ICCJ. Decizia nr. 2621/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2621/2011
Dosar nr. 2018/96/2009
Şedinţa publică din 22 martie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, cu majoritate, prin Decizia nr. 56/A din 04 mai 2010 a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita împotriva sentinţei civile nr. 146 din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Harghita, în Dosarul nr. 2018/96/2009, şi în consecinţă:
A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul respingerii în întregime a acţiunii formulată de reclamantul L.B.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 146 din 26 ianuarie 2010 a Tribunalului Harghita s-a admis în parte acţiunea reclamantului L.B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita, constatându-se caracterul politic al condamnării penale a reclamantului, dispusă prin sentinţa penală nr. 212 din 27 septembrie 1967, pronunţată de Tribunalul Militar Cluj în Dosarul nr. 215/1967, prin care reclamantul a fost condamnat la 5 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de neprezentare la încorporare.
Prin aceeaşi hotărâre, pârâtul a fost obligat să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, precum şi la plata sumei de 2.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea reclamantului.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că reclamantul a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, pentru infracţiunea de nesupunere la încorporare, iar în contextul existent în acel moment, prin sentinţa de condamnare s-a încălcat libertatea la gândire şi conştiinţă a reclamantului, de apartenenţă la un cult religios neinterzis de lege, fiind astfel încălcat un drept fundamental al reclamantului, reglementat şi de art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi care nu poate forma obiectul unor restrângeri în afara situaţiilor prevăzute de lege.
Infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat dobândeşte natura unei infracţiuni politice, deoarece, i s-a limitat libertatea de gândire şi de conştiinţă religioasă, cu menţiunea că asemenea condamnări au fost posibile doar din cauza regimului politic, instaurat de dictatura comunistă, în acea perioadă în România.
Astfel, infracţiunea a devenit politică deoarece în vechiul regim nu exista posibilitatea executării serviciului militar alternativ, astfel încât persoanele care, prin apartenenţa la un anume cult religios sau din alte motive de conştiinţă, refuzau executarea serviciului militar obligatoriu, erau nevoite să suporte rigorile legii penale, rezultate din acest refuz.
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999, constituie infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Reclamantul, prin neprezentare la încorporare, a urmărit să i se respecte una din drepturile sale civile fundamentale şi anume libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului). Conform jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, această libertate fundamentală este una din bazele regimului democratic, libertate care include elementele esenţiale ale identităţii credincioşilor şi ale concepţiei lor despre viaţă.
Cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei de către pârâtul Statul Român, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Din considerentele sentinţei de condamnare rezultă că în faţa comisiei de încorporare reclamantul a declarat că refuză să satisfacă serviciul militar, întrucât face parte din Cultul Religios „M.I.", fiindu-i interzis să depună jurământul militar şi să pună mâna pe armă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, constituie condamnare cu caracter politic şi condamnarea pronunţată în această perioadă, pentru orice alte fapte prevăzute de legea penală [decât cele de la alin. (2)], dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul din scopurile prevăzute la art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999.
Art. 2 alin. (1) lit. d) din OUG nr. 214/1999 prevede că sunt infracţiuni săvârşite din motive politice infracţiunile care au avut drept scop respectarea drepturilor şi libertăţile fundamentale ale omului, recunoaşterea şi respectarea drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale.
Textul legal menţionat nu este incident în cauză, întrucât condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare nu poate fi înţeleasă ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale, deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40) pentru toţi cetăţenii fără nicio discriminare pe criterii religioase.
Condamnarea reclamantului pentru refuzul la încorporare nu a fost dispusă pentru că acesta ar fi luptat pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ci pentru că a refuzat să-şi îndeplinească obligaţia ce-i revenea în calitate de cetăţean al statului român, aceea de a efectua stagiul militar. Această obligaţie nu avea la bază raţionamente care să ţină de valorile comuniste, nu ţinea de regimul dictatorial, ci era o îndatorire care revenea tuturor cetăţenilor români apţi să efectueze serviciul militar, fără nici un fel de discriminare.
Scopul Legii nr. 221/2009 este de a repara prejudicii cauzate persoanelor care au suferit condamnări în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, pentru săvârşirea unor fapte, care au avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar. Astfel, în situaţia analizării caracterului politic al unei condamnări, în sensul actului normativ menţionat, trebuie să se aibă în vedere existenţa unei legături între condamnare şi săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, care să aibă ca scop împotrivirea la regimul comunist. Ar fi fost o condamnare cu caracter politic în situaţia în care sancţiunea ar fi fost aplicată pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, luptând pentru respectarea drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale, or statul a sancţionat refuzul cetăţeanului său de a-şi îndeplini obligaţia constituţională de a efectua stagiul militar, care nu avea nicio legătură nici cu regimul comunist, nici cu conştiinţa religioasă.
În înţelesul Legii nr. 221/2009 nu orice faptă care avea ca obiect apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale putea să atragă o condamnare cu caracter politic, ci numai dacă prin săvârşirea acesteia se urmărea împotrivirea la regimul comunist.
Prin urmare, condamnarea reclamantului pentru infracţiunea de nesupunere la încorporare nu a fost dispusă nici pentru că reclamantul s-ar fi împotrivit regimului totalitar, nici pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzute de norme penale, care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Astfel, nu se poate considera că scopul instituirii obligaţiei de efectuare a serviciului militar a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, întrucât ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.
În absenţa unui asemenea scop al incriminării ori al săvârşirii faptei, nu se pune problema existenţei unei infracţiuni, respectiv a unei condamnări cu caracter politic.
În interpretarea problemei în discuţie, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar, pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei Europeane pentru Drepturile Omului (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 09 mai 1984).
Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Prin urmare, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Din această perspectivă, instanţa a constatat că infracţiunea pentru care reclamantul-intimat a fost condamnat nu constituie o condamnare cu caracter politic în sensul art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.B., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Legea nr. 221/2009 nu defineşte noţiunea de condamnare politică, ci doar enumeră condamnările care au de drept un caracter politic. Pentru orice alte condamnări pentru fapte prevăzute de legea penală, dacă prin săvârşirea acestora s-a urmărit unul dintre scopurile prevăzute de la art. 2 alin. (1) din OG nr. 214/1999 pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, instanţei îi revine rolul de a constata caracterul politic al condamnărilor în condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 221/2009, în baza probelor administrate.
2. Decizia nr. 32/2009 invocată de instanţa de apel în motivarea deciziei de respingere a apelului vizează aplicarea unitară a Decretului-Lege nr. 118/1990 şi nu aplicarea Legii nr. 221/2009, potrivit căreia instanţa este ţinută să administreze întreg probatoriul pentru dovedirea caracterului politic al condamnării.
Ar fi trebuit să analizeze temeinicia cererii reclamantului prin prisma dispoziţiilor legale invocate prin acţiune, respectiv Legea nr. 221/2009, care face trimitere la OUG nr. 214/1999. Potrivit temeiului de drept, caracterul politic al unei condamnări este condiţionat nu de natura infracţiunii, ci de scopul urmărit prin săvârşirea ei, scop expres definit de legiuitor prin prevederile OUG nr. 214/1999.
Există o categorie de persoane care s-au împotrivit făţiş regimului totalitar comunist sau care au fost persecutate de către acestea ca urmare a exercitării unor drepturi fundamentale ce au fost considerate ameninţări şi care nu au beneficiat până acum de o minimă reparaţie morală constând în ştergerea consecinţelor penale ale condamnărilor lor.
Infracţiunea săvârşită de reclamant a vizat afirmarea, respectiv recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie, respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios. Cu alte cuvinte fapta penală a reclamantului a fost consecinţa afirmării unui drept fundamental cu consecinţa încălcării unei obligaţii cetăţeneşti care nu crea nici un fel de pericol ci, în mod artificial, se considera că aduce atingere capacităţii de apărare a României.
Legea nr. 221/2009 enumera expres în art. 7. situaţiile în care persoanele condamnate nu beneficiază de măsurile instituite prin lege, iar faptele de natura celei săvârşite de reclamant nu intră în aceste categorii.
3. Pentru considerentele arătate au fost admise cererile formulate în temeiul OUG nr. 214/1999 de către persoane care se află în situaţii absolut identice, respectiv care au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de insubordonare sau de neprezentare la încorporare pe motiv că aparţineau Cultului Religios „M.I.". Mai mult decât atât, într-o decizie recentă din 14 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, verificându-se legalitatea unui certificat pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, s-a dat o expresie politică condamnărilor suferite din motive religioase de către membrii Cultului Religios „M.I.".
Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a susţinut că prin Decizia în interesul Legii nr. 32/2009 s-a stabilit că persoanele condamnate pentru infracţiuni contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi art. 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
În ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea soluţiei instanţei de apel cu referire la considerentele deciziei în interesul Legii nr. 32/2009, se constată că aceasta nu este confirmată de considerentele deciziei.
Decizia în interesul legii nu poate fi omisă în soluţionarea prezentului litigiu şi nici nu exclude analizarea pretenţiilor reclamantului din perspectiva actelor normative indicate ca temei juridic şi anume Legea nr. 21/2009 şi OUG nr. 214/1999.
Prin considerentele deciziei în interesul legii arătate s-a făcut calificarea naturii infracţiunii de refuz la încorporare pe motiv de conştiinţă religioasă, respectiv a condamnării dispusă pentru această infracţiune, aspect extrem de important în condiţiile în care Legea nr. 221/2009 nu defineşte o asemenea faptă ca fiind infracţiune de natură politică, iar instanţa trebuie să ţină cont de principiul conform căruia în situaţii identice şi soluţiile trebuie să fie identice.
Astfel, refuzul satisfacerii stagiului militar obligatoriu afectează capacitatea de apărare a ţării indiferent de natura regimului politic şi nu poate fi apreciat drept o manifestare de rezistenţă sau de contestare a legitimităţii puterii politice de la un anumit moment.
Obligaţia de satisfacere a serviciului militar subzistă faţă de toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură, iar sancţionarea neîndeplinirii acesteia este expresia dreptului suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, regăsindu-se, dealtfel, şi în legislaţia statelor comunitare.
În aceste condiţii, nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice regimului comunist, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte al regimului politic existent la acea dată, iar în absenţa unui asemenea scop nu se poate vorbi de existenţa unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări cu un asemenea caracter.
Condamnarea pentru refuzul la încorporare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât nu a fost dispusă pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, care priveşte organizarea şi modul de efectuare a stagiului militar.
Pe plan comunitar, Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis că dispoziţiile art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).
De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).
Deşi în acea perioadă Statul Român nu era parte la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.
Aceeaşi orientare a Comisiei Europene a Drepturilor Omului se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).
Problemele de practică judiciară evocate de reclamant nu pot fi reţinute în conturarea soluţiei din prezenta cauză, dat fiind faptul că ulterior s-a pronunţat Decizia în interesul legii sus-menţionată, verificând practica în sensul celor reţinute.
Pentru considerentele arătate, criticile formulate sunt nefondate, recursul urmând a fi respins în consecinţă, cu aplicarea art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.B. împotriva deciziei nr. 56/A din 04 mai 2010 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2627/2011. Civil. Excepţie de... | ICCJ. Decizia nr. 2617/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
