, cu următoarea motivare:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 03 aprilie 2009, reclamanţii V.D. şi V.P. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor la valoarea de piaţă a imobilului din Bucureşti, strada G.G., sector 1.
Prin sentinţa civilă nr. 181 din 15 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice. S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.D. şi V.P. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
Pentru a pronunţa astfel, Tribunalul a reţinut că prezenta acţiune este o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, articole ce dau posibilitatea proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile să obţină restituirea preţului de piaţă al imobilelor. Potrivit dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009 restituirea preţului actualizat (în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) sau a preţului de piaţă (în situaţia contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995) se face de Ministerul Economiei şi Finanţelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Prin urmare, a reţinut Tribunalul, calitatea procesual pasivă în prezentul litigiu aparţine Ministerului Economiei şi Finanţelor (Ministerului Finanţelor Publice în actuala organizare) şi nu Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, persoana chemată în judecată în calitate de pârât.
Instanţa de apel a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009 şi că în mod greşit a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece distincţia făcută este formală, obligaţia de restituire a sumelor de bani reţinându-se tot în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, chiar dacă statul reprezentat de acesta figurează ca parte în proces.
De altfel, finalitatea demersului reclamanţilor ar avea acelaşi rezultat, în situaţia în care ar fi chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice, întrucât aceasta este instituţia, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită prin hotărâre judecătorească.
A respinge acţiunea pe excepţia formală invocată de pârât şi a obliga reclamanţii să reia procesul, este o sarcină disproporţionată pentru aceştia, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze, mai ales în situaţia în care rezultatul demersului jurisdicţional vizează acelaşi rezultat ca şi în cauza de faţă, aşa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la acest aspect.
Pe de altă parte, trebuie menţionat că reclamanţii, în raport de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, au devenit titulari ai unui bun, respectiv al unui drept de creanţă, care trebuie executat împotriva Statului Român, prin instituţiile abilitate, adică Ministerul Finanţelor Publice.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, criticând-o pentru următoarele motive.
1. În mod greşit s-a admis apelul reclamanţilor, arătându-se în considerente faptul că obligaţia de restituire a sumelor de bani este tot în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, chiar dacă statul figurează ca parte în proces. S-a legitimat procesual o persoană care nu a deţinut calitatea de parte în dosar, ceea ce echivalează cu încălcarea principiului disponibilităţii.
Instanţa era ţinută să judece cauza în limitele cadrului procesual stabilit de reclamantă, care a dorit să se judece în contradictoriu cu Statul Român.
2. În privinţa Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă a dreptului reclamanţilor la obţinerea despăgubirii şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât.
Aşa cum a sesizat în fapt instanţa de apel, reiese clar faptul că, cel mult, Ministerul Finanţelor Publice este instituţia care trebuie să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile.
Prin urmare, instanţa de apel a greşit prin aceea că nu a avut în vedere faptul că în cauza Ministerul Finanţelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Român, situaţie în care nu poate fi obligat în nume propriu.
3. Prin obligarea Statului Român la plata preţului reactualizat plătit de chiriaşi se încalcă şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se va face plata către reclamanţi nu va fi contul prevăzut în art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, adică acel fond extrabugetar deschis la dispoziţia Ministerului Finanţelor, ci plata se va face de la bugetul de stat având în vedere faptul că în cauză parte este doar Statul Român şi nu Ministerul Finanţelor Publice.
4. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi, fiind terţ faţă de acest contract, nu poate fi obligat pentru plata preţului, reactualizat.
În situaţia evingerii cumpărătoarei, prin deposedarea acesteia de imobilul pe care l-a deţinut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuia să fie instituită obligaţia de garanţie pentru evicţiune a vânzătoarei Primăria Municipiului Bucureşti, în conformitate cu dispoziţiile art. 1337 C. civ.
Această dispoziţie de drept comun nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.
Dispoziţiile art. 1344 C. civ., prevăd că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii.
5. Nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
În situaţia în care pârâţii vor fi deposedaţi de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, atunci sunt întrunite condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului de piaţă pentru imobilul în cauză.
6. Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres că Ministerul Finanţelor Publice poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, în speţa de faţă, deposedarea reclamantei de apartament s-a realizat în urma unei acţiuni în revendicare, astfel că nu sunt întrunite aceste condiţii speciale, prevăzute de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti şi reclamanţi nefiind anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
1.2. Sub aspectul primelor critici, se constată că s-a reţinut în sarcina Ministerului Finanţelor Publice de executat o obligaţie care ar fi în sarcina Statul Român.
Printr-un raţionament juridic, necontestat în recurs, s-au coroborat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 modificată (art. 50) cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, reţinându-se practic că prin obligaţia impusă de Legea nr. 10/2001 modificată, Ministerul Finanţelor nu face decât să acţioneze în numele Statului Român.
Soluţia urmează să fie menţinută date fiind considerentele deciziei de apel şi limitele fixate prin cererea de recurs.
3. În condiţiile în care s-a reţinut că dispoziţiile aplicabile în speţă sunt cele ale art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, plata datorată potrivit acestor dispoziţii legale nu se poate face decât din contul a cărui funcţionare este reglementată de art. 13 alin. (6) din lege.
4.5. Limitele cadrului procesual al litigiului de faţă nu sunt fixate de instituţia răspunderii pentru evicţiune, când se pune problema raporturilor dintre vânzător şi cumpărător, ci de dispoziţii speciale, respectiv cele ale Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009.
6. Atât timp cât în cauză s-a pus numai problema calităţii procesuale pasive, nu se pot verifica aspecte de temeinicie, respectiv de întrunire a cerinţelor impuse de art. 50 din Legea nr. 10/2001 republicată, aceste verificări se fac cu ocazia analizării pe fond a acţiunii.
În considerarea celor reţinute mai sus, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 358A din 20 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2621/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2616/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
