ICCJ. Decizia nr. 3281/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3281/2011
Dosar nr. 47983/3/2008
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 819 din 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii R.G.I. şi R.M., în contradictoriu cu pârâţii R.C.N. - prin tutore P.R.D., R.I., P. (fostă R.) R.D., S.C.N., P.V.; a obligat pe pârâţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, str. I., cu cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că la data de 3 decembrie 1990, reclamanţii au cumpărat imobilul situat în Bucureşti, str. I. de la R.C.I., prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat de notariatul de Stat al Sectorului 2 Bucureşti, act transcris la Registrul de Transcripţiuni şi Inscripţiuni Imobiliare - Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti şi întabulat în Cartea Funciară la Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti din 4 iulie 2000.
Ulterior, au existat două litigii iniţiate de pârâţi, ambele soluţionate irevocabil în sensul respingerii pretenţiilor, atât cel privind anularea procurii autentificate, prin care R.C.I. îl împuternicea pe fratele său să vândă imobilul în speţă, cât şi cel privind anularea contractului de vânzare - cumpărare al reclamanţilor din 3 decembrie 1990, solicitată de pârâţii din speţă pentru cauza ilicită sub forma vânzării bunului altuia şi a conivenţei frauduloase dintre vânzător şi cumpărător, pentru cauza imorală, pentru lipsa consimţământul numitului R.C.N. la vânzarea imobilului, pentru cauză falsă şi lipsa acesteia.
Aceste din urmă pretenţii au fost formulate ca cerere reconvenţională în dosarul în care reclamanţii R.G.I. şi R.M. au solicitat evacuarea pârâţilor din imobilul în litigiu, cerere ce a format obiectul Dosarului nr. 9028/300/2006 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, cerere, de asemenea, respinsă; prin Decizia nr. 1206 din 9 octombrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a fost menţinută sentinţa civilă nr. 1443 din 23 februarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, s-a reţinut că pârâtul R.C.N. a invocat faptul că deţine un titlu de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. I., sector 2, acest titlu fiind reprezentat de sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Craiova.
Prima instanţă a reţinut în cauză că prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Craiova a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul R.C.N. (pârât în prezenta cauză), în contradictoriu cu numitul R.C.I., s-a constatat simulat contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1954 între K.J., în calitate de vânzător şi R.C.I., în calitate de cumpărător şi s-a constatat că proprietar al imobilului situat în Bucureşti, str. I., este reclamantul R.C.N., sentinţa devenind irevocabilă prin renunţarea la judecarea apelului.
Comparând titlurile părţilor în cadrul acţiunii în revendicare, tribunalul a constatat că titlul deţinut de către reclamanţi, respectiv contractul de vânzare - cumpărare autentificat de Notariatul de Stat al Sectorului 2, este preferabil titlului deţinut de către pârâţi, respectiv sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie1997, pronunţată de Judecătoria Craiova, pentru următoarele considerente:
În primul rând, titlul reclamanţilor este mai vechi decât titlul deţinut de către pârâţi, fiind înlăturate susţinerile pârâţilor, în sensul că în urma constatării simulaţiei, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, astfel că proprietarul real al imobilului ar fi R.C.N., hotărârea judecătorească producând efecte retroactiv, în sensul recunoaşterii dreptului de proprietate din anul 1954: efectele retroactive ale sentinţei de constatare a simulaţiei se produc numai între părţi nu şi faţă de terţi.
Aşadar, principiul care domină efectele simulaţiei faţă de terţi, cum sunt şi reclamanţii, este acela că reclamanţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin contra - înscrisul secret al părţilor, ci numai situaţia juridică, astfel cum rezultă din contractul public, aparent, deşi acesta nu corespunde realităţii (art. 1175 C. civ.).
Sancţiunea specifică simulaţiei este, deci, inopozabilitatea faţă de reclamanţi a situaţiei juridice reale care este consacrată printr-un contract secret, iar atât contra - înscrisul (care în speţa dedusă judecăţii nu există, ci a fost dedusă existenţa verbală a acestuia din alte împrejurări, conform motivării sentinţei civile nr. 17475/1997), cât şi hotărârea judecătorească ce constată simulaţia nu poate fi invocată faţă de terţi, deci, de către pârâţi în contra reclamanţilor.
În al doilea rând, tribunalul a constatat că acţiunea cu privire la care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 17475/1997 a fost introdusă în august 1997, la circa 7 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul reclamanţilor, fiind evidentă voinţa părţilor ca prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti să fie anihilate efectele acestui contract de vânzare - cumpărare.
Reclamanţii nu au figurat ca părţi în acel proces, deşi la data pronunţării hotărârii în dosarul având ca obiect simulaţie, imobilul era în proprietatea unei terţe persoane, astfel încât, nici nu se putea, din punct de vedere juridic, să constate existenţa simulaţiei, hotărârea fiind pronunţată fără verificarea situaţiei juridice a imobilului şi fără ca părţile să încunoştiinţeze instanţa despre existenţa contractului de vânzare încheiat în anul 1990 la care R.I. a fost parte.
Aşadar, şi din acest punct de vedere, titlul reclamanţilor este preferabil în condiţiile în care, cel puţin, pârâtul R.I. a fost de rea-credinţă în susţinerea acţiunii introduse la Judecătoria Craiova, în sensul ascunderii faptului că imobilul fusese înstrăinat de către aceasta cu circa 7 ani în urmă.
În al treilea rând, acţiunea pârâţilor (cererea reconvenţională) prin care au solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare al reclamantului încheiat în anul 1990, a fost respinsă definitiv şi irevocabil prin sentinţa civilă 1443/2007 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, astfel încât titlul de proprietate al reclamanţilor s-a consolidat şi are preferinţă faţă de cel al pârâţilor.
Instanţa nu a analizat eventualele motive de nelegalitate ale sentinţei civile nr. 17475/1997 a Judecătoriei Craiova, aşa cum invocă reclamanţii în acţiune, întrucât aceasta ar însemna să aducă atingere principiului autorităţii lucru judecat, însă, tribunalul a prezentat motivele pentru care această sentinţă nu este preferabilă faţă de titlul reclamanţilor, pentru că numai acest aspect poate fi analizat în cadrul prezentei acţiuni. Soluţia de admitere a cererii în revendicare dă expresie optimă şi principiului echităţii, principiul garantării dreptului de proprietate consacrat de Constituţia Rome fiind grav atins în cazul unei respingeri a acţiunii în revendicare formulate către reclamanţi împotriva unui pârât care a acţionat cu rea-credinţă, reclamanţii ar fi expuşi, în aceste condiţii, unor sancţiuni injuste şi ireparabile.
Apelul declarat de pârâţi împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 165/ A din 5 martie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa a înlăturat susţinerea apelanţilor – pârâţi, în sensul că reclamanţii au fost de rea-credinţă, întrucât au cunoscut existenţa simulaţiei prin interpunere de persoană şi din acest motiv, nu pot avea calitatea de terţi, ci de avânzi cauză ai părţilor, astfel încât actul secret le este opozabil - ca nerelevantă din punct de vedere juridic faţă de obiectul dedus judecăţii, respectiv acţiunea în revendicare imobiliară, ce presupune compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, considerate valide, având ca finalitate a se stabili care dintre ele este preferabil.
S-a apreciat că, în mod corect, instanţa fondului a dat preferinţă titlului mai vechi şi mai bine caracterizat, respectiv contractului de vânzare - cumpărare autentificat din 3 decembrie 1990 deţinut de către intimaţii-reclamanţi în cauză, a cărui valabilitate a fost confirmată în mod irevocabil, prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a contractului, intentată de apelanţii-pârâţi şi care a făcut obiectul unui alt proces.
În cadrul acestei acţiunii, nu se pot analiza aspecte care ţin de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului, respectiv a contractului de vânzare cumpărare sus-menţionat şi, de asemenea, nu se pot administra probe pe aceste aspect.
Totodată, nu pot fi analizate eventuale motive de nelegalitate ale sentinţei civile nr. 17475/1997 pronunţată de Judecătoria Craiova, ce reprezintă titlul de proprietate al pârâţilor, întrucât aceasta ar însemna o încălcare a principiului irevocabilităţii actului, precum şi a principiului securităţii raporturilor juridice care prevede, printre altele, că soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţele judecătoreşti, să nu mai poată fi repusă în discuţie, deoarece securitatea juridică presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti.
De aceea, nu este fondată critica privind respingerea probei cu martori şi interogatorii în cauză, instanţa fondului, în exercitarea rolului său activ în raport de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a ordonat administrarea probelor pe care le-a considerat necesare faţă de obiectul cauzei, respectiv de natura dreptului care fundamentează acţiunea dedusă judecăţii.
În acest sens, tribunalul a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, motivând că nu pot fi acceptate alte probe în contra unui act de vânzare-cumpărare autentic, sau în contra unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care s-a statuat asupra simulaţiei, instanţa judecătorească fiind ţinută numai să compare aceste două titluri, invocate de părţi.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen legal, pârâţii R.C.N., P. (R.) R.D., S.C.N. şi P.V., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
1. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., care trebuia interpretat per a contrario, prin aprecierea că nu este relevantă din punct de vedere juridic susţinerea apelanţilor - pârâţi conform căreia intimaţii - reclamanţi au calitatea de avânzi-cauză, şi nu de terţi faţă de actul secret, deoarece, în cadrul acţiunii în revendicare, nu se pot analiza aspecte care ţin de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului.
Prin asemenea apreciere, instanţa de apel confundă principiul opozabilităţii titlului care decurge din calitatea de avânzi - cauză a intimaţilor - reclamanţi, conform art. 1175 C. civ. interpretat per a contrario - cu principiul validităţii titlului.
Conform doctrinei şi jurisprudenţei, dispoziţiile art. 1175 teza finală C. civ. trebuie interpretate în sensul că, în materie de simulaţie, sunt terţi şi succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari ai părţilor dacă sunt de bună - credinţă. Per a contrario, dacă succesorii cu titlu particular şi creditorii chirografari sunt de rea - credinţă, respectiv dacă au avut cunoştinţă despre simulaţie, ei pierd calitatea de terţi şi devin avânzi-cauză ai părţilor, cu consecinţa că titlul ocult le este opozabil.
Deci, dacă intimatul-reclamant a cunoscut existenţa simulaţiei prin interpunere de persoană, fiind de rea-credinţă, atunci acest act încheiat prin interpunere de persoană - respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 1954 şi care reprezintă titlul pârâţilor - îi este opozabil, cu următoarele consecinţe juridice: fie acţiunea în revendicare urmează a fi respinsă ca nefondată, întrucât intimatul-reclamant a cunoscut că a cumpărat de la un non-proprietar fie, prin absurd, compararea titlurilor urmează a se face între contractul de vânzare-cumpărare din 1954 şi contractul de vânzare - cumpărare din 1990 şi care reprezintă titlul intimatului - reclamant.
2. Instanţa de apel, prin Decizia recurată, a încălcat dispoziţiile art. 295 alin. (1) coroborate cu art. 129 alin. (5) şi cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ., prin respingerea ca inadmisibilă a probelor cu martori şi interogatoriu, cu o motivare care indică aceeaşi confuzie relevată în primul motiv de recurs.
Administrarea altor probe decât înscrisurile a fost solicitată - atât prin motivele de apel, cât şi prin cererea de probatoriu şi cererea de repunere pe rol - pe aspectul relei - credinţe a intimaţilor - reclamanţi la momentul contractării în anul 1990, în sensul că aveau cunoştinţă de existenţa simulaţiei, fiindu-le opozabil titlul pârâţilor, fără ca pârâţii, prin asemenea solicitare, să intenţioneze contestarea validităţii titlului reclamanţilor, cum greşit a reţinut instanţa.
Fiind vorba despre situaţii de fapt şi împrejurări relevante pentru soluţionarea corectă a cauzei, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanţilor în anul 1990 în raport cu simulaţia şi stabilirea opozabilităţii titlului pârâţilor, care ar fi făcut inutilă procedura comparării de titluri, probele solicitate erau pertinente şi utile.
3. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra celui de-al treilea motiv de apel prin care se susţinea aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1175 C. civ., respectiv a principiului inopozabilităţii în raport cu pretinsul titlu al reclamanţilor, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 19589/1990 fiind, în realitate, o donaţie deghizată.
4. Au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 480 C. civ., în ceea ce priveşte criteriile de comparare a titlurilor.
Astfel, a operat cu criteriile de comparare aplicabile situaţiei în care titlurile provin de la acelaşi autor deşi, în speţă, titlurile provin de la autori diferiţi.
În doctrină, atunci când titlurile provin de la autori diferiţi, cum este cazul în speţă - respectiv titlul recurenţilor provine de la adevăratul proprietar, în timp ce titlul intimaţilor - reclamanţi provine de la un dobânditor fictiv, adică de la un nan dominus, s-au propus următoarele criterii de apreciere:
- câştigă cel ce are posesia lucrului, conform principiului in pari causa, melior est causa possidentis. Conform acestui principiu, pârâtul având posesia lucrului din 1970, iar reclamanţii neavând niciodată posesia, înseamnă că titlul recurentului era preferabil;
- câştigă cel cu titlu mai vechi, caz în care se pune problema stabilirii titlului mai vechi. Or, sub forma lui negotium juris, titlul pârâtului datează din 1954. Sentinţa civilă nr. 17475/1997 prin care doar s-a constatat simulaţia prin interpunere de persoane, produce efecte ex tunc. Faptul că înscrisul propriu-zis datează din 1954 nu are relevanţă atât timp cât art. 1294- 1295 C. civ. statuează ca strămutarea dreptului are loc chiar din momentul acordului părţilor, chiar dacă preţul nu s-a plătit iar lucrul nu s-a predat. În consecinţă, şi în baza acestui principiu, titlul recurentului era preferabil;
- se compară drepturile autorilor de la care provin cele 2 titluri, având câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, în baza principiului nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. În doctrină, s-a susţinut că acest criteriu este cel mai rezonabil, deci cel mai echitabil. Or, din probele administrate rezultă că pârâtul a dobândit dreptul de la adevăratul proprietar, în timp ce reclamanţii au dobândit dreptul de la un proprietar fictiv, respectiv de la un non dominus. În consecinţă, şi în baza acestui criteriu, recurentul trebuia să aibă câştig de cauză;
- câştigă cel ce are posesia lucrului, cu condiţia ca posesia să fie mai bine caracterizată. În speţă, în timp ce pârâtul are posesia lucrului din 1970 şi până în prezent, reclamanţii nu au avut niciodată posesia lucrului şi nici nu erau cunoscuţi ca proprietari. Rezulta că şi în baza acestui criteriu, pârâtul ar trebui să aibă câştig de cauză.
5. Instanţa de apel nu s-a pronunţat nici pe motivele 5 - 10 de apel, considerând greşit că ar avea considerente comune şi nu ar necesita o analiză separată.
Or, din conţinutul acestor motive de apel, rezultă următoarele: motivul 5 de apel priveşte criteriile de comparare a titlurilor în raport de autorii de la care provin - instanţa de apel nu s-a pronunţat deloc pe acest motiv de apel, în Decizia recurată neexistând niciun considerent care să facă referire la critica privind autorii diferiţi de la care provin cele două titluri; motivul 6 de apel priveşte netemeinicia şi nelegalitatea argumentului instanţei de fond potrivit căruia actul secret ar fi inopozabil reclamanţilor; motivul 7 de apel priveşte nelegalitatea argumentului instanţei de fond potrivit căruia nu se mai poate constata simulaţia după înstrăinarea imobilului; motivul 8 de apel priveşte netemeinicia şi nelegalitatea argumentului instanţei de fond potrivit căruia respingerea cererii reconvenţionale prin sentinţa civilă nr. 1443/2007 ar fi consolidat titlul intimaţilor; motivul 9 de apel priveşte netemeinicia argumentului instanţei de fond potrivit căruia respingerea acţiunii în revendicare promovate de către reclamanţi ar reprezenta o încălcare a principiului echităţii şi garantării dreptului de proprietate; motivul 10 de apel priveşte critica principiului error communis facit jus, principiu invocat din oficiu de instanţa de fond şi care nu îşi găseşte aplicarea în speţă.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestor motive, iar motivele de apel critică aspecte diferite, care nu se pot subsuma unor considerente comune.
Mai mult, fraza finală care precede dispozitivul deciziei recurate reiterează grava eroare a instanţei constând în confuzia dintre principiul opozabilităţii şi cel al validităţii/ legalităţii titlului, cu un accent nou, de aceasta dată, pus pe principiul securităţii juridice şi al autorităţii de lucru judecat, principii care, însă, nu au fost puse în discuţie prin motivele de apel.
6. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, reţinând că titlul de proprietate al recurenţilor ar fi sentinţa civilă nr. 17475/1997 a Judecătoriei Craiova, definitivă şi irevocabilă, când în realitate, titlul de proprietate al acestora îl reprezintă contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1078/1954.
Sentinţa nr. 17475/1997 doar constată simulat contractul din 1954, iar din dispozitivul sentinţei rezultă că simulaţia priveşte numai persoana cumpărătorului, celelalte clauze ale contractului de vânzare - cumpărare nefiind afectate de simulaţie.
Fiind o hotărâre pronunţată într-o acţiune în constatare, respectiv prin care doar se constată simulaţia - sub forma interpunerii de persoană - a contractului de vânzare - cumpărare aut. sub nr. 1078/1954, sentinţa nr. 17475/1997 are caracter declarativ şi nu constitutiv de drepturi, producând efecte retroactive în sensul că doar constată drepturi preexistente.
În consecinţă, dreptul de proprietate asupra imobilului din str. Icoanei nr. 66 se află în patrimoniul recurentului R.C.N. din anul 1954 şi, faţă de caracterul declarativ al sentinţei nr. 17475/1997 a Judecătoriei Craiova, prin care se recunoaşte un drept de proprietate preexistent încă din anul 1954 şi în condiţiile în care recurenţii au o posesie neîntreruptă din anul 1970, iar intimaţii - reclamanţi nu au avut niciodată posesia, dreptul de proprietate al pârâtului este preferabil.
Prin cererea de recurs, pârâţii au solicitat, totodată, suspendarea executării sentinţei civile nr. 819/2009 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, pe care nu au mai susţinut-o, însă, în cursul procesului, împrejurare constatată prin încheierea de şedinţă de la termenul din 18 februarie 2011.
La acelaşi termen de judecată, a fost respinsă cererea recurenţilor de ajutor public judiciar sub forma scutirii de taxa judiciară de timbru, pentru considerentele expuse în încheierea dată în camera de consiliu.Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Soluţionând cererea în revendicarea imobilului din Bucureşti, str. I., ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată formulate în cauză, tribunalul a admis cererea, comparând titlurile înfăţişate de părţile cu interese contrare, respectiv contractul de vânzare – cumpărare autentificat din 3 decembrie 1990 de fostul Notariat de stat sector 2, pentru reclamanţi şi sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Craiova, definitivă şi irevocabilă prin renunţarea la judecarea apelului.
Prima instanţă a pornit de la premisa că titlul reclamanţilor este preferabil, din trei motive: este mai vechi; titlul pârâţilor a fost constituit cu rea – credinţă; titlul reclamanţilor s-a consolidat prin recunoaşterea validităţii sale prin alte hotărâri judecătoreşti.
Instanţa de apel a confirmat această soluţie, precum şi argumentarea sa expusă în sentinţă.
Prin întregul mod de soluţionare a cererii în revendicare, Decizia recurată este nelegală, constatându-se că, în raport de criteriile de abordare a speţei, pe care instanţele de fond ar fi trebuit să le respecte, ce vor fi arătate în prezentele considerente, situaţia de fapt nu a fost clarificată pe deplin, impunându-se administrarea de probe suplimentare, ceea ce atrage necesitatea casării deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, în baza art. 312 alin. (3) şi 314 C. proc. civ.
Este de precizat că toate motivele de recurs sunt fondate, pentru considerentele ce vor fi expuse, analiza lor urmărind, însă, raţionamentul juridic pe care se întemeiază soluţia adoptată în recurs, pentru a se asigura o succesiune logică a argumentării, şi nu ordinea cronologică a criticilor concepută de către recurenţi. Se va răspunde tuturor acestor critici, făcându-se trimitere la poziţia numerică indicată de recurenţi în motivarea căii de atac.
Cu toate că temeiul juridic deja anunţat al soluţiei de casare cu trimitere, respectiv art. 312 alin. (3) şi 314 C. proc. civ., face inutilă încadrarea criticilor în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., însă nici nu exclude atare calificare juridică (după cum se va arăta în finalul motivării prezentei decizii), pentru clarificarea perspectivei de evaluare a susţinerilor recurenţilor, se precizează că toate criticile sunt încadrabile în cazul descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, susţinerile legate de neanalizarea unor motive de apel (motivele 3 şi 5 de recurs) nu se suprapun ipotezelor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., indicat de către recurenţi, deoarece nu se invocă inexistenţa motivelor de fapt şi de drept pe care se sprijină Decizia recurată, existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci o abordare eronată a modului de soluţionare a cererii în revendicare, cu ignorarea susţinerilor şi apărărilor pârâţilor.
Or, o asemenea finalitate a susţinerilor, rezultată din dezvoltarea motivelor de recurs, echivalează cu o critică de aplicare greşită a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 1175 şi 480 C. civ., context în care urmează a fi analizate.
De asemenea, susţinerile relative la actul juridic dedus judecăţii, al cărui înţeles „lămurit şi vădit neîndoielnic" ar fi fost schimbat de către instanţa de apel prin interpretarea greşită a acestuia (motiv 6 de recurs), nu evocă, în pofida termenilor folosiţi, cazul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Ipoteze legală vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamantă (causa debendi), or, criticile recurenţilor nu se referă la denaturarea titlului de proprietate pe care se întemeiază pretenţiile reclamanţilor, ci la modul de identificare a titlului de proprietate înfăţişat de pârâtul R.C.N., ceea ce indică, din nou, o critică privind aplicarea legii de către instanţa de apel.
În contextul tuturor motivelor de recurs, se reţine că prin sentinţa civilă nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 17868/1997, definitivă şi irevocabilă prin renunţarea la judecarea apelului, la solicitarea lui R.C.N. - pârât în prezenta cauză - s-a constatat simulat (prin interpunere de persoană) contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 21 august 1954 de fostul Notariat de stat al Capitalei R.S.R., încheiat între K.J., în calitate de vânzător şi R.C.I., în calitate de cumpărător şi, în consecinţă, s-a constatat că proprietarul imobilului din Bucureşti, str. I., este R.C.N., adică pârâtul din prezenta cauză.
Această hotărâre judecătorească nu are caracter constitutiv al dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului R.C.N., pentru a reprezenta titlu de proprietate în favoarea pârâtului, astfel cum au considerat ambele instanţe de fond, susceptibil de a fi comparat cu titlul reclamanţilor, ci un caracter declarativ al dreptului de proprietate, astfel cum pretind recurenţii (motiv 4 şi 6 de recurs).
În acest sens, titlul de proprietate al pârâtului este reprezentat de actul juridic secret, respectiv acordul simulatoriu, nematerializat într-un înscris constatator, încheiat anterior sau cel mult concomitent cu actul public nr. 1078 din 21 august 1954, ce îl indică pe pârât drept adevăratul cumpărător al imobilului în litigiu, însă numai între părţile simulaţiei şi, după cum se va arăta, şi faţă de terţii de rea – credinţă.
Astfel, potrivit art. 1175 C. civ., „Actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părţile contractante şi succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea niciun efect în contra altor persoane".
Relevanţa în cauză a sentinţei civile nr. 17475 din 13 noiembrie 1997 nu rezidă, aşadar, în valorificarea sa drept titlu de proprietate în favoarea pârâtului R.C.N., ci în determinarea faptului dacă simulaţia constatată prin această hotărâre judecătorească produce sau nu efecte faţă de reclamanţi.
Nu este vorba, aşadar, despre relativitatea efectelor unei hotărâri judecătoreşti faţă de persoane care nu au participat în proces, astfel cum pretind intimaţii - reclamanţi prin întâmpinarea depusă la dosar, ci despre opozabilitatea situaţiei juridice constatate pe cale judecătorească, aşadar, despre efectele simulaţiei faţă de terţi.
În acest context, se reţine că prima instanţă a statuat că reclamanţilor nu le poate fi opusă situaţia juridică consacrată prin actul secret al părţilor simulaţiei, ci numai cea care rezultă din contractul public, aparent, deoarece reclamanţii sunt terţi faţă de simulaţie, în timp ce instanţa de apel nu s-a referit prin niciun considerent la efectele simulaţiei (aspect corect relevat prin motivul 3 de recurs).
Concluzia primei instanţe, care ar fi urmat a fi confirmată ori infirmată în apel, faţă de criticile pe acest aspect (motiv 6 de apel) - asupra cărora instanţa, însă, nu s-a pronunţat - poate fi corectă, însă numai pe baza analizei bunei - credinţe a terţilor, astfel cum arată recurenţii (primul motiv de recurs).
În materia simulaţiei, în aplicarea art. 1175 C. civ., dobânditorul cu titlu particular al unui imobil de la una dintre părţile simulaţiei - care suportă, ca regulă, efectele actelor juridice încheiate de autorul său, fiind având - cauză - face parte din categoria terţilor, cărora nu le poate fi opus decât actul public. Este de precizat că, în speţă, este vorba despre un subdobânditor cu titlu particular, reclamanţii cumpărând imobilul de la un proprietar aparent, respectiv R.C.I., care deţinea dreptul în baza unui contract fictiv.
Condiţia necesară pentru ca terţii - oricare dintre aceştia, inclusiv succesorii cu titlu particular - să se poată prevala de inopozabilitatea situaţiei juridice create prin actul secret, în temeiul art. 1175 C. civ., este aceea a bunei - credinţe a terţilor faţă de simulaţie, în sensul necunoaşterii de către ei a simulaţiei la momentul la care s-a născut dreptul lor.
Cunoaşterea simulaţiei nu este de natură să transforme pe succesorul cu titlu particular de rea - credinţă în având - cauză, aşa cum susţin recurenţii (motiv 1 de recurs), atât timp cât buna - credinţă nu reprezintă o condiţie pentru dobândirea calităţii de terţ, ci doar pentru obţinerea protecţiei conferite de art. 1175 C. civ., respectiv inopozabilitatea actului juridic secret.
Relevanţa calităţii de terţ de bună - credinţă sau de rea - credinţă pentru soluţionarea cererii în revendicare imobiliară rezidă în determinarea criteriilor de analiză a acesteia.
Astfel, dacă reclamanţii, în calitate de terţi faţă de simulaţie, au avut cunoştinţă despre operaţiunea simulaţiei şi despre actul secret la data la care au cumpărat imobilul în litigiu - 3 decembrie 1990, actul secret le este pe deplin opozabil, iar cererea în revendicare se va soluţiona prin compararea titlul reclamanţilor cu actul secret încheiat cel mai târziu în anul 1954, prin care pârâtul R.C.N. este adevăratul cumpărător al imobilului menţionat în actul public reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare datat 21 august 1954. Criteriile de comparare sunt cele arătate în mod corect de către recurenţi (motiv 4 de recurs), deoarece titlurile asupra aceluiaşi bun înfăţişate de părţile cu interese contrare nu provin de la acelaşi autor.
Dacă reclamanţii nu au cunoscut simulaţia la data la care au dobândit dreptul de proprietate, contractul secret invocat de pârât drept titlu de proprietate nu le este opozabil. Se consideră, astfel, că numai reclamanţii au un titlu de proprietate, în timp ce pârâtul nu poate opune un titlu de proprietate reclamanţilor, cererea în revendicare impunându-se a fi admisă pentru acest motiv.
În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi pârâţi, aceştia au calitatea de detentori precari, soarta cererii în revendicare faţă de aceştia depinzând de modul de soluţionare a cererii faţă de pârâtul R.C.N.
Cunoaşterea simulaţiei reprezentând o chestiune de fapt, ce înlătură aplicarea art. 1175 C. civ., poate face obiectul probei testimoniale şi a celei cu interogatoriu, probe care au fost respinse în mod greşit atât în primă instanţă, la termenul de judecată din 9 aprilie 2009, cât şi în apel, la termenul din 5 martie 2010, deşi modul de analiză a cererii în revendicare, prin prisma efectelor simulaţiei faţă de terţi, ar fi impus administrarea acestora, la solicitarea expresă a pârâţilor (motiv 2 de recurs).
Buna - credinţă fiind prezumată, în aplicarea regulilor generale din art. 1899 alin. (2) C. civ., administrarea probelor cu martori şi interogatoriu, la cererea pârâţilor, tinde tocmai la dovada faptului contrar, respectiv a relei - credinţe a subdobânditorilor de la 1990 în raport cu simulaţia din 1954.
În acest context, se impune ca, în cadrul rejudecării apelului, să se procedeze la administrarea acestor mijloace de probă.
Se mai impun două precizări, pentru clarificarea tuturor aspectelor de ordin substanţial ce interesează materia simulaţiei.
În cauză, nu este aplicabil principiul error communis facit jus (motiv 6 de recurs) - pe care, de altfel, pârâţii nu l-au invocat, cu toate că erau singurii care aveau interesul de a solicita dovedirea de către reclamanţi a unei erori comune şi invincibile cu privire la caracterul simulat al actului aparent -, operând o derogare de la regulile generale care guvernează aparenţa în drept, justificată de protecţia mai generoasă care trebuie acordată terţilor faţă de un act ale cărui părţi au înţeles să creeze o situaţie aparentă cu bună - ştiinţă.
Astfel, singurul aspect care trebuie probat este reaua - credinţă a terţilor, dată fiind prezumţia prevăzută de art. 1899 alin. (2) C. civ.
În ceea ce priveşte valoarea probatorie a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigii anterioare, urmează a fi apreciată de către instanţa de rejudecare, în raport de obiectul probaţiunii, respectiv atitudinea subiectivă a reclamanţilor la data de 3 decembrie 1990.
Faţă de cele expuse, se constată că, prin modul de soluţionare a cererii în revendicare, respectiv prin ignorarea efectelor simulaţiei faţă de terţi, în raport de buna sau reaua - credinţă a acestora, dovedită printr-un probatoriu adecvat, solicitat de către pârâţi, dar respins de către instanţa de apel, au fost ignorate prevederile art. 1175 C. civ. şi aplicate greşit criteriile de comparare a titlurilor de proprietate.
Chiar dacă este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se impune casarea deciziei, în temeiul art. 312 alin. (3) şi 314 C. proc. civ., nefiind posibilă soluţia de modificare prevăzută de art. 304 pct. 9, atât timp cât situaţia de fapt nu a fost clarificată pe deplin, iar acest lucru urmează a se realiza în urma administrării de probe suplimentare, respectiv cea testimonială şi cu interogatoriul reclamanţilor, pentru lămurirea cunoaşterii sau nu de către reclamanţi, la data de 3 decembrie 1990, a simulaţiei în care au fost implicaţi unchii reclamantului, respectiv R.C.I. şi R.C.N.
Se vor lua în considerare aspectele dezlegate prin prezenta decizie, urmând a se răspunde şi motivelor de apel care vizează alte chestiuni decât cele deja soluţionate prin considerentele expuse.
Pe acest temei, Înalta Curte va admite recursul, va casa Decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâţii R.C.N., P. (R.) R.D., S.C.N. şi P.V. împotriva Deciziei nr. 165/ A din 5 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3415/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2665/2011. Civil → |
|---|
