ICCJ. Decizia nr. 3423/2011. Civil. Exequator (recunoasterea inscrisurilor si hotararilor straine). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3423/2011
Dosar nr. 40106/3/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 12 octombrie 2009, Ş.S. a solicitat, în temeiul art. 166 şi 170 din Legea nr. 105/1992 şi în contradictoriu cu Ş.R.N., recunoaşterea hotărârii străine de divorţ nr. 306121/ 8 pronunţată de Curtea Supremă din New York, Districtul New York, la Secţiunea Matrimoniale/ IAS 6, din 10 septembrie 2008, prezidat de onorabilul judecător N.F.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 271 din 26 februarie 2010, a admis cererea formulată de Ş.S. în contradictoriu cu pârâtul Ş.R.N. A recunoscut efectele depline pe teritoriul României ale hotărârii de divorţ pronunţată de Curtea Supremă din New York cu nr. 306121/ 8, Districtul New York la Secţiunea Matrimoniale/ IAS 6, la 10 septembrie 2008.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că prin respectiva hotărâre a fost desfăcută căsătoria încheiată la data de 8 iunie 1996 între reclamanta Ş.S. şi pârâtul Ş.R.N., s-a încredinţat reclamantei, spre creştere şi educare, minora Ş.A.A., născută la data de 4 iunie 1998, prin termenul de „custodie exclusivă", s-a stabilit pensia de întreţinere la 118 dolari americani pentru întreţinerea minorei şi s-a dispus că reclamanta poate să revină la numele de fată, acela de „G.".
Tribunalul a constatat că hotărârea menţionată constituie un act jurisdicţional, în sensul dispoziţiilor art. 165 din Legea nr. 105/1992, că aceasta este definitivă conform legii statului în care a fost pronunţată şi că pricina soluţionată de Curtea Supremă din New York nu era de competenţa exclusivă a jurisdicţiei române, conform art. 151 din Legea nr. 105/1992, fiind îndeplinită condiţia competenţei instanţei străine, atât în dreptul internaţional privat, cât şi în dreptul intern al statului străin.
Văzând şi dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 105/1992, tribunalul a constatat îndeplinită şi condiţia reciprocităţii, reţinând că au fost îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 167 din lege şi considerând că în cauză nu este incident vreun caz de refuz al recunoaşterii hotărârii străine prevăzut de art. 168 din acelaşi act normativ.
Apărările pârâtului în sensul că la pronunţarea hotărârii a cărei recunoaştere se cere nu a fost legal citat nu au fost primite, întrucât din cuprinsul respectivei hotărâri rezultă că i s-a înmânat citaţia în afara Statului New York, iar din certificatul de examinare nr. 6756 (fila 40) rezultă că împotriva hotărârii de divorţ nu s-a depus nicio notificare de apel, astfel încât aceasta este definitivă, în acord cu dispoziţiile art. 165 din Legea nr. 105/1992.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, prin Decizia nr. 563/ A din 13 octombrie 2010, prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut de către instanţa de apel, că în ceea ce priveşte motivele de apel de ordine publică invocate de pârât, în raport de dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 105/1992, faptul că instanţa s-a pronunţat cu privire la modalitatea de plată a asigurărilor sociale faţă de minoră, precum şi la plata pensiei de întreţinere nu încalcă ordinea de drept internaţional privat român. Dimpotrivă, stabilirea unor drepturi în favoarea minorei rezultate din căsătorie, este în concordanţă cu principiul respectării interesului superior al copilului prevăzut de Legea nr. 242/2004.
Nici motivul de apel privind necompetenţa materială a Secţiei a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti de a soluţiona pricina nu a fost găsit întemeiat, întrucât art. 2 pct. l lit. i) C. proc. civ. dă în competenţa tribunalului, ca instanţă de fond, soluţionarea cauzelor având ca obiect recunoaşterea în România a efectelor hotărârilor judecătoreşti străine, fără a distinge între secţiile civile ale tribunalului.
Cel de-al treilea motiv de apel, respectiv soluţionarea cauzei cu minus petitio, s-a apreciat că nu reprezintă un motiv de ordine publică. Persoana interesată să invoce nelegalitatea sentinţei din acest punct de vedere era reclamanta, aceasta fiind persoana vătămată în sensul art. 105 C. proc. civ. S-a reţinut, de altfel, că la această cerere s-a şi renunţat, potrivit înscrisului de la fila 183, motiv pentru care nu a mai fost susţinut la dezbaterile pe fond.
Nici celelalte motive de apel nu au fost primite. Astfel, în ceea ce priveşte aspectul potrivit căruia hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea normelor de competenţă absolută a instanţei române, deoarece ambii soţi au domiciliul în România şi sunt cetăţeni români, curtea de apel a reţinut că în fapt, cei doi soţi, împreună cu minora rezultată din căsătorie, începând cu anul 2002 au locuit în Statele Unite ale Americii, având reşedinţa comună la New York, iar din anul 2008, pârâtul s-a întors în România, însă reclamanta a continuat să locuiască la New York împreună cu fiica sa, astfel cum rezultă din adresa Departamentului de Proprietate Imobiliară aflată la fila 161 dosar apel. Au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 105/1992, respectiv cele cuprinse la art. 20 şi 22, în raport de care s-a constatat că sentinţa Curţii Supreme din New York nu a încălcat competenţa instanţelor române, fiind dată în conformitate şi cu legile române.
A fost reţinut ca neîntemeiat şi motivul de apel privind caracterul nedefinitiv al hotărârii străine, constatându-se că procedura de citare a pârâtului şi comunicarea actului de sesizare s-a făcut în mod corect, conform normelor procedurale ale acestui stat. In speţă, informaţiile privind procedura citării rezultă clar din actele emanând de la instanţa americană, dar şi din adresa dată la 27 iulie 2010 de firma de avocatură L. & M. (fila 167), facându-se dovada că citaţia şi copia actului de sesizare au fost primite (fila 16 dosar fond), această concluzie fiind în acord şi cu legea română, respectiv art. 90 C. proc. civ.
S-a constatat, de asemenea, din actele dosarului, că hotărârea de divorţ a fost comunicată pârâtului (filele 167 - 178), nefiind primită nici susţinerea apelantului potrivit căreia la adresa respectivă domiciliază tatăl său.
De altfel, s-a reţinut că art. 171 din Legea nr. 105/1992 nu cere să fie făcută dovada comunicării hotărârii, ci numai să se facă dovada caracterului definitiv al acesteia, aspect care a fost confirmat de către funcţionarul districtual al Curţii Supreme al Statului New York (fila 40 dosar fond).
Criticile apelantului, potrivit cărora procedura de citare şi comunicarea hotărârii de divorţ ar fi trebuit îndeplinite potrivit regulii locus regit formam actum sau conform Convenţiei de la Haga din 15 noiembrie 1965, au fost apreciate ca reprezentând critici privind nelegalitatea hotărârii străine, constatându-se că instanţele româneşti nu au atribuţii de instanţe de control judiciar, instanţa de exequator neputând aprecia asupra normelor procedurale proprii aplicate de instanţele străine ci să examineze numai respectarea dispoziţiilor Legii nr. 105/1992.
S-a constatat a fi îndeplinită şi condiţia reciprocităţii, aspect ce rezultă din adresa din 2 august 2010 a Ministerului de Justiţie (fila 152 apel), precum şi faptul că în mod corect instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 167 din Legea nr. 105/1992 au fost respectate.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs pârâtul Ş.R.N., solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond unui complet specializat în cauze cu minori şi de familie, iar, în subsidiar, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei tribunalului şi respingerii acţiunii.
A invocat motivul de recurs privind pronunţarea hotărârii de complete alcătuite cu încălcarea normelor de organizare judecătorească, de ordine publică, arătând că potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, cauze cu minori şi de familie sau pentru alte materii şi făcând referire şi la art. 40 alin. (2) şi (3) şi art. 53 alin. (2) din aceeaşi lege.
A precizat astfel că în mod eronat cauza a fost soluţionată în primă instanţă de un complet de judecată în compunerea căruia a intrat un magistrat nespecializat pe dreptul familiei.
A arătat că a invocat incidentul procedural prin motivele de apel, însă instanţa l-a denumit eronat ca „excepţia necompetenţei materiale". Deşi potrivit principiului rolului activ al judecătorului, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., judecătorul avea îndatorirea să califice cererile părţilor în funcţie de conţinutul lor, iar nu în funcţie de denumirea greşită dată de acestea, curtea de apel nu a soluţionat incidentul procedural cu care fusese învestită, motiv pentru care se impune casarea ambelor hotărâri.
Un alt motiv de recurs a privit pe cel prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel însuşindu-şi în mod eronat concluziile tribunalului în sensul că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, toate cerinţele prevăzute de Legea nr. 105/1992.
Astfel, hotărârea de divorţ încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român privind competenţa exclusivă a instanţelor române. Existenţa unor norme de competenţă exclusivă a jurisdicţiei române în soluţionarea unor anumite categorii de procese de drept internaţional privat atrage imposibilitatea prorogării voluntare de competenţă.
Instanţa de apel a făcut o vădită confuzie Între normele care reglementează dreptul substanţial aplicabil şi normele de procedură în raport de care se determină competenţa instanţelor de judecată în litigii cu element de extraneitate (art. 151 din Legea nr. 105/1992).
Reţinerea de către instanţa de apel că la un moment dat a avut reşedinţa comună cu intimata - reclamantă pe teritoriul Statelor Unite nu are relevanţă în determinarea competenţei instanţei de judecată şi nu prezintă relevanţă nici în stabilirea normelor de drept substanţial aplicabile divorţului între soţi.
Deşi, atât prima instanţă cât şi instanţa de apel au reţinut în motivarea hotărârilor că ambele părţi domiciliau în România la data cererii de divorţ, având doar reşedinţa în Statele Unite, acestea au încălcat prevederile de ordine publică ale art. 151 pct. 5 din Legea nr. 105/1992 care statuează că instanţa română era exclusiv competentă să judece acţiunea.
Hotărârea de divorţ a încălcat şi ordinea publică de drept internaţional privat român prin prisma dreptului substanţial aplicabil speţei. A arătat astfel că aplicarea de către o instanţă de judecată în soluţionarea cererii de divorţ a unei alte legi decât cea determinată în raport de normele de conflict prevăzute de Legea nr. 105/1992 în art. 2, 20, 22 şi următoarele reprezintă, în mod evident, o încălcare a ordinii publice de drept internaţional privat român. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar fi apreciat că este competentă să judece litigiul dintre cei doi soţi cetăţeni români, aspectul cetăţeniei nefiind contestat pe parcursul soluţionării cauzei de către instanţa americană, aceasta din urmă ar fi avut obligaţia să aplice legea română, inclusiv în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor accesorii divorţului, cu referire la obligaţia de plată a asigurărilor sociale şi a pensiei de întreţinere pentru fiica minoră.
În continuare, a arătat că hotărârea de divorţ nu este definitivă în sensul prevederilor art. 167 alin. (1) lita din Legea nr. 105/1992. A precizat astfel că instanţa de apel a interpretat greşit atribuţiile stabilite în sarcina sa prin art. 7 alin. (1) şi art. 167 alin. (1) lita din Legea nr. 105/1992, omiţând să stabilească conţinutul legii americane sub aspectul momentului în raport de care o hotărâre judecătorească pronunţată în primă instanţă de instanţele Statului New York rămâne definitivă.
Pe cale de consecinţă, instanţa de apel nu putea stabili caracterul definitiv al hotărârii de divorţ exclusiv prin raportare la certificatul de examinare nr. 306121/2008 emis de Curtea Supremă New York, Districtul New York care menţionează numai faptul că nu a fost înregistrată nicio hotărâre judecătorească care să modifice conţinutul hotărârii de divorţ, neatestând şi caracterul definitiv al acesteia.
A precizat că efectele hotărârii de divorţ nu pot fi recunoscute pe teritoriul României întrucât nu există reciprocitate în ceea ce priveşte recunoaşterea pe teritoriul statului american New York a efectelor hotărârilor pronunţate de instanţele române. Or, instanţa de apel a stabilit existenţa acestei reciprocităţi cu încălcarea dispoziţiilor art. 128 alin. (1) din Constituţia României, conform cărora procedura judiciară se desfăşoară în limba română şi fără să dea părţilor posibilitatea efectivă de a combate aspectele prezentate (în limba engleză) prin adresa din 2 august 2010 a Ministerului Justiţiei.
A considerat că hotărârea de divorţ nu poate fi recunoscută pe teritoriul României întrucât nu au fost îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 167 alin. (2) raportat la art. 171 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 105/1992.
A arătat că instanţele române, sesizate cu o cerere prin care se solicită recunoaşterea efectelor unor hotărâri pronunţate în străinătate, pot verifica legalitatea îndeplinirii procedurii de citare, acest fapt neechivalând cu o examinare în fond a hotărârii străine.
A invocat şi prevederile Convenţiei de la Haga din 1965, convenţie la care au aderat atât statul român cât şi cel american şi care trebuie aplicată cu prioritate.
A solicitat a se avea în vedere criticile referitoare la nelegala sa citare la adresa din Bucureşti, str. G.Ţ, făcând referire la art. 90 şi art. 112 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi arătând că nu locuia efectiv la adresa indicată de intimata - reclamantă prin cererea de divorţ, cartea de identitate fiind documentul care face dovada domiciliului cetăţeanului român. A precizat că în cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte fără putinţă de tăgadă că locuia la adresa indicată de intimata - reclamantă.
Recursul este nefondat, urmând a fi. respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.
Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ., respectiv la faptul că litigiul trebuia să fie soluţionat de un complet specializat în cauze cu minori şi de familie, se reţine că acesta nu poate fi primit.
Astfel, instanţa de apel a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) proc. civ., potrivit cărora sunt date în competenţa tribunalului de a judeca, în primă instanţă, „cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor date în ţări străine".
Or, tocmai cu o acţiune în recunoaşterea unei hotărâri străine de divorţ a învestit reclamanta instanţa română şi deşi nu s-a criticat necompetenţa materială a tribunalului în judecarea cauzei, soluţia pronunţată de instanţa de apel este corectă, întrucât litigiul nu vizează aspecte care să atragă competenţa unui complet specializat, respectiv nu reprezintă o cerere de desfacere a căsătoriei, de încredinţare minor sau de stabilire a pensiei de întreţinere.
Nici criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în soluţionarea favorabilă a recursului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că hotărârea de divorţ încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român privind competenţa exclusivă a instanţelor române, se reţine că prin art. 151 din Legea nr. 105/1992, nu se instituie o astfel de competenţă exclusivă în favoarea instanţelor române, fiind îndeplinită şi condiţia competenţei instanţei străine, atât în dreptul internaţional privat cât şi în dreptul intern al statului român.
Potrivit prevederilor Legii nr. 105/1992, drepturile câştigate într-o ţară străină sunt respectate în România, în afara cazului în care sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român.
În altă ordine de idei, se reţine că în litigiile având ca obiect recunoaşterea unor hotărâri pronunţate de instanţe străine, cum este cazul în speţă, instanţa română trebuie să verifice îndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 167 din Legea nr. 105/1992, fără a avea atribuţii de instanţe de control judiciar asupra respectivelor soluţii.
Astfel, condiţiile a căror îndeplinire cumulativă trebuie verificată, potrivit articolului menţionat sunt: hotărârea să fie definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunţată, instanţa care a pronunţat-o să fi avut competenţa să judece procesul şi să existe reciprocitate în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
În raport de dispoziţiile legale de mai sus, se constată că prima condiţie, respectiv cea a competenţei instanţei care a pronunţat hotărârea a cărei recunoaştere se solicită a fost analizată, nefiind primit astfel motivul de recurs ce o vizează.
Referitor la a doua condiţie şi anume ca hotărârea să fie definitivă potrivit legii statului care a pronunţat-o, recurentul a formulat critici legate de faptul că nu se putea stabili caracterul definitiv al hotărârii de divorţ exclusiv prin raportare la Certificatul de examinare nr. 306121/2008 emis de către Curtea Supremă din New York, Districtul New York.
Or, prin respectivul certificat (fila 40 dosar tribunal), s-a atestat de către funcţionarul districtual şi grefier al Curţii Supreme, Districtul New York, că nu a fost înregistrată nicio decizie sau hotărâre judecătorească care să modifice sau să afecteze hotărârea judecătorească de divorţ semnată în 10 septembrie 2008 şi înaintată la 14 octombrie 2008. S-a certificat, de asemenea, că nu a fost depusă nicio notificare de apel.
Textul de lege cuprins la art. 167 din Legea nr. 105/1992 impune însă în plus condiţia ca în situaţia în care hotărârea a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, trebuie să se constate, de asemenea, că i-a fost înmânată în timp util citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
După cum corect a reţinut şi instanţa de apel, aceste dovezi au fost făcute şi rezultă atât din adresa aflată la fila 167 a dosarului de apel referitoare la trimiterea prin corespondenţă către pârât a hotărârii de divorţ, cât şi din cea de la fila 16 a dosarului tribunalului privind comunicarea în termen a citaţiei cu preaviz.
Criticile referitoare la nelegala sa citare la adresa din Bucureşti, str. G.Ţ. sunt neîntemeiate şi faţă de textul cuprins la art. 90 C. proc. civ., invocat de altfel şi de recurent, potrivit căruia înmânarea citaţiei şi a tuturor actelor de procedură se face la domiciliul sau reşedinţa celui citat, înmânarea putându-se face oriunde, când cel citat primeşte citaţia.
Or, în speţă, există la fila 179 a dosarului de apel o confirmare de primire, semnată de recurent, cu adresa din str. Ţ.
În raport de acestea, se reţine că recurentul nu a înlăturat prezumţia de regularitate procedurală cu dovada certă a unei alte situaţii referitoare la hotărârea în discuţie, iar refuzul recunoaşterii acesteia ar genera o situaţie juridică nouă contrară, fără existenţa unui suport legal. Chiar dacă hotărârea instanţei americane a fost pronunţată în lipsa recurentului, nu se poate refuza recunoaşterea efectelor acesteia pe teritoriul României atâta timp cât cele trei condiţii cumulative cuprinse la art. 167 din Legea nr. 105/1992 sunt îndeplinite.
Ultima condiţie cerută de textul de lege este cea referitoare la existenţa reciprocităţii în ce priveşte efectele hotărârilor străine între România şi statul instanţei care a pronunţat hotărârea.
După cum a reţinut şi instanţa de apel, şi această condiţie este îndeplinită, având în vedere adresa din 2 august 2010 a Ministerului Justiţiei (fila 152 dosar apel) potrivit căreia, ca regulă generală, hotărârile de divorţ străine, indiferent de ţara în care au fost pronunţate, sunt recunoscute în statul New York, în conformitate cu doctrina „commity", excepţie făcând cele obţinute în urma fraudei ori cele care vin în contradicţie cu ordinea publică.
Nu poate fi primit astfel nici motivul recurs care vizează lipsa reciprocităţii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la faptul că hotărârea de divorţ încalcă ordinea publică prin prisma dreptului substanţial aplicabil, cu referire expresă la pensia de întreţinere şi la cuantumul acesteia, precum şi la modalitatea de plată a asigurărilor, se reţine că faptul că instanţa s-a pronunţat asupra pensiei de întreţinere nu încalcă ordinea de drept internaţional privat român, ci dimpotrivă, după cum a constatat şi instanţa de apel, stabilirea unor drepturi în favoarea minorei rezultate din căsătorie este în concordanţă cu principiul respectării interesului superior al copilului.
Referitor la faptul că pensia de întreţinere depăşeşte în cuantum veniturile recurentului, se reţine că acesta poate solicita reducerea acesteia, în funcţie de veniturile efectiv obţinute în diferite perioade de timp.
Pentru cele de mai sus, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârât se priveşte a fi nefondat, urmând a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ş.R.N. împotriva deciziei nr. 563/ A din 13 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3446/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3415/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
