ICCJ. Decizia nr. 3415/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALA
Decizia nr. 3415/2011
Dosar nr. 44102/3/2008
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra recursurilor constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 22 noiembrie 2007, F.M., B.C.Ş. şi B.S. au solicitat, în temeiul art. 480 C. civ. şi în contradictoriu cu D.I., obligarea pârâtului a le lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, str. T., în suprafaţă utilă de 66,91 mp, cu o cotă indiviză de 14% din părţile comune ale condominiului, precum şi terenul aferent de 74,97 mp.
La 14 februarie 2008, a fost înregistrată cererea reconvenţională şi întâmpinarea formulată de pârâtul D.I. prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, iar, în subsidiar, a solicitat ca în situaţia admiterii cererii, să se constate că are un drept de superficie format din dreptul de proprietate asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului ocupat de construcţie, construcţie care a fost modificată în aşa măsură încât a devenit un bun nou.
La aceeaşi dată, pârâtul a formulat şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primar general şi a Ministerului Finanţelor Publice.
La 4 aprilie 2008, Ministerul Finanţelor Publice a solicitat chemarea în garanţie şi a SC A. SA.
Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8447 din 9 octombrie 2008 a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând că urmare efectuării raportului de expertiză tehnică, rezultă că valoarea imobilului este peste 500.000 lei, motiv pentru care, pe planul competenţei materiale, devin aplicabile dispoziţiile art. 2 pct. l lit. b) C. proc. civ.
La 10 martie 2009, reclamanţii şi-au precizat acţiunea în sensul că au solicitat obligarea pârâtului D.I. să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul situat în Bucureşti, sector 2, str. T., pe care acesta l-a cumpărat prin contractul de vânzare - cumpărare din 14 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, compus din teren în suprafaţă de 74,97 mp şi construcţie în suprafaţă de 105,05 mp, aşa cum rezultă din Răspunsul la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză întocmit de P.G.V.
Prin sentinţa nr. 380 din 17 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primar general şi a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiate. A respins acţiunea precizată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul D.I. şi chemaţii în garanţie Municipiul Bucureşti prin Primar general, Ministerul Finanţelor Publice şi SC A. SA.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active pentru nerespectarea regulii unanimităţii, că aceasta este neîntemeiată deoarece demersurile întreprinse de o parte dintre coproprietari pentru restituirea imobilului preluat abuziv de stat au caracterul unor acte de conservare a drepturilor celorlalţi proprietari, care, ulterior, pot să se desocotească între ei pe calea dreptului comun.
Referitor la calitatea de proprietar a autorului reclamanţilor, tribunalul a apreciat că aceasta vizează problema fondului cauzei.
De asemenea, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Municipiul Bucureşti prin Primar general şi Ministerul Finanţelor Publice, a fost considerată neîntemeiată, având în vedere obiectul cererilor de chemare în garanţie raportat la dispoziţiile legale care reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune coroborat cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că imobilul litigios trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, de la M.D., reclamanţii făcând, prin actele depuse la dosarul cauzei, dovada calităţii de moştenitori ai acestuia. In continuare, s-a reţinut că respectivul imobil a fost vândut pârâtului în baza Legii nr. 112/1995 şi că reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în care fiecare dintre părţi invocă un titlu.
S-a constatat că în cazul imobilelor naţionalizate există dispoziţii legale exprese, instituite prin Legea nr. 10/2001, avându-se în vedere şi prevederile art. 46 din legea specială de reparaţie.
Astfel, deşi este indiscutabil că proprietarul se poate adresa instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, o asemenea acţiune însă nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt nu îi sunt aplicabile regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ. care implică a comparare a titlurilor cu un alt criteriu de preferinţă, respectiv verificarea titlului autorilor pârâtului, ceea ce în speţă ar fi în defavoarea celui care a cumpărat cu bună - credinţă în baza Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statului ca proprietar.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Întrucât există două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii, în mod firesc se vor aplica cele speciale ale Legii nr. 10/2001 şi nu normele cu caracter general ale Codului civil.
A admite o altă soluţie ar însemna că în acest caz legiuitorul ar fi pus la dispoziţia proprietarilor două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor.
Pe de altă parte, s-a apreciat ca fiind necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, tribunalul constatând că în speţă numai pârâtul se bucură de un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1, având o speranţă legitimă în acest sens întrucât este cumpărător de bună credinţă, în raport de dispoziţiile art. 1898 C. civ. (cazul P. şi P. contra Republicii Cehe).
Totodată nici consecinţa insecurităţii raporturilor juridice nu poate fi ignorată, în acest sens, reclamanţii neputând invoca un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., atâta timp cât nu au făcut dovada că, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, au obţinut o hotărâre judecătorească prin care li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra bunului revendicat.
În consecinţă, tribunalul a reţinut că persoanele care au dobândit cu bună - credinţă bunul nu pot fi puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat respectivele bunuri (cauza R. împotriva României).
În raport de situaţia de fapt şi de drept menţionată, tribunalul a apreciat că sunt neîntemeiate cererile reconvenţională şi de chemare în garanţie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 220/ A din 23 martie 2010 a admis apelul declarat de reclamanţii F.M., B.C.Ş. şi B.S. împotriva sentinţei tribunalului, pe care a desfiinţat-o în parte. A admis acţiunea reclamanţilor. A obligat pe pârâtul D.I. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, str. T., compus din construcţie şi teren de 74,97 mp, identificate prin raportul de expertiză întocmit de expert P.G.V. A trimis spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtul D.I., Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei.
S-a constatat de către instanţa de apel că imobilul în discuţie a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950 pe numele M. (M.) D., dreptul de proprietate al acestuia fiind dovedit cu înscrisurile depuse la dosar, curtea având în vedere şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, care instituie o prezumţie legală de proprietate în favoarea persoanei care figurează în actul de preluare a imobilului de către stat, prezumţie care, în cauză, nu a fost răsturnată ci dimpotrivă confirmată prin tranzacţia încheiată în anul 1941. A fost înlăturată în acest context şi apărarea pârâtului în sensul că nu se poate constata identitatea de imobile faţă de lipsa planurilor anexa la tranzacţia încheiată în 1941. Curtea de apel a constatat, totodată, că s-a dovedit calitatea reclamanţilor de succesori în drepturi ai proprietarului.
În ceea ce priveşte nerespectarea regulii unanimităţii, curtea a constatat că respectiva chestiune a fost tranşată prin sentinţa primei instanţe, iar împotriva acestei soluţii nu s-a formulat apel de către nicio parte, astfel încât nu se mai impune a fi analizată de instanţa de apel, intrând în puterea de lucru judecat. S-a avut în vedere şi că apelul a fost declarat de reclamanţi, astfel încât acestora nu li se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac prin reanalizarea unui aspect care ar acţiona ca un fine de neprimire a cererii şi care ar împiedica analizarea fondului.
În ceea ce priveşte identitatea dintre imobilul naţionalizat şi cel actual, curtea a constatat că lucrările de consolidare, reparaţii şi de amenajări nu reprezintă lucrări care să califice construcţia ca fiind una nouă în raport de cea existentă la momentul naţionalizării.
S-a reţinut totodată că autoarea reclamanţilor, F.C. a formulat notificarea din 19 iulie 2001, conform Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea imobilului, notificare care nu a fost soluţionată până în prezent.
A constatat curtea că reclamanţii au un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, fiind greşită reţinerea instanţei de fond în sens contrar, atâta timp cât s-a apreciat în cadrul acestui proces că preluarea imobilului de către stat a fost una abuzivă, fără titlu, aceasta echivalând cu recunoaşterea în patrimoniul reclamanţilor a unui bun, în sensul menţionat.
În acest sens, s-a considerat ca fiind relevantă soluţia Curţii Europene în cauza D. împotriva României, apreciindu-se că reclamanţii au confirmarea în justiţie a unui „bun", constând în hotărârea judecătorească pronunţată de prima instanţă, prin care s-a constatat că titlul statului nu era valabil, întrucât Decretul nr. 92/1950 contravenea ordinii constituţionale a vremii.
În continuare, instanţa de apel a trecut la analizarea aspectului în ce măsură privarea de proprietate a reclamanţilor corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această ingerinţă a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, constatând că această analiză a fost făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (S. împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, P. împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006).
S-a reţinut că s-a statuat de către Curtea Europeană că vânzarea de către stat unor terţi de bună - credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
În acest context, Curtea Europeană a reţinut şi împrejurarea că legislaţia internă nu permite un remediu efectiv şi eficient al încălcării constatate, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care reclamanţii ar trebui să o parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005.
Totodată, curtea de apel a invocat practica instanţei europene referitoare la Fondul Proprietatea, concluzionând că reclamanţii sunt practic în imposibilitatea de a-şi recupera bunul.
Aşadar, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au un „bun" în sensul Convenţiei, că există o ingerinţă la respectarea dreptului lor, care a rupt echilibrul just, iar repararea acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor interne, motiv pentru care restituirea în natură a imobilului este unica măsură reparatorie pentru privarea de proprietate suferită.
S-a reţinut că pârâtul D.I. nu poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul de vânzare - cumpărare neanulat, deoarece, spre deosebire de reclamanţi, are la dispoziţie un remediu efectiv în dreptul intern, respectiv calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului, această cale fiind expres prevăzută şi în Legea nr. 1/2009.
Astfel, în ceea ce priveşte Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care condiţionează prioritatea Convenţiei Europene în raport cu legea internă astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, curtea de apel a considerat că prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este eliminat, în condiţiile în care acesta are posibilitatea despre care s-a făcut menţiune.
Astfel, s-a constatat fondat apelul reclamanţilor şi având în vedere că prima instanţă nu a intrat în cercetarea pe fond a cererilor de chemare în garanţie, care au fost respinse exclusiv ca efect al respingerii cererii principale, s-a trimis cauza la tribunal pentru rejudecarea acestora.
S-a reţinut totodată că tribunalul a respins cererea reconvenţională, dar din analiza considerentelor sentinţei reiese că nu a cercetat această pretenţie a pârâtului de a se constata în favoarea sa a unui drept de superficie, însă pârâtul nu a declarat apel, motiv pentru care curtea nu poate interveni asupra acestei soluţii şi nu poate extinde în apel analiza asupra unei cauze juridice care nu este pusă în discuţie în cadrul singurului apel cu care a fost învestită.
În considerarea acestei soluţii, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că nu există un raport de subsidiaritate între pretenţia din cererea reconvenţională şi apărarea pe cererea principală (cum există în cazul cererilor de chemare în garanţie faţă de cererea principală).
S-a reţinut, cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A. SA, invocată prin întâmpinarea depusă în apel, că aceasta nu a primit soluţionarea tribunalului, astfel încât urmează a fi avută în vedere şi această apărare (formulată de altfel şi în faţa instanţei de fond), pentru asigurarea dublului grad de jurisdicţie.
Împotriva acestei ultime decizi au declarat recursuri pârâtul D.I. si chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice.
Prin recursul declarat de pârât, s-a solicitat admiterea acestuia şi, în principal, casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului şi menţinerii hotărârii primei instanţe.
Ca motiv de casare, a considerat că pentru soluţionarea corectă a pricinii, este necesară administrarea de probe noi, respectiv expertiză tehnică specialitatea construcţii şi cercetare la faţa locului.
A arătat că imobilul restituit poate constitui o mică parte din imobilul pe care îl posedă şi că din expertiza efectuată în cauză rezultă care era starea imobilului la momentul vânzării de către stat nu şi la momentul naţionalizării.
Ca motive de modificare, a invocat art. 304 pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.
A arătat totodată că niciuna dintre instanţe nu a analizat fondul cererii principale, prin compararea titlurilor de proprietate, curtea de apel nereţinând că şi pârâtul are un „bun" în sensul Convenţiei.
O altă critică a vizat motivul prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii.
Astfel, a precizat că s-a dat câştig de cauză reclamanţilor, apreciindu-se că procedura de acordare a măsurilor reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi de Legea nr. 247/2005 este greoaie, incertă şi de durată, fără a se avea în vedere şi faptul că şi procedura pentru recuperarea preţului de piaţă al imobilului poate fi la fel de greoaie, existând în acelaşi timp şi o incertitudine legată de faptul că Legea nr. 1/2009 prevede posibilitatea recuperării respectivului preţ doar pentru imobilele pentru care s-au admis cererile privind anularea contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.
A invocat ca motiv de recurs şi pe cel prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 1/2009, în condiţiile în care contractul său de proprietate este deplin valabil, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă de desfiinţare a titlului său.
Prin urmare, a considerat că are un „bun" în sensul Convenţiei, existând o ingerinţă a statului în dreptul la respectarea proprietăţii sale şi în plus, prin admiterea cererii reclamanţilor se rupe echilibrul just.
Aplicând greşit legea, instanţa nu a făcut aplicarea principiului error communis facit jus, recurentul arătând că este subdobânditor de bună-credinţă, cu titlu oneros şi că a avut convingerea fermă că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar. A invocat în susţinere o serie de decizii ale instanţei supreme.
Chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice, prin motivele de recurs, & criticat Decizia sub aspectul prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
A considerat că instanţa de fond a motivat corect soluţia atât din perspectiva practicii Curţii Europene de Justiţie cât şi a legislaţiei interne în vigoare.
Astfel, reclamanţii au în continuare la dispoziţie procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât aceştia au şi formulat o notificare în temeiul legii speciale de reparaţie.
Or, Legea nr. 10/2001 este o lege specială, derogatorie de la dreptul comun, potrivit principiului „generalia generalibus derogant", ale cărei dispoziţii sunt obligatorii de la intrarea sa în vigoare.
În caz contrar, s-ar ajunge la situaţia în care prevederile Legii nr. 10/2001 ar fi golite de conţinut, astfel încât să nu îşi producă efectele juridice, ori nu aceasta a fost raţiunea adoptării legii.
A invocat în susţinere Decizia emisă de Înalta Curte în recursul în interesul legii, potrivit căreia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres în legea specială.
Recursurile sunt fondate.
Referitor la incidenţa Deciziei nr. 33/2008, se reţine că prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi au fost indicate, ca temei juridic, dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. civ., aceştia solicitând obligarea pârâtului să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, a stabilit că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanţa supremă a mai statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Se reţine că Decizia dată de instanţa supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează şi situaţia acţiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foştii proprietari şi foştii chiriaşi, cumpărători ai imobilelor deţinute în baza unui contract de închiriere.
Astfel, înalta Curte a reţinut că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de convenţie sau de principiul securităţii juridice.
Prin Decizia amintită, înalta Curte a observat că în cadrul unei acţiuni în revendicare este posibil ca ambele părţi să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, instanţele fiind puse în postura de a da preferabiUtate unui litiu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securităţii raporturilor juridice.
Se reţine aşadar că instanţa de apel nu a făcut aplicarea corectă a principiilor statuate de înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, limitându-se a constata că acestea condiţionează prioritatea Convenţiei Europene în raport cu legea internă, astfel încât să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, această problemă de drept tranşată prin Decizia pronunţată în recursul în interesul legii nu este aplicabilă în cauză, deoarece speţa nu ridică problema preferabilităţii reglementării internaţionale în faţa legii interne speciale, decât în măsura în care reclamantul s-ar putea prevala de un bun care să nu mai facă necesară recurgerea la procedura legii speciale şi astfel să nu mai fie în discuţie raportul dintre norma generală şi cea specială.
În cauză, aşa cum s-a arătat, reclamanţii au promovat o acţiune civilă, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, prin care au solicitat, pe calea comparării titlurilor, constatarea că titlul său de proprietate este mai caracterizat.
În ceea ce priveşte noţiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât şi valori patrimoniale, respectiv creanţe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puţin o speranţă legitimă de a le vedea concretizate.
Conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa C.E.D.O., bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza S. şi alţii împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza S.T. împotriva României, cauza A.M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc).
În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menţionat speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei (cauza P. şi P. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie 2006, cauza M. contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza L. şi H. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza I. şi M. împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, etc).
Jurisprudenţa Curţii Europene este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză M.A. şi alţii împotriva României, Curtea a afirmat că o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea C.E.D.O. din 12 octombrie 2010).
Faţă de aceste considerente se constată că reclamanţii nu deţin un bun şi un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acţiunii în revendicare, ci au un drept de creanţă (dreptul la despăgubiri) stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidenţa dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acţiunii în revendicare [electa una via non datur recursus aă alteram).
În plus, se constată că reclamanţii au ales să-şi valorifice prerogativele ce decurg din calitatea lor de succesori ai fostului proprietar al imobilului în litigiu pe calea reglementată de Legea nr. 10/2001, formulând notificare.
În aceste condiţii, avându-se în vedere şi principiul electa una via, este evident că reclamanţii nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor.
În acelaşi timp, se reţine că în cadrul acţiunii în revendicare, părţile au exhibat fiecare câte un titlu de proprietate, respectiv reclamanţii, de la care statul a preluat în mod abuziv imobilul, în raport de care aceştia nu deţin însă o hotărâre judecătorească de recunoaştere a dreptului de proprietate ori o „speranţă legitimă" şi pârâtul, contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost anulat.
În lipsa unei hotărâri care să constate nulitatea contractului de vânzare - cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul pârâtului s-a consolidat, îndreptăţindu-l pe acesta la păstrarea posesiei asupra imobilului achiziţionat în baza acestei legi şi cu bună - credinţă
Prin urmare, în ceea ce priveşte preferabilitatea tidului pârâtului, se constată că acesta justifică un titlu de proprietate, titiu şi drept ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar şi care a fost consolidat şi prin faptul că nu a fost anulat contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată, se retine că faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate şi stabilitate a raporturilor juridice, imperativ ce se degajă şi din jurisprudenţa C.E.D.O.
În ceea ce priveşte celelalte motive ale recursurilor, acestea nu vor mai fi analizate în contextul celor reţinute mai sus.
Pentru considerentele expuse, vor fi admise recursurile şi va fi modificată Decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul reclamanţilor împotriva sentinţei tribunalului ca nefondat.
Cât priveşte cererea formulată de recurentul - pârât D.I., în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., aceasta este neîntemeiată, constatându-se că deşi au fost solicitate cheltuielile de judecată de către apărătorul părţii, în dezbaterile ce au avut loc la termenul din 13 aprilie 2011, în dovedirea acestora nu s-a depus niciun înscris.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâtul D.I. şi de chematul în garanţie Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice a municipiului Bucureşti împotriva deciziei nr. 220/ A din 23 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia în sensul că respinge apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 380 din 17 martie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IlI-a civilă, ca nefondat.
Respinge cererea formulată de recurentul - pârât D.I. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3423/2011. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 3281/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
