ICCJ. Decizia nr. 2665/2011. Civil

Decizii civile ICCJ 2011

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 2665/2011

Dosar nr. 8909/2008

Şedinţa publică din 23 martie 2011

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 8909/3/2008 din 29 februarie 2008, la Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii P.V. şi P.A.L.V. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC R.V. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună, în principal, obligarea pârâţilor să le restituie preţul achitat pentru achiziţionarea apartamentului situat în Bucureşti, str. I.P., în cuantum de 28.256.634 lei, actualizat în funcţie de indicele inflaţiei, până la data plăţii efective; obligarea pârâţilor, în baza art. 1344 C. civ., la plata diferenţei dintre preţ şi sporul de valoare dobândit din imobil, între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii şi obligarea pârâţilor în baza art. 1341 C. civ. la plata daunelor-interese, constând în diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi sumele acordate prin soluţionarea capetelor de cerere anterioare.

În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin Decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, încheiat între SC R.V. SA şi reclamanţi, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. I.P., iar prin anularea contractului de vânzare-cumpărare, părţile au fost repuse în situaţia anterioară încheierii acestuia.

În temeiul art. 1341 C. civ., „cumpărătorul este răspunzător de evicţiune, cumpărătorul, dacă este evins, are dreptul de a cerere de la vânzător restituirea preţului".

Reclamanţii au apreciat că, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, în sensul că sunt îndreptăţiţi la plata sporului de valoare adus imobilului pe perioada cât l-au ocupat, precum şi restituirea actualizată a preţului plătit (în temeiul art. 1073 şi art. 1084, 1344 C. civ.) şi au solicitat admiterea acţiunii cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, invocând în drept, dispoziţiile art. 132 C. proc. civ., ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, ale HG nr. 250/2007, ale art. 1337 şi urm. C. civ.

La data de 9 aprilie 2008, SC R.V. SA a depus la dosarul cauzei întâmpinare, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de împrejurarea că este doar o unitate specializată în vânzarea, întreţinerea şi administrarea locuinţelor din fondul locativ de stat şi că din vânzarea apartamentelor, potrivit Legii nr. 112/1995, ea a primit doar un comision de 1/% din valoarea imobilelor, potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, iar sumele rezultate din vânzare s-au constituit într-un fond extrabugetar, la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice. Consideră că, în prezenta cauză, calitate procesuală pasivă are potrivit art. 5 alin. (3) din OUG nr. 184/2001 şi art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, Ministerul Finanţelor Publice.

La data de 14 aprilie 2008, Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a depus la dosarul cauzei întâmpinare şi cerere de chemare în garanţie, invocând excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi chemând în garanţie pe SC R.V. SA în temeiul art. 1337 C. civ. A susţinut că, în plan procesual răspunderea revine unităţii administrativ-teritoriale vânzătoare, în speţă, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, deoarece Statul Român nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii.

Potrivit art. 1337 C. civ., obligaţia pentru evicţiune totală sau parţială revine vânzătorului, respectiv Primăriei Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA, aceleaşi argumente fiind aduse şi în cazul restituirii preţului actualizat.

A mai invocat prescripţia dreptului material al reclamanţilor, faţă de împrejurarea că prin Decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2002, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1429 din 29 mai 2003, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 11 februarie 1997, încheiat de către P.V. şi P.A.L.V., cu Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC R.V. SA. A arătat că, din acel moment începe să curgă termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 şi a solicitat chemarea în garanţie a SC R.V. SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat la încheierea contractului de vânzare - cumpărare.

Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată, invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în temeiul Legii nr. 112/1995, art. 13 alin. (6) şi art. 51 alin. (2) din OUG nr. 184/2002, susţinând că preţul apartamentului a fost virat într-un fond extrabugetar, constituit la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, pentru acordarea de despăgubiri foştilor chiriaşi.

SC R.V. SA prin întâmpinare la cererea de chemare în garanţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, faţă de împrejurarea că are doar calitatea de mandatar la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, încasând doar un comision de 1% pentru serviciul de încheiere al acestui contract.

La termenul din 08 ianuarie 2010, reclamanţii şi-au precizat temeiul de drept ai cererii de chemare în judecată şi anume, Legea nr. 1/2009, care a modificat Legea nr. 10/2001.

Prin sentinţa civilă nr. 12 din 08 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins, ca nefondată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice si, ca nefondată pentru opozabilitate, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General. S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei - chemată în garanţie SC R.V. SA în prezenta cauză şi, în consecinţă: s-a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie faţă de această pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; s-a admis acţiunea reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, aşa cum a fost restrânsă, şi a fost obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice la plata către reclamanţi a sumei de 9777 euro, reprezentând preţul actualizat achitat de reclamanţi pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. I.P., potrivit contractului de vânzare - cumpărare din 1995 şi a sumei de 242.223 euro, reprezentând diferenţa dintre preţul achitat şi valoarea de circulaţie a imobilului, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, pentru ambele sume. Totodată, prin aceeaşi sentinţă, s-a omologat raportul de expertiză întocmit de către experta C.F. şi s-a luat act că se vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanţii au încheiat cu SC R.V. SA, în calitate de reprezentant al Municipiului Bucureşti un contract de vânzare-cumpărare în condiţiile Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul situat în Bucureşti, str. I.P., cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, iar, ulterior, prin decizie irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, la cererea fostului proprietar al imobil ului şi anume, R.R.A.

Tribunalul, pronunţându-se cu prioritate, în temeiul art. 137 C. proc. civ., asupra excepţiilor invocate de părţi, a constatat, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, că această excepţie este nefondată, întrucât acest pârât răspunde pentru Statul Român şi în temeiul Legii nr. 112/1995 şi în baza Legii nr. 10/2001, modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, precum şi în temeiul Legii nr. 1/2009, respectiv art. 50 alin. (3), care a modificat art. 50 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a respins ca nefondată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar General, întrucât imobilul vândut s-a aflat în proprietatea privată a Statului, iar în litigiile în care se dispută dreptul de proprietate asupra bunurilor preluate în mod abuziv de către Stat, acesta este reprezentat la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale de către instituţiile prevăzute de art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998.

Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei - chemată în garanţie SC R.V. SA, faţă de împrejurarea că aceasta a fost doar mandatar al Municipiului Bucureşti, la încheierea contractului de vânzare - cumpărare, având atribuţii de administrare a imobilelor proprietate privată a Statului şi, pe cale de consecinţă, a respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie, faţă de această pârâtă, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat apel apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

În motivarea apelului, se critică soluţia tribunalului arătându-se, după expunerea istoricului cauzei, că, este nelegală şi netemeinică pentru că, în primul rând, în mod greşit, instanţa de fond a apreciat că apelantul are calitate procesuală pasivă stabilind în sarcina acestuia atât obligaţia de restituire a valorii de piaţă a imobilului în baza dispoziţiilor art. 501 din Legea nr. 10/2001, cât şi a preţului actualizat cu indicele de inflaţie în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din aceeaşi lege.

Astfel, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi (21) se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare" şi nu de către Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Astfel, este evident ca în privinţa Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu se realizează identitatea impusă de lege între cel care este titularul obligaţiei din raportul juridic de dezdăunare, obligaţie corelativă a dreptului reclamanţilor la obţinerea despăgubirii şi cel care a stat în judecată în calitate de pârât.

Din conţinutul textelor enunţate, reiese faptul că Ministerul Finanţelor Publice este instituţia care trebuie să facă plata sumelor reactualizate plătite de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate prin hotărâri definitive şi irevocabile şi că aceste norme nu pot constitui temei legal pentru o hotărâre prin care să fie obligat la plată altă persoană juridică şi anume, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

În cauză, Ministerul Finanţelor Publice asigură numai reprezentarea Statului Roman, situaţie în care nu poate fi obligat în nume propriu şi nici persoanei reprezentate nu i se pot imputa obligaţiile personale ale reprezentantului, astfel că hotărârea instanţei de fond o apreciază ca fiind nelegală.

De altfel, instanţa de fond, obligând Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata preţului, a încălcat şi normele referitoare la repartiţia bugetară, deoarece contul din care se fac plăţi pentru obligaţiile Statului Român nu este identic cu cel constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

De asemenea, arată că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.

Or, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanţii P.V. şi P.A.L.V. şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatar SC R.V. SA este terţ fată de acesta, Ministerul Finanţelor Publice şi nu Statul Român având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1337 art. 1341 şi următoarele C. civ., reţinute şi de instanţa de fond în considerentele hotărârii, apelantul solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv a Primăriei Municipiului Bucureşti prin mandatar SC R.V. SA, pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.

Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu.

Nici dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, atât înainte de modificarea survenită prin Legea nr. 1/2009 cât şi prin modificarea adusă de această lege, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi să acorde calitate procesuală acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.

Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.

Aceasta tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, Primăria Municipiului Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea atât a preţului actualizat cu indicele de inflaţie cât şi a valorii preţului pentru imobilul în cauza la preţul de circulaţie.

Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că în prezenta acţiune nu există culpa acestei instituţii.

De asemenea, apelantul solicită să se aibă în vedere şi dispoziţiile art. 1344 C. civ., potrivit cărora: „Dacă lucrul vândut se află, la epoca evicţiunii, de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii". Aceste prevederi legale au fost reţinute chiar şi de către instanţa de fond în motivarea sentinţei:

Faţă de argumentele prezentate, apelantul-pârât consideră că nu are calitate procesuală pasivă în cauză şi, pe cale de consecinţă, solicită admiterea apelului, admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, în măsura în care se va respinge excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, apreciază apelantul, că, în mod nelegal şi netemeinic instanţa de fond a admis acţiunea formulată de reclamanţi având în vedere următoarele considerente:

Faţă de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, avute de altfel în vedere chiar de către instanţa de fond, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piaţă este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: prima condiţie este ca aceste contracte să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiţie este ca ele să fi fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive si irevocabile.

În speţă, arată apelantul, condiţia referitoare la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu nr. 525/112/1996, nu este îndeplinită, aşa cum a reţinut în mod greşit instanţa de fond în motivarea sentinţei atacate, având în vedere Decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 1733/2002, prin care s-a reţinut cu putere de lucru judecat reaua - credinţă reclamanţilor la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia menţionată a reţinut: „în ceea ce priveşte poziţia subiectivă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 525/112/1996, apreciind că apelanta-reclamanta a făcut dovada susţinerilor sale în sensul că aceştia au fost de rea-credinţă, cunoscând la data perfectării actului faptul că există pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti acţiunea promovată de reclamanţi pentru revendicarea imobilului".

Astfel, pe contractul de închiriere nr. 6012/1978, care a stat la baza perfectării contractului de vânzare-cumpărare din 1996 (încheiat la data de 11 februarie 1997 conform răspunsurilor formulate de SC R.V. SA la interogatoriul propus de reclamantă - fila 74 (dosar fond) este făcută menţiunea potrivit căreia există proces pe rol asupra respectivei locuinţe, copia contractului de închiriere aflându-se în dosar, întocmit în vederea vânzării, astfel cum rezultă din răspunsul şi actele anexate pe care pârâta vânzătoare Ie-a comunicat la solicitarea instanţei de a fi înaintate actele care au stat la baza vânzării - cumpărării.

Faţă de menţiunea astfel făcută de pârâta vânzătoare care a şi fost parte în procesul de revendicare promovat la data de 26 septembrie 1996, precum şi faptul că pârâţii cumpărători au avut posibilitatea de a cunoaşte conţinutul dosarului întocmit în soluţionarea cererii lor de cumpărare a apartamentului în condiţiile Legii nr. 112/1995, tribunalul a apreciat că a fost făcută în cauză dovada contrară prezumţiei de bună-credinţă instituită prin dispoziţiile art. 1899 C. civ., fiecare dintre părţile contractante având cunoştinţă ori posibilitatea de a lua la cunoştinţă cu diligente minime, despre procesul de revendicare aflat în curs de soluţionare.

Mai mult decât atât, deşi contractul de vânzare-cumpărare a cărei nulitate se invoca a fost încheiat la data de 11 februarie 1997 (astfel cum rezultă din afirmaţiile pârâtei vânzătoare şi din menţiunea cuprinsă în înscrisul constatator al convenţiei), el a fost datat în titulatură ca fiind încheiat în anul 1996.

Tribunalul a apreciat că, procedând astfel, părţile contractante astfel au dat dovadă de rea - credinţă şi au urmărit situarea convenţiei sub regimul juridic anterior intrării în vigoare a HG nr. 11 din 29 ianuarie 1997, act normativ care, prin art. 1 alin. (6) reglementa în mod imperativ suspendarea de drept a procedurilor administrative prevăzute de Legea nr. 112/1995 până la soluţionarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acţiunilor în revendicare exercitate de foştii proprietari.

Aşa fiind, tribunalul a reţinut că şi pârâţii cumpărători au avut cunoştinţă de existenţa acţiunii în revendicare promovată de reclamanta-apelantă, condiţii în care au înţeles să încheie contract în modalitatea mai sus arătată.

Apelantul apreciază că, în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001 şi, prin urmare, nu poate fi obligat la restituirea preţului actualizat la valoarea de piaţă achitat de reclamanţi în baza contractului de vânzare - cumpărare.

Având în vedere motivele expuse mai sus, apelantul-pârât solicită admiterea apelului aşa cum a fost formulat şi modificarea sentinţei civile atacate, în sensul respingerii ei ca fiind neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 337/ A din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 13 din 08 ianuarie 2010 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a IV a Civilă, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţii P.A.L.V. şi P.V., şi intimatul pârât Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi intimatul - pârât chemat în garanţie SC R.V. SA.

A fost schimbată în parte sentinţa, în sensul că a fost respinsă ca nefondată cererea de obligare a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata diferenţei dintre preţul achitat şi valoarea de circulaţie a imobilului.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu cele două distincţii pe care le face apelantul, Curtea a constatat că, potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin OUG nr. 184/2002, plata sumelor reprezentând preţul actualizat achitat de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Conform art. 13 alin. (6) pct. a din Legea nr. 112/1995, la dispoziţia Ministerului Finanţelor se constituie fondul extrabugetar pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor prezentei legi, fond ce se va alimenta în principal cu sumele obţinute din vânzarea către chiriaşi a apartamentelor care nu s-au restituit în natură, reprezentând plăţi integrale, avansuri, rate şi dobânzi, după deducerea comisionului de 1 % din valoarea apartamentelor.

Aşadar, potrivit Legii nr. 112/1995, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare-cumpărare perfectat în temeiul acestui act normativ nu se încasa de cel ce întocmea documentaţia şi actul de vânzare, ci era virat direct Ministerului Finanţelor Publice, OUG nr. 184/2001 prevăzând în mod expres, după cum s-a arătat mai sus, obligaţia de plata a preţului reactualizat în sarcina Ministerului Finanţelor Publice.

Constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 1996, au devenit aplicabile principiile efectelor nulităţii actului juridic, în speţă, retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară încheierii actului juridic respectiv. Conform principiului restitutio în integrum, tot ceea ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat; prin urmare părţile, trebuie să-şi restituie reciproc prestaţiile efectuate în executarea actului juridic anulat.

În speţă, părţi în contractul de vânzare-cumpărare au fost reclamanţii, în calitate de cumpărători şi SC R.V. SA, ca mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti, în calitate de vânzător, de unde rezultă că cel care, în principiu, are obligaţia restituirii preţului încasat este Municipiul Bucureşti, întrucât în baza acestui principiu general nu este posibil ca o altă persoană să restituie prestaţiile primite de parte într-un contract a cărui nulitate a fost constatată prin hotărâre judecătorească.

Totuşi, în soluţionarea cererii trebuie dată eficienţă cu prioritate prevederilor speciale ale OUG nr. 184 din 12 decembrie 2002, respectiv art. 5 alin. (3) conform cărora, plata sumelor prevăzute la alin. (2) (privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (8) din Legea nr. 112/1995. Aşadar, având în vedere caracterul de normă specială a acestor prevederi faţă de cele ale Codului civil în materie de vânzare - cumpărare, s-a reţinut că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice este consacrată nu convenţional, ci pe cale legală, aceeaşi concluzie fiind dedusă şi din dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 1/2009, lege aplicabilă litigiului de faţă, în raport de precizarea depusă de reclamanţi la data de 8 ianuarie 2010.

S-a reţinut ca nefondată şi critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, deoarece distincţia pe care o face recurentul este formală obligaţia de restituire a sumelor de bani, reţinându-se tot în sarcina Ministerului Finanţelor Publice, chiar dacă statul figurează ca parte în proces.

De altfel, finalitatea demersului intimaţilor - reclamanţi ar avea acelaşi rezultat, în situaţia în care ar fi chemat în judecată M.F.P., întrucât aceasta este instituţia, persoană juridică, ce va trebui să execute hotărârea judecătorească pentru a satisface creanţa consfinţită prin hotărâre judecătorească.

A respinge acţiunea pe excepţia formală invocată de recurent şi a obliga reclamantul să reia procesul, este o sarcină disproporţionată pentru acesta, care ar prelungi durata litigiului peste termenul rezonabil de soluţionare a unei cauze, mai ales în situaţia în care rezultatul demersului jurisdicţional vizează acelaşi rezultat ca şi în cauza de faţă, aşa cum s-a statuat în numeroase cauze din jurisprudenţa C.E.D.O., referitoare la acest aspect.

Pe fondul cauzei s-au avut în vedere dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, conform cărora: „(1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr, 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare".

Prin Decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, a reţinut, cu putere de lucru judecat, ca motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 525/112/1996, cauza ilicită dedusă din convenţia frauduloasă a părţilor contractante, ceea ce înseamnă fără putinţă de tăgadă, că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Consecinţa acestei constatări este aceea că la data deposedării, reclamanţii nu aveau un bun în sensul convenţiei, astfel că atât potrivit reglementărilor naţionale cât şi jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, reclamanţii sunt îndreptăţiţi doar la restituirea preţului reactualizat pe care l-au plătit pentru apartament şi nu la preţul de piaţă al imobilului la care ar fi fost îndreptăţiţi numai în situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare ar fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În raport de aspectele subliniate anterior, Curtea a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod greşit faptul că reclamanţii au dobândit imobilul cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 în condiţiile în care puterea de lucru judecat de care se bucură Decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003, o obliga să aibă în vedere constatările instanţelor anterioare, în sensul că ambele părţi contractante au fost de rea credinţă, având cunoştinţă de existenţa pe rolul instanţelor a acţiunii în revendicare, ceea ce Ie-a şi determinat să antedateze contractul pentru a crea aparenţa respectării legii, respectiv a interdicţiei exprese de vânzare şi de suspendare a procedurii de vânzare până la soluţionarea acţiunii în justiţie, impusă de HG nr. 11/1997.

Prin urmare este evident faptul că prima, instanţă a greşit, întrucât art. 9 din Legea nr. 112/1995 prevede că „Chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente," ori faptul că părţile contractante au ignorat acţiunea în revendicare aflată pe rolul instanţelor, semnifică tocmai nerespectarea condiţiei referitoare la posibilitatea cumpărării exclusiv a apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari.

Împotriva deciziei nr. 337/ A din 13 august 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii P.V. şi P.A.L.V., pe care au criticat-o pentru nelegalitate, invocând motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea lui, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii instanţei de fond.

În dezvoltarea criticii formulate, recurenţii învederează că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că la momentul încheierii contractului de vânzare - cumpărare din 1996 nu au fost de bună credinţă, deşi au dobândit imobilul în litigiu cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, fiind chiriaşi ai imobilului înaintea încheierii contractului şi îndeplinind toate condiţiile prevăzute de legea precitată.

Se mai arată că, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că reclamanţii au fost de rea credinţă, prin faptul că aveau cunoştinţă de existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în revendicare a imobilului ce a făcut obiectul contractului de vânzare - cumpărare, deşi acea acţiune nu a fost promovată în contradictoriu cu recurenţii şi că hotărârea pronunţată în acel dosar nu le este opozabilă.

Mai susţin recurenţii împrejurarea că, iniţial acţiunea în revendicare se referea la un imobil cu o altă adresă decât cea a imobilului din litigiu, creându-se astfel o confuzie faţă de care ei au fost străini.

În acest sens menţionează că, ulterior promovării unui recurs în anulare s-a clarificat situaţia exactă a imobilului referitoare la datele de identificare.

Recurenţii mai susţin că, în mod corect a stabilit instanţa fondului lipsa de relevanţă a împrejurării că litigiul declanşat de fostul proprietar ar fi fost notat la SC R.V. SA, şi că vânzătorul avea obligaţia să nu înstrăineze un bun aflat în litigiu, recurenţii neavând cunoştinţă despre acest litigiu, deoarece nu au fost notificaţi de către foştii proprietari. în această situaţie, se susţine că, Ministerul Finanţelor nu poate fi exonerat de obligaţia ce-i revine.

În fine, recurenţii susţin că aprecierile referitoare la reaua lor credinţă nu au nicio relevanţă în speţă, deoarece reaua-credinţă este un motiv de anulabilitate prevăzut de Legea nr. 10/2001 şi nu de Legea nr. 112/1995, astfel că hotărârea la care se referă instanţa de apel nu constată nici o încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995. în această situaţie, se susţine că devin incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care determină obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la restituirea preţului de piaţă al imobilului.

Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În Capitolul III din Normele Metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 republicată, se dezvoltă aspecte legate de modalitatea de constituire şi utilizare a fondului extrabugetar şi se instituie obligaţia unităţilor specializate, care evaluează şi vând apartamentele ce fac obiectul Legii nr. 112/1995, de a încasa contravaloarea acestora de la cumpărător, de a reţine comisionul de 1% şi de a vira suma rămasă în contul deschis la Trezoreria Statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul.

Conform acestei legi, preţul plătit de cumpărător la încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu este încasat de cel ce întocmeşte documentaţia şi actul de vânzare, ci se virează direct Ministerului Finanţelor Publice, obligaţia de plată a preţului reactualizat revenind în sarcina acestuia, aşa cum prevede OUG nr. 184/2001.

Contractul de vânzare - cumpărare din 1996 a fost constatat nul absolut, ca urmare a relei credinţe manifestată de cumpărător.

În această situaţie au devenit aplicabile principiile efectelor nulităţii actului juridic, respectiv retroactivitatea şi repunerea în situaţia anterioară încheierii actului juridic.

Astfel, conform principiului restitutio in integrum tot ce s-a executat în baza unui act anulat se restituie, încât părţile din raportul juridic să revină la situaţia anterioară încheierii acestuia, ele fiind obligate să-şi restituie reciproc prestaţiile efectuate cu ocazia executării actului juridic ce s-a anulat.

În respectivul contract de vânzare-cumpărare au fost părţi recurenţii-reclamanţi în calitate de cumpărători şi SC Rom Vial în calitate de vânzător, ca mandatar al Primăriei Municipiului Bucureşti, obligaţia de restituire a preţului revenind Municipiului Bucureşti.

Corect instanţa de apel a reţinut că, prin Decizia civilă nr. 184/ A din 4 februarie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, a stabilit cu putere de lucru judecat, ca motiv de nulitate absolută a contractului de vânzare - cumpărare precitat, cauza ilicită dedusă din convenţia frauduloasă a părţilor contractante, ceea ce denotă că acest contract nu a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.

Drept consecinţă, este faptul că la data deposedării, reclamanţii nu aveau un bun în sensul convenţiei, fiind de rea credinţă, astfel că sunt îndreptăţiţi numai la restituirea preţului reactualizat pe care l-au plătit pentru apartament şi nu la preţul de piaţă al imobilului, la care ar fi fost îndreptăţiţi în cazul în care contractul s-ar fi încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Instanţa de apel corect a reţinut că reclamanţii au dobândit imobilul cu încălcarea dispoziţiilor Legii 112/1995, în condiţiile în care puterea de lucru judecat a deciziei nr. 184/ A din 4 februarie 2003 obliga să aibă în vedere constatările instanţelor anterioare şi anume, faptul că părţile contractante au fost de rea credinţă.

Este cert că ele au avut cunoştinţă despre existenţa pe rolul instanţei a acţiunii în revendicare, motiv pentru care au antedatat contractul, cu scopul de a crea aparenţa cu privire la respectarea legii, respectiv cea de vânzare şi de suspendare a procedurii vânzării până la soluţionarea acelei acţiunii.

Faptul că părţile contractante au ignorat acţiunea în revendicare aflată pe rolul instanţelor, echivalează cu nerespectarea condiţiilor privind posibilitatea cumpărării apartamentului ce nu se restituie în natură foştilor proprietari.

Mai mult decât atât, recurenţii au ignorat şi faptul că foştii proprietari au notat la oficiul de vânzări SC R.V. SA litigiul în desfăşurare privind redobândirea imobilului. în această situaţie este nerelevantă apărarea recurenţilor, în sensul că hotărârea pronunţată în acea cauză nu le este opozabilă, deoarece nu au fost părţi în respectivul proces.

Notarea făcută cu privire la procesul de revendicare a imobilului ce a făcut obiectul vânzării, era de natură să-i oblige pe recurenţi să se abţină de la cumpărarea imobilul până la încetarea tuturor afacerilor judiciare ce îl priveau.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel este în afara criticilor formulate prin cererea de recurs, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamanţilor urmează să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.V. şi P.A.L.V. împotriva deciziei nr. 337/ A din 13 mai 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 3281/2011. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 2527/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2665/2011. Civil