ICCJ. Decizia nr. 3446/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3446/2011
Dosar nr. 24932/3/2008
Şedinţa publică din 14 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 20189/299/2007, pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul D.A. a chemat în judecată pe pârâţii C.E., B.S., B.S.A., Municipiul Bucureşti prin Primar General, Administraţia Fondului Imobiliar şi SC R.V. SA, solicitând tribunalului să constate nulitatea absolută a deciziei de naţionalizare nr. 579 din 3 iunie 1960 a apartamentului nr. 1 compus din 3 camere şi dependinţe, plus boxă în pod şi pivniţă la subsol, în suprafaţă de 159,35 mp. şi teren aferent 25,34 mp., situat la parterul imobilului situat în Bucureşti, str. C.; să se constate că titlul reclamantului de proprietate este preferabil, comparând titlurile de proprietate al reclamantului şi cele ale pârâţilor; să fie obligaţi pârâţii să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1, compus din 3 camere şi dependinţe, plus boxă în pod şi pivniţă la subsol, în suprafaţă de 159,35 mp. şi teren aferent 25,34 mp., situat la parterul imobilului din Bucureşti, str. C.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că acest apartament face parte din imobilul construit de către străbunicii săi I. şi F.S. pe terenul dobândit prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 29 noiembrie 1921. Prin testament, I.S. a instituit-o pe S.F., legatar universal. Ulterior, prin actul de donaţie din data de 19 decembrie 1945, apartamentul aflat în litigiu a trecut în proprietatea mamei sale D.C., al cărui singur moştenitor este reclamantul. Apartamentul a fost naţionalizat în mod abuziv prin Decizia de naţionalizare nr. 579 din 3 iunie 1960, în temeiul Decretului nr. 92/1950. La cererea formulată de reclamant de a i se preda bunul imobil, D.G.A.F.I. i-a comunicat, prin adresa din 1999 că SC R.V. SA a vândut apartamentul chiriaşelor P.G. prin contractul de vânzare - cumpărare din/1997 şi C.E., prin contractul de vânzare-cumpărare din 1997.
În drept reclamantul a invocat dispoziţiile art. 480 şi 481 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 6454 din 15 mai 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în temeiul art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., faţă de concluziile raportului de expertiză efectuat în faţa judecătoriei.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III a civilă, la data de 26 iunie 2008, sub nr. 24932/3/2008.
În şedinţa publică din 1 octombrie 2008, la cererea reclamantului, tribunalul a încuviinţat o expertiză tehnică imobiliară având ca obiect identificarea bunului imobil în raport de actele de proprietate, raportul de expertiză fiind depus la dosar la 21 noiembrie 2008.
În aceeaşi şedinţă pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivat de faptul că prin Legea nr. 10/2001 a fost instituită o procedură prealabilă care trebuia respectată înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, precum şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului.
Prin încheierea dată în şedinţa publică din 1 octombrie 2008, tribunalul, constatând că pentru soluţionarea celor două excepţii sunt necesare administrare aceloraşi probe ca pentru soluţionarea cauzei în fond, în baza art. 137 alin. (2) C. proc. civ., a dispus unirea cu fondul cauzei a celor două excepţii invocate de către pârâţi.
Prin sentinţa civilă nr. 299 din 4 martie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei calităţii procesuale active ca neîntemeiate şi a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut că imobilul în litigiu, situat în Bucureşti, str. C., a fost construit de către numiţii I. şi F.S. (străbunicii reclamantului) pe terenul dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 noiembrie 1921 de Tribunalul Ilfov - Secţia notariat. După decesul lui I.S., numita S.F., străbunica reclamantului, a devenit unica proprietară a întregului imobil, trimiterea acesteia în posesia masei succesorale fiind dispusă prin hotărâre a Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă, din 11 septembrie 1945. Ulterior, în actul de donaţie din 19 decembrie 1945, autentificat sub nr. 62104/1945, imobilul în litigiu a fost donat numitei C.G. - mama reclamantului. După decesul numitei D.C., născută G., a rămas unic moştenitor reclamantul, conform certificatului de moştenitor din 27 martie 1992 emisă de Notariatul de Stat al Sectorului 3.
Prima instanţă a mai reţinut că apartamentul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 7096 în anexa la decret, naţionalizarea dispunându-se de la străbunica reclamantului, deşi la data naţionalizării apartamentul în litigiu se afla în proprietatea mamei reclamantului, numita D. (G.) C.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză de expert tehnic judiciar D.P. a rezultat că apartamentul în litigiu a fost înstrăinat, în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâtei C.E. (contract de vânzare - cumpărare X/1997) şi numitei P.G. (contract de vânzare - cumpărare nr. Y/1997), aceasta din urmă decedând în 2006, moştenitorii săi fiind pârâţii B.S. şi B.S.A.
Asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, în raport de împrejurarea că nu ar exista identitate între persoana reclamantului şi persoana care este titularul dreptului dedus judecăţii, în condiţiile în care în certificatul de moştenitor din 27 martie 1992 este menţionat ca moştenitor al defunctei D.C. numitul D.A., iar acţiunea prezentă este formulată de către D.A., tribunalul a reţinut că reclamantul a făcut dovada calităţii procesuale active, având în vedere sentinţa civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti, în Dosar 1916/1998, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea rec1amantului a imobilului în litigiu, respectiva hotărâre judecătorească fiind definitivă şi irevocabilă.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tribunalul a reţinut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu s-a suprimat competenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra valabilităţii titlului de proprietate, aşa încât persoanele îndreptăţite au deschisă calea acţiunii în revendicare la instanţele de judecată, acţiunea în revendicare promovată direct la instanţă constituind mijlocul procedural de valorificare a dreptului la restituirea în natură a bunurilor preluate abuziv de stat, cu respectarea prevederilor de drept substanţial din legea specială de reparaţii.
Aşa fiind, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, precum şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, ca neîntemeiate.
Procedând la compararea celor două titluri de proprietate, prima instanţă a constatat că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, fiind preluat de la autoarea rec1amantului. Totodată, proprietatea asupra imobilului în litigiu a fost dobândită de către pârâta E.C. şi de autoarea pârâţilor B.S.A. şi S. în baza Legii nr. 112/1995, lege în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Prin urmare, deşi imobilul în litigiu a fost preluat de către stat fără titlu valabil, actul de înstrăinare către pârâta E.C. şi de autoarea pârâţilor B.S.A. şi S. a fost încheiat cu bună credinţă, devenind incidente dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care reglementează un mijloc juridic eficient de protecţie a titlurilor subdobânditor pentru imobilele înstrăinate în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 112/1995. Opţiunea legiuitorului a fost aceea ca între fostul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă să acorde preferinţă dreptului ultimului, urmând ca pentru primul să acorde despăgubiri corespunzătoare conform dispoziţiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 republicată, în sensul că, în cazul imobilelor înstrăinate foştilor chiriaşi, cu respectarea Legii nr. 112/1995 se stabilesc măsuri reparatorii numai prin echivalent.
Tribunalul a apreciat că la acest moment este justificată speranţa legitimă a chiriaşilor cumpărători de a se bucura de bunul imobil în condiţiile în care titlul lor de proprietate nu a fost desfiinţat ci, din contră, s-a consolidat prin împlinirea termenului legal în care se putea invoca nulitatea conform art. 45 din Legea nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, apreciind că voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică creată în mod valabil prin aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului înstrăinat ulterior către chiriaşul cumpărător al cărui titlu nu a fost desfiinţat, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, superior vechimii şi transmisiunii legale de care se prevalează reclamantul, tribunalul a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul D.A., solicitând admiterea apelului, anularea în parte a sentinţei atacate, în sensul de a menţine soluţia dată de instanţa de fond excepţiilor invocate de intimaţii-pârâţi, şi, totodată, admiterea acţiunii şi obligarea intimaţilor-pârâţi să îi lase reclamantului apelant bunul imobil revendicat în deplină şi liniştită posesie.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, la data de 17 iulie 2009 sub nr. 24932/3/2008.
În dezvoltarea motivelor de critică, apelantul reclamant a arătat, în esenţă, că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, deoarece, referitor la netemeinicia soluţiei pronunţate, instanţa de fond a reţinut o altă situaţie de fapt decât cea care rezultă din probele administrate.
Astfel, la dosarul cauzei se află ataşate înscrisuri din care rezultă că apelantul a făcut demersuri cu privire la imobilul aflat în discuţie şi în temeiul Legii nr. 112/1995 (confirmarea de primire a cererii şi cuponul poştal ce se eliberează la momentul depunerii scrisorii cu confirmare de primire). În raport de data depunerii cererii de restituire a imobilului, în natură, respectiv 26 iulie 1996 (data poştei) şi data achiziţionării de către pârâţi a imobilului aflat în discuţie, rezultă că acestora le-a fost înstrăinat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
La data achiziţionării imobilului aflat în discuţie, se găsea în vigoare Hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 dată în aplicarea Legii nr. 112/1995, potrivit căreia actele de vânzare - cumpărare pentru locuinţele ce fac obiectul dosarelor aflate în curs de soluţionare la comisiile locale de sector şi la comisia municipală, vor fi întocmite de fostele I.C.R.A.L. - uri numai după clarificarea situaţiei juridice a acestora.
Pe cale de consecinţă, deduce că la data de 11 august 1997, imobilul nu putea fi înstrăinat conform actului normativ indicat mai sus şi că, în măsura în care a intervenit o astfel de înstrăinare, contractul de vânzare-cumpărare nu era legal încheiat, întrucât perfectarea acestuia era restricţionată de condiţia soluţionării cererii de restituire, condiţie care nu era îndeplinită la data respectivă.
Mai mult, la dosarul cauzei, nu au fost depuse niciun fel de înscrisuri care să releve o atitudine diligentă a pârâtelor înainte de perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare ceea ce înseamnă că au cumpărat imobilul pe riscul lor.
În alte cuvinte, nu au depus minime diligenţe cu privire la situaţia juridică a imobilului şi, oricum, ar fi trebuit să se abţină de-a cumpăra un astfel de imobil, fiind de notorietate împrejurarea că acesta face obiectul unor legii de reparaţie.
Din cele ce preced, rezultă că buna-credinţă reţinută de instanţă în favoarea pârâţilor nu este susţinută de situaţia de fapt şi, prin urmare, este netemeinică.
Cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, arată, pe de o parte, că nefiind reţinută situaţia de fapt aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, aplicarea textelor legale invocate de instanţa de fond în sprijinul soluţiei pronunţate s-a făcut în mod greşit.
Pe de altă parte, s-a spus că, pentru ca titlul să constituie o dovadă a dreptului de proprietate este necesar ca el să provină de la adevăratul proprietar.
Pentru a se stabili care titlu (din cele comparate) se au în vedere următoarele criterii: se verifică autorii de la care părţile au dobândi titlul, precum şi drepturile acestora cu privire la bunul în litigiu.
Potrivit acestor criterii, are câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, soluţie care face aplicaţia principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet".
Apelantul a aratat că autoarea sa a dobândit bunul prin actul de donaţie întocmit de străbunica sa la data de 19 decembrie 1945 şi autentificat sub nr. 62104/1945 şi transcris sub nr. 22750/1945, iar autorii săi au avut un drept preferabil, reclamantul dobândindu-l prin moştenire, in timp ce titlul de proprietate al intimaţilor-pârâţi provine de la un neproprietar, respectiv de la SC R.V. SA, în calitate de mandatar al P.M.B. care nu a avut titlu valabil de proprietate, potrivit sentinţei civile nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti în dosarului nr. 1916/1998 şi totodată, le-a fost reconfirmată cu efect retroactiv şi în mod irevocabil valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra imobilului aflat în litigiu prin sentinţa civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, concomitent cu constatarea nevalabilităţii titlului cu care era deţinut de stat.
Referitor la buna - credinţă, s-a decis că, şi în împrejurarea în care aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv al unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubiri lor constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului 1 la Convenţia europeană a Drepturilor Omului (cauza S. contra României).
Prin urmare, în concursul dintre apelantul reclamant şi pârâţi, ne aflăm în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat şi că a făcut dovada transmisiunilor succesive, titlul său fiind reconfirmat cu efect retroactiv şi în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 7381 din 14 mai 1998 pronunţată de Judecătoria sector 1 Bucureşti, prin care s-a recunoscut nevalabilitatea preluării imobilului de către stat, şi implicit, existenţa valabilă şi neîntreruptă a bunului în patrimoniul său.
Totodată, demersurile sale actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate, prin preluarea abuzivă realizată de stat, şi în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări, sub orice formă, a prejudiciului încercat, care să pună capăt acestei stări.
Viciul care afectează titlul autorului pârâţilor, respectiv al statului, radiază implicit şi în privinţa titlurilor pârâţilor, fapt ce este de natură să împiedice recunoaşterea preferabilităţii titlurilor lor în concurs cu al său, mai bine caracterizat.
Cu privire la actul normativ de preluare, apelantul a arătat că este de notorietate faptul că Decretul nr. 92/1950 nu a putut produce nici un efect juridic asupra dreptului de proprietate cu privire la imobilele preluate de stat de la cetăţeni, el fiind sub acest aspect, un act normativ neconstituţional, şi, în consecinţă, fără efecte juridice faţă de dispoziţiile art. 18 din Constituţia Românei din 1948, în vigoare la data emiterii Decretului nr. 92/1950 şi art. 10 din aceeaşi Constituţie.
Au fost invocate prevederile art. 6 din legea nr. 238/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, şi reţinând că imobilul în litigiu nu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, consecinţa directă a celor expuse mai sus o constituie faptul că apelantul poate fi considerat că deţine un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte interpretarea dată de către instanţă dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 (fost art. 45 alin. (2)), în sensul că buna - credinţă este suficientă pentru a da preferabilitate titlului cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995, apelantul arată că în cadrul acţiunii în revendicare, fiecare dintre părţile implicate va trebui să indice şi să depună titlul în baza căruia pretinde anumite drepturi cu privire la bunul revendicat. Prin urmare, reclamantul va indica şi va depune la dosar (sau va dovedi cu eventuale alte mijloace de probă) titlul în baza căruia pretinde că are calitatea de proprietar exclusiv al bunului, iar pârâtul, în mod asemănător, va indica şi va depune la dosar (sau va dovedi cu eventuale alte mijloace de proba) titlul în baza căruia pretinde că are dreptul de a deţine sau posedă bunul respectiv.
De regulă, atât reclamantul, cât si pârâtul invocă fiecare titluri din care ar rezulta că au calitatea de proprietari şi, de asemenea, de cele mai multe ori, proba dreptului de proprietate invocat de fiecare dintre părţi se face prin administrarea de înscrisuri la dosar. Este şi situaţia cauzei de faţă dedusă judecăţii, atât apelantul, cât şi intimaţii-pârâţi invocând faptul că ar fi, fiecare, proprietari exclusivi asupra imobilului revendicat şi, tot fiecare, a depus, la dosarul cauzei, înscrisuri din care rezultă un astfel de drept.
Referitor la noţiunea de "titlu de proprietate" folosită în aceasta materie, aceasta se defineşte ca reprezentând actul juridic, jurisdicţional ori administrativ translativ sau chiar declarativ de proprietate, care generează o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei care îl invoca. Astfel de acte, apte prin natura lor să producă efecte juridice, ca o expresie a manifestării de voinţă a părţilor sau a autorităţilor publice, sunt concretizate de regula în conţinutul unor înscrisuri, întocmite în acest scop (contracte de vânzare - cumpărare, de donaţie, tranzacţii, hotărâri judecătoreşti, hotărâri emise de autorităţi publice etc). Prezumţia de proprietate ce rezultă din cuprinsul unor astfel de înscrisuri nu este însă una absoluta.
Pentru a avea caracter absolut ar trebui să existe o garanţie incontestabilă ca cel care a transmis dreptul de proprietate era în mod cert, la rândul său, proprietar.
Or, un astfel de lucru nu poate fi stabilit decât cercetând şi titlul acestui din urma proprietar, respectiv, titlurile tuturor antecesorilor pentru a se verifica faptul că, într-adevăr, cel ce deţine un anumit titlu la un moment dat este proprietar incontestabil.
De cele mai multe ori - şi mai ales în cazul terenurilor - este imposibil să se dovedească existenţa şi valabilitatea tuturor transmisiunilor referitoare la bunul imobil respectiv, individualizat în cuprinsul titlului de proprietate.
Un astfel de demers ar însemna obligarea celui care depune un titlu să depună toate titlurile antecesorilor săi, începând din momentul în care a apărut conceptul de drept de proprietate asupra terenului respectiv.
Cum o astfel de obligaţie este imposibil de îndeplinit, rezultă că prezumţia de proprietate are caracter relativ şi, în consecinţă, aceasta poate fi răsturnată.
În ceea ce priveşte titlurile invocate de apelantul-reclamant şi de intimaţii-pârâţi, solicită să se constate că reclamantul pretinde calitatea de proprietar în baza actului de donaţie întocmit de străbunica sa la data de 19 decembrie 1945 şi autentificat sub nr. 62104/1945 şi transcris sub nr. 22750/1945, în favoarea mamei sale, D.C., dobândindu-l prin moştenire, acte din care rezultă că autorii săi au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului şi construcţiei din care face parte şi apartamentul revendicat iar, ulterior, prin transmisiune succesorală, apelantul a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil. Anterior preluării imobilului de către stat, acesta nu a fost contestat.
Intimata - pârâtă, E.C. pretinde calitatea ei de proprietar în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1479/1997, încheiat în temeiul Legii 112/1995 act din care rezulta ca aceasta ar fi dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat şi intimaţii-pârâţi, B.S. şi S., pretind calitatea de proprietari în temeiul testamentului lăsat de autoare lor, care a achiziţionat imobilul în baza contractului de vânzare - cumpărare nr. 1478/1997, încheiat tot în temeiul Legii nr. 112/1995.
Au fost invocate prevederile art. 1 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea 112/1995, arătându-se că obiectul de reglementare al Legii nr. 112/1995 îl constituie imobilele care au trecut în proprietatea statului după 6 martie 1945 cu titlu, astfel încât chiriaşii puteau cumpăra de la stat doar această categorie de imobile. În cauza de faţă, imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, astfel încât el nu putea fi vândut chiriaşilor în baza Legii 112/1995.
Pe cale de consecinţă, prezumţia simplă de proprietate în favoarea pârâţilor este răsturnată în cauză de faţă în condiţiile în care a dovedit că autorul pârâţilor (statul) nu a avut calitatea de proprietar în momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare 1997. În aceste condiţii, deţine un titlu din care rezultă o prezumţie simplă de proprietate asupra imobilului revendicat şi că, în schimb, prezumţia de proprietate ce rezultă din titlul intimaţilor-pârâţi a fost răsturnată, în condiţiile în care a probat că intimaţii - pârâţi au cumpărat de la un neproprietar, care preluase fără titlu legal imobilul de la autoarea sa.
În ceea ce priveşte apărarea intimaţilor-pârâţi în sensul prevalenţei dreptului lor - în calitate de subdobânditori de bună-credinţă - în vederea asigurării principiul stabilităţii raporturilor civile, apreciază că este nefondată pentru următoarele considerente:
În speţa de faţă se pune problema recunoaşterii şi ocrotirii titularului dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, reclamantul invocând titlul său incontestabil, iar intimaţii-pârâţi invocând, printre altele, principiul ocrotirii subdobânditorului de bună-credinţă - în vederea asigurării principiului stabilităţii raporturilor civile.
Dispoziţiile legale pertinente în raport de care se poate face analiza sunt cele prevăzute de art. 480 C. civ. şi art. 1 alin. 1) din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
După cum a arătat, reclamantului i s-a recunoscut, în mod retroactiv, dreptul de proprietate asupra locuinţei revendicate, constatându-se că imobilul i-a fost preluat de către stat în anul 1950 fără titlu legal. Prin urmare, este titularul unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la C.E.D.O. În cursul anului 1997, statul, care preluase fără titlu imobilul aflat în litigiu, l-a vândut chiriaşilor, intimaţilor - pârâţi în prezenta cauză, reclamantul fiind astfel privat de posibilitatea de a intra în posesia acestuia.
O astfel de vânzare realizată de stat către chiriaşul de bună-credinţă, chiar dacă s-a făcut anterior confirmării în justiţie în mod irevocabil a dreptului de proprietate al nostru, reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului. O astfel de interpretare a fost dată şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze pronunţate împotriva României (P., P., R., S., etc). Compatibilitatea acestei vânzări a imobilului cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, trebuie analizată prin prisma justificării ingerinţei în dreptul de proprietate al subsemnatului.
O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauza de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Criteriile stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinţei sunt astfel următoarele:
1. Ingerinţa să fie prevăzută de lege: Principiul legalităţii implică în egală măsură existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile care să prevadă o astfel de ingerinţă.
După cum a învederat mai sus, Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă decât în cazul bunurilor cu privire la care statul avea un titlu de proprietate şi că nici o altă dispoziţie internă nu acorda statului dreptul de a vinde un bun care se găsea de facto în patrimoniul său şi pentru care nu avea nici un titlu.
Împrejurarea că Legea 112/1995 foloseşte noţiunea de „imobile trecute in proprietatea statului cu titlu", fără a defini în mod clar ce înseamnă sintagma „cu titlu", aspect ce a condus la interpretări eronate ale acestei sintagme din partea autorităţilor statului, nu este de natură să confere caracter previzibil legii, ci, dimpotrivă, constituie un motiv de a se reţine că legea nu conţinea o normă suficient de accesibilă şi previzibilă care să reglementeze o ingerinţă în dreptul de proprietate al titularilor imobilelor preluate, în realitate, fără titlu.
În prezenta cauză, la momentul vânzării statul nu avea titlu asupra apartamentului revendicat iar ingerinţa litigioasă era lipsită de bază legală din moment ce Legea nr. 112/1995 nu permitea decât vânzarea bunurilor dobândite cu titlu. Având în vedere cele de mai sus, poate concluziona că ingerinţa în dreptul de proprietate al reclamantului este lipsită de bază legală, încălcându-se astfel articolul 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.
2. Să fie respectată proporţionalitatea ingerinţei: O măsură care reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie să asigure un just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului. Preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr. 1 şi în a doua teză care trebuie citită în conformitate cu principiul consacrat de prima. Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar trebuie să se ia în considerare modalităţile de compensare prevăzute de legislaţia naţională.
În acest sens este de observat ca la momentul ingerinţei, anul 1997 nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost vândute pe nedrept de către stat locuinţele către chiriaşi. În ceea ce priveşte Legea 10/2001 aceasta a fost adoptată cu mult după intervenţia ingerinţei.
Chiar dacă s-ar putea considera că Legea nr. 10/2001 ar constitui o bază legală pentru despăgubirea sa, solicită a se constata că, deşi a efectuat demersuri administrative în baza acestei legi, totuşi nu a avut un rezultat satisfăcător astfel că nu s-a respectat principiul proporţionalităţii ingerinţei în dreptul de proprietate.
Pe cale de consecinţă, nefiind justificată ingerinţa în dreptul de proprietate al subsemnatului, nu se pot recunoaşte efectele bunei-credinţe a intimaţilor-pârâţi în ceea ce priveşte dobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentului cumpărat în baza Legii 112/1995.
Tot pe cale de consecinţă, nici nu se pune problema unei eventuale preferabilităţi a titlului intimaţilor-pârâţi în cadrul prezentei acţiuni în revendicare deoarece, cu atât mai mult, s-ar realiza o ingerinţă nejustificată în dreptul său de proprietate, ce ar conduce la încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cu privire la art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a arătat că acestea nu numai că nu au oprit ingerinţa analizată, ci, dimpotrivă, aceasta a obţinut prin efectul legii un caracter permanent în acele cazuri în care cumpărătorii au fost de bună-credinţă, deoarece s-a prevăzut că contractele încheiate de aceştia nu pot fi lovite de nulitate.
Coroborând dispoziţiile art. 45 alin. (2) cu cele ale art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, rezultă cu evidenţă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a proteja pe cumpărătorii de bună-credinţă ai locuinţelor pe care le-au ocupat în calitate de chiriaşi. Această intenţie a legiuitorului nu a ţinut însă seama de faptul că, încă din anul 1997, se realizase o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, cu consecinţa unei privări nelegale de proprietate. Atât timp cât încă din anul 1997 s-a realizat o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, prin vânzarea bunului său către chiriaşi, este mai mult decât evident că prin edictarea art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 ingerinţa s-a agravat şi mai tare, lipsindu-l de posibilitatea de obţinere a nulităţii titlului intimaţilor - pârâţi în condiţiile în care aceştia au fost de bună-credinţă, deşi au cumpărat un imobil fără respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii, nu se pot reţine efecte favorabile intimaţilor-pârâţi în baza art. 45 alin. (2) din Legea 10/2001 deoarece o eventuală interpretare în sensul că aceştia şi-ar fi consolidat dreptul de proprietate cu privire la imobilul cumpărat în decembrie 1997 nu ar avea alta consecinţă decât aceea a consacrării şi recunoaşterii, în mod expres, prin lege, a ingerinţei nejustificate în dreptul de proprietate al nostru.
Evident, ingerinţa realizată în anul 1997, nejustificată pentru că nu era prevăzută de lege, nu se acoperă prin recunoaşterea caracterului nejustificat al acesteia într-o prevedere legală ulterioară ingerinţei.
De asemenea, aplicând acelaşi raţionament si reţinând aceleaşi circumstanţe ca mai sus, nu este îndeplinită cerinţa proporţionalităţii ingerinţei.
Având în vedere aceste considerente, a opiniat că nu pot fi reţinute nici un fel de efecte favorabile pârâţilor în baza art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cadrul prezentei acţiuni în revendicare, deoarece s-ar încălca dreptul său de proprietate, protejat prin art. 1 din Primul Protocol la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce priveşte examinarea valabilităţii contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul litigios, încheiat de stat cu intimaţii-pârâţi în baza Legii nr. 112/1995, acesta s-a făcut prin raportare la dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Titlul de preluare al statului asupra imobilului litigios, constând în Decretul nr. 92/1950, nu s-a putut constitui în mod valabil, întrucât acesta contravine reglementărilor constituţionale şi internaţionale în vigoare la data edictării şi aplicării sale, respectiv Constituţiei de la 1948, care ocrotea dreptul de proprietate personală şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care prin art. 17 recunoştea dreptul oricărei persoane la proprietate drept înfrânt prin Decretul nr. 92/1950.
Cele trei criterii de apreciere a valabilităţii titlului statului, prevăzute de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 - conformitatea preluării cu Constituţia, tratatele internaţionale şi dispoziţiile legale în vigoare la acea dată - sunt cumulative, aşa încât neîndeplinirea chiar şi numai a unuia dintre ele este suficientă pentru caracterizarea ca nevalabil a titlului statului.
Cererea de apel, scutită de plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 282 şi următoarele C. proc. civ.
La termenul de judecată din 29 octombrie 2009, curtea a constatat că la data de 22 martie 2009 a decedat intimata pârâtă E.C. şi a dispus introducerea în cauză a moştenitorilor acesteia, intimaţii pârâţi B.S.A. şi B.S., conform certificatului de moştenitor depus la fila 15 în dosarul de apel.
Intimaţii B.S.A. şi B.S. au formulat întâmpinare la data de 17 decembrie 2009, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat.
Au arătat intimaţii-pârâţi că acţiunea reclamantului este neîntemeiată, deoarece Legea nr. 10/001 a stabilit modalităţile în care reclamantul poate să îşi valorifice dreptul de proprietate pentru bunul de care a fost deposedat şi, deoarece nu a obţinut o hotărâre de constatare a unei eventuale nulităţi a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimaţii pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995, devin aplicabile prevederile art. 18 lit. c) din lege.
S-a invocat caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 faţă de dreptul comun, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, arătându-se că în ipoteza de faţă reclamantul trebuie să fie despăgubit prin echivalent.
În privinţa chestiunii comparării titlurilor de proprietate, intimaţii - pârâţi au susţinut importanţa fundamentală a principiului securităţii raporturilor juridice, solicitând totodată înlăturarea argumentelor reclamantului apelant în legătură cu existenţa în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din primul Protocol al Convenţiei, deoarece, chiar dacă s-ar reţine existenţa bunului, nu se poate reţine ingerinţa statului în exercitarea dreptului de proprietate asupra acestui bun, întrucât în egală măsură s-ar putea vorbi despre aceeaşi ingerinţă atunci când se solicită deposedarea de bunul cumpărat în temeiul unui act normativ emis de stat, de către pârâţii - intimaţi.
În acest sens a fost invocată jurisprudenţa C.E.D.O. în Cauza R. împotriva României, fiind necesară respectarea unui just echilibru între cerinţele protejării unui interes general şi imperativul dreptului fundamental al individului, acest echilibru fiind distrus dacă intimaţii ar puşi în situaţia de a suporta o sarcină specială şi exorbitantă constând în pierderea dreptului de proprietate recunoscut prin lege.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Prin Decizia civilă nr. 46/ A din 11 februarie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul, s-a schimbat în parte sentinţa în sensul că s-a admis cererea şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. C., astfel cum a fost individualizat prin contractele de vânzare - cumpărare nr. X/1997 şi nr. Y/1997, au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În motivarea deciziei s-a constatat că situaţia de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă, însă prevederile legale incidente în cauză au fost greşit aplicate, iar o parte din critici s-au apreciat ca nefondate.
Astfel, având în vedere prevederile de excepţie ale art. 45 (fostul art. 46, anterior republicării) din Legea nr. 10/2001, referitoare la condiţiile în care se poate cere constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobilele ce fac obiectul legii şi la motivele pentru care se putea invoca această nulitate, precum şi împrejurarea că instanţa nu a fost învestită cu o cerere de constatare a nulităţii contractelor amintite, curtea a constatat că nu pot fi analizate în prezentul apel chestiunile legate de buna sau reaua-credinţă a intimaţilor pârâţi la încheierea actelor juridice amintite.
Aceasta deoarece, buna-credinţă în discuţie nu este determinantă pentru soluţionarea cererii de revendicare prin comparare de titluri, instanţa fiind investită doar a analiza preferinţa celor două titluri de proprietate, pornind de la premisa că acestea sunt ambele valabile.
Astfel, pretinsa rea-credinţă a intimaţilor-pârâţi putea constitui motiv de nulitate a contractului încheiat de aceştia (or, din lucrările dosarului a rezultat că acţiunea în nulitate iniţiată de reclamant a fost respinsă ca prescrisă prin sentinţa civilă nr. 1562 din 26 ianuarie 2006 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă) şi, după cum s-a reţinut, nulitatea acestor contracte nu face obiectul pricinii de faţă.
În privinţa chestiunii titlului statului asupra bunului, curtea a constatat că în speţă imobilul a fost naţionalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 permiţând instanţelor judecătoreşti să analizeze concordanţa între actul normativ de preluare şi ordinea constituţională a vremii, precum şi legile în vigoare la acel moment.
În asemenea situaţie, s-a reţinut că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor Constituţiei din 1948, art. 8, art. 10 şi art. 16, potrivit cărora proprietatea particulară se bucura de o protecţie specială, cetăţenii Republicii Populare Române fiind egali în faţa legii. Art. 8 din Constituţia României din anul 1948 recunoştea şi garanta în mod expres, cu rang de principiu, dreptul de proprietate particulară.
Textele ulterioare ale art. 10 si art. 11 prevedeau anumite excepţii, care derogau de la principiul constituţional al garantării dreptului de proprietate particulară, situaţii care nu sunt însă incidente în cauză.
A mai reţinut curtea că prevederile Decretului nr. 92/1950 contravin dispoziţiilor legale în vigoare la acea dată, privitoare la proprietate, respectiv art. 481 C. civ., astfel încât s-a constatat că naţionalizarea imobilelor cu caracter de locuinţă nu putea fi făcută în condiţiile art. 1 pct. 1, 2, 4 şi 5 din Decretul nr. 92/1950, încălcându-se ordinea constituţională a vremii, căci aceasta situaţie nu se putea încadra în nici una din dispoziţiile de excepţie ale art. 10 si art. 11 din Decretul nr. 92/1950, iar art. 6 din Legea nr. 213/1998 tranşează clar problema valabilităţii preluării de către stat, reglementând expres că sunt preluate cu titlu valabil doar imobilele care au intrat în proprietatea statului cu respectarea legilor şi a Constituţiei în vigoare la data preluării de către stat.
Pe de altă parte, curtea a reţinut temeinicia argumentelor apelantului reclamant legate de existenţa în patrimoniul său a unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, implicit, netemeinicia apărărilor intimaţilor - pârâţi sub acest aspect.
În acest sens, s-a apreciat că prezintă relevanţă împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 7381 din 14 mai 1998, a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă (fila 20 în Dosarul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti nr. 20189/299/2007), s-a statuat că Decizia de naţionalizare a imobilului revendicat în prezenta cauză este lovită de nulitate, statul pârât (reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Bucureşti) fiind obligat în acel proces să lase reclamantului D.A. în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 de la parterul imobilului din Bucureşti, str. C., compus din 3 camere şi dependinţe plus boxă în pod şi pivniţă la subsol în suprafaţă de 159,35 mp.
Ulterior, în temeiul acestei hotărâri s-a emis Dispoziţia nr. 1768 din 16 iulie 1998 a Primarului General al Municipiului Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în proprietatea reclamantului apelant a apartamentului mai sus menţionat.
La acea dată însă, prin SC R.V. SA, statul înstrăinase către intimaţii-pârâţi (respectiv către autoarele lor, intimata decedată E.C. şi defuncta P.G.) cele două unităţi locative situate la parterul imobilului şi care formează apartamentul nr. 1, prin contractele de vânzare - cumpărare nr. X din 26 noiembrie 1997, respectiv nr. Y din 26 noiembrie 1997.
În ceea ce priveşte inopozabilitatea acestei hotărâri judecătoreşti faţă de intimatele - pârâte, curtea a apreciat că aceasta este limitată la dispoziţia privind revendicarea bunului, respectiv lăsarea imobilului în proprietatea reclamantului din acel proces, în condiţiile în care la acel moment Consiliul General (Local) al Municipiului Bucureşti nu mai deţinea imobilul.
Pe de altă parte, constatarea instanţei că titlul statului asupra imobilului este lovit de nulitate este opozabilă erga omnes, în temeiul efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti irevocabile, având în vedere şi împrejurarea că o asemenea constatare putea fi făcută numai în contradictoriu cu statul român, singurul în măsură a opune proprietarului valabilitatea titlului său. Mai mult decât atât, curtea a reţinut că, şi dacă ar fi înlăturate în cauza de faţă efectele acestei hotărâri judecătoreşti, prima instanţă şi instanţa de apel, analizând modalitatea de preluare a bunului de către stat, au ajuns la aceeaşi concluzie.
În schimb, pronunţarea sentinţei amintite îl situează în mod categoric pe apelantul reclamant în ipoteza reglementată de art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că respingerea acţiunii sale ar echivala cu privarea sa de proprietate şi cu încălcarea textului citat.
Din acest punct de vedere este pertinentă analiza realizată de apelantul - reclamant cu privire la împrejurarea că, prin prisma existenţei hotărârii irevocabile de revendicare pronunţată la cererea reclamantului, înstrăinarea imobilului către chiriaş şi lipsa oricărei reparaţii acordate reclamantului pentru imobilul înstrăinat constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul său de proprietate, în acest sens fiind şi jurisprudenţa constantă a C.E.D.O.
Este astfel cazul Hotărârii din 1 decembrie 2005 pronunţate în Cauza P. împotriva României (Cererea nr. 63.252/00), unde instanţa europeană a reţinut, în ipoteza în care la data introducerii şi implicit a admiterii acţiunii în revendicare apartamentul era deja înstrăinat (cum este cazul în speţă), pe de o parte că „reclamantul era titularul unui interes patrimonial recunoscut în dreptul român şi care era protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie", iar pe de altă parte, că „statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, încălcând astfel „justul echilibru" ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale".
În cauza de faţă curtea a considerat că, faţă de împrejurarea emiterii Dispoziţiei administrative de restituire, reclamantul nu se bucură numai de o speranţă legitimă la un bun, astfel cum aceasta a fost definită în jurisprudenţa C.E.D.O., ci chiar de un bun, asupra căruia însă nu a putut exercita prerogativele rezultate din dreptul de proprietate.
În consecinţă, reţinându-se împrejurarea că înstrăinarea bunului asupra căruia s-a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului, în lipsa oricărei reparaţii, constituie o ingerinţă nejustificată în dreptul de proprietate al reclamantului, se impunea admiterea cererii sale şi recunoaşterea pe această cale a dreptului său.
Legat de aceste aspecte, curtea a înlăturat apărările intimaţilor-pârâţi legate de caracterul de lege specială al Legii nr. 10/2001 invocat în raport de prevederile art. 6 alin. (2) teza finală din Legea nr. 213/1998 în sensul că singura reparaţie de care se poate bucura reclamantul este cea prin echivalent stabilită de Legea nr. 10/2001 prin art. 18 lit. c).
Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din lege (în forma în vigoare la data sesizării instanţei cu acţiunea de faţă), „Imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi."
Prin urmare, textul defineşte domeniul de aplicare al legii şi statuează în sensul că aceasta se aplică imobilelor nerestituite, însă, astfel cum s-a reţinut mai sus, imobilul în discuţie a fost restituit reclamantului, anterior intrării în vigoare a legii în discuţie.
Prin urmare, nu se impune reţinerea argumentelor intimaţilor - pârâţi în sensul că singura posibilitate recunoscută de lege apelantului-reclamant este reparaţia prin echivalent conform Legii nr. 10/2001, acest act normativ nefiind aplicabil imobilului în litigiu.
A reţinut curtea, tot în legătură cu apărările pârâţilor-intimaţi, că nu face obiectul prezentei judecăţi eventuala ingerinţă a statului în dreptul lor de proprietate ce s-ar putea produce prin hotărârea de faţă, având în vedere, pe de o parte, cadrul procesual stabilit de reclamant (limitat la cererea principală de chemare în judecată) şi pe de altă parte dispoziţiile speciale reglementate în beneficiul intimaţilor-pârâţi pentru ipoteza în care aceştia vor fi lipsiţi de proprietatea lor prin hotărâre judecătorească irevocabilă, în scopul reparării eventualului prejudiciu ce ar fi suferit de aceştia.
Pentru aceste considerente, curtea a constatat că în mod greşit a respins tribunalul cererea de chemare în judecată, urmând ca, în temeiul art. 295 C. proc. civ., să admită apelul, să schimbe în parte sentinţa apelată, în sensul admiterii acţiunii în revendicare astfel cum a fost formulată şi al obligării pârâţilor B.S. şi B.S.A. să lase reclamantului în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, str. C., astfel cum a fost individualizat prin contractele de vânzare-cumpărare nr. X/1997 şi nr. Y/1997.
S-a arătat că, deşi cererea de chemare în judecată conţinea formal şi o solicitare legată de constatarea nulităţii deciziei de naţionalizare a imobilului, aceasta nu putea fi formulată decât în mod subsumat capătului de cerere în revendicare, neaducând reclamantului beneficii decât ca argument premisă a raţionamentului privind temeinicia acţiunii sale în realizarea dreptului de proprietate (mai ales că nulitatea deciziei de naţionalizare fusese deja anterior constatată, prin hotărâre irevocabilă), astfel că instanţa de apel a analizat-o împreună cu revendicarea şi nu ca un petit distinct.
Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat recurs Municipiul Bucureşti prin primarul general şi pârâţii B.S. şi B.S.A.
Municipiul Bucureşti prin primar general a criticat Decizia ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
S-a susţinut că Legea nr. 10/2001 este o lege specială care asigură restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, atât pentru imobilele preluate cu titlu cât şi pentru cele preluate fără titlu, astfel că devin incidente dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 care condiţionează admisibilitatea acţiunii în revendicare de inexistenţa unor legi speciale de reparaţie.
Că procedura impusă de Legea nr. 10/2001 asigură liberul acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană, orice persoană interesată putând ataca în justiţie dispoziţia de restituire sau refuzul de a soluţiona cererea de restituire.
A susţinut recurentul că instanţa nu a avut în vedere la soluţionarea excepţiei Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
O altă critică a vizat greşita aplicare a art. 10 din Legea nr. 10/2001, susţinându-se că în cauză nu s-au administrat probe prin care să se stabilească situaţia juridică cât şi locativă la zi privind imobilul.
Recurenţii-pârâţi B.S. şi B.S.A. au criticat hotărârea ca nelegală – art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a invocat că instanţele au făcut o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 raportat la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu consecinţa greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
S-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 1562/2006 s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii contractului de vânzare - cumpărare, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c), Legea nr. 10/2001 impunând fostului proprietar să urmeze numai această procedură specială.
S-au adus critici deciziei în ce priveşte interpretarea şi aplicarea noţiunii de bun şi speranţa legitimă din perspectiva Convenţiei Europene, arătându-se că şi pârâţii deţin un bun şi care este mai bine caracterizat întrucât hotărârea invocată de reclamant nu le este opozabilă, pe când Hotărârea nr. 7381/1999 îi este opozabilă reclamantului, acţiunea în revendicare aducând atingere principiului securităţii raportului juridic, principiu recunoscut de Curtea Europeană.
Recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Critica comuna a recurenţilor privind greşita interpretare şi aplicare a legii în soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare urmează a nu fi analizată, aceasta fiind exercitată omisso medio.
Se constată că excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după apariţia Legii nr. 10/2001 a fost invocată la instanţa de fond şi a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 299/2009, iar pârâţii nu au declarat apel împotriva acestei sentinţe.
Reiterarea pe calea recursului a unei excepţii procesuale deja respinse în cursul procesului nu poate fi analizată doar prin prisma regimului juridic al excepţiilor, din moment ce se subsumează unui motiv de recurs, a cărui formulare trebuie să fie admisibilă; or, neatacarea pe calea apelului a dispoziţiei de respingere a excepţiilor echivalează cu formularea în recurs a unor critici de nelegalitate a sentinţei înseşi pe aspectul respingerii acestor mijloace de apărare, ceea ce este inadmisibil, criticile fiind concepute omisso medio.
Critica invocată de Municipiul Bucureşti privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 este străină de natura cauzei, instanţa fiind învestită cu o acţiune în revendicare şi nu cu o acţiune fondată pe Legea nr. 10/2001 pentru a se proceda la identificarea imobilului conform criteriilor şi elementelor prevăzute de art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Critica recurenţilor pârâţi privind greşita interpretare şi aplicare a noţiunii de „bun" şi de „speranţă legitimă", din perspectiva Convenţiei Europene, precum şi greşita admitere a acţiunii din perspectiva încălcării securităţii raporturilor juridice este nefondată.
Instanţa de apel a respectat Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 analizând dacă reclamantul şi pârâţii deţin un „bun" sau „o speranţă legitimă" şi în ce măsură admiterea acţiunii în revendicare constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate şi care drept este afectat, şi dacă principiul securităţii raporturilor juridice este încălcat, prin raportare şi la practica convenţională.
În cauza A. şi alţii contra României se arată că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar ci s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.
Se constată că în mod fondat s-a reţinut că reclamantul deţine un „bun actual" reprezentat de sentinţa civilă nr. 7371/1998 prin care s-a admis acţiunea în revendicare, iar în condiţiile în care pârâţii deţin şi ei un bun, s-a procedat la compararea acestora.
„Ingerinţa" statului în dreptul la respectarea bunurilor, din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. a fost analizată temeinic de către instanţa de apel prin raportare la art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.
Pârâţii, titulari şi ei a unui „bun" în sensul Convenţiei au posibilitatea obţinerii de măsuri reparatorii în echivalent la valoarea de piaţă a imobilului, potrivit legii speciale – art. 50 şi 501 din Legea nr. 10/2001, astfel că nu se poate reţine că a fost afectat principiul securităţii raporturilor juridice, Statul Român instituind măsuri procesuale în favoarea chiriaşilor cumpărători evinşi de foştii proprietari.
Având în vedere aceste considerente, urmează ca în baza dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. a se respinge recursurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, B.S. şi B.S.A. împotriva deciziei nr. 46/ A din 11 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3867/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3423/2011. Civil. Exequator (recunoasterea... → |
|---|
