ICCJ. Decizia nr. 2823/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2823/2011
Dosar nr. 4273/117/2009
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 190 din 4 martie 2010 a Judecătoriei Cluj s-a respins acţiunea reclamantului B.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice având ca obiect pretenţii în temeiul Legii nr. 221/2009 reţinându-se următoarele considerente:
Prin sentinţa penală nr. 600 din 18 noiembrie 1976 a Tribunalului Militar Cluj reclamantul în temeiul art. 254 alin. (2) C. pen. a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare şi interzicerea pe timp de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) pentru săvârşirea infracţiunii de nesupunere la încorporare, reţinându-se că a refuzat încorporarea şi satisfacerea serviciului militar întrucât reclamantul (inculpat în cauza penală) făcea parte din secta religioasă „M.I.", sectă interzisă de lege.
Instanţa de apel a reţinut că fapta pentru care a fost condamnat reclamantul nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 şi respectiv art. 1 alin. (1) din OUG nr. 214/2009.
S-a mai reţinut că deşi Constituţia României din 1965 garanta în art. 30 libertatea Constituţiei şi a cultului religios, totuşi prin dispoziţiile art. 40 din Constituţia României era instituită obligaţia pentru toţi cetăţenii de a îndeplini serviciul militar şi că de altfel infracţiunea pentru care reclamantul a fost condamnat există şi în prezent în C. pen., nefiind abrogată expres şi că actuala Constituţie prevede obligaţia cetăţenilor români de a apăra ţara (art. 55).
Forma prin care se realizează această obligaţie cuprinde şi pe aceea de a desăvârşi pregătirea militară şi în caz de nevoie, conflict armat, de participare la forţele armate ale statului.
Aceasta presupune inclusiv obligaţia de a primi armă şi a o folosi. A interpreta în alt mod această obligaţie s-ar ajunge la golirea de conţinut a acesteia, respectiv la o negare a sa.
Instanţa de fond a mai reţinut că în orice stat, această obligaţie există din perspectiva atributelor esenţiale ale statului. Nu se poate aprecia că refuzul de a primi arma, datorat convingerilor religioase ar echivala cu o oponenţă fără echivoc împotriva principiilor statului comunist totalitar, de vreme ce aceste infracţiuni încă mai sunt în vigoare în C. pen., iar condamnări în baza acestor texte legale au fost pronunţate şi după 22 decembrie 1989, când nu se mai poate afirma caracterul totalitar al regimului politic din România.
Este real că statul ar fi putut să prevadă o alternativă la executarea acestei obligaţii în alt mod, însă aceasta este la latitudinea societăţii. Nu se poate reproşa statului modul de edictare şi aplicare a legilor într-o anumită perioadă de timp, raportat la perspectivele actuale ale societăţii umane.
Aspectele legate de modalitatea de executare a pedepsei, invocate în cuprinsul motivelor, chiar reale de ar fi, nu schimbă caracterul condamnării, element esenţial al prevederilor art. 1 alin. (3) din această lege.
Pe de altă parte s-a pronunţat Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care în cadrul unui recurs în interesul legii s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice, aşa cum prevede art. 1 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 118/1990.
Este real că acest recurs în interesul legii a fost pronunţat pentru aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990, privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 06 martie 1945 şi condamnate pentru infracţiuni politice, însă incidenţa acestui decret în aprecierea caracterului politic al condamnărilor care trebuie avute în vedere la Legea nr. 221/2009 este clar statuată chiar de către această lege deoarece în art. 5 al Legii nr. 221/2009 se arată faptul că la stabilirea despăgubirilor se vor avea în vedere şi măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului- Lege nr. 118/1990.
În cadrul acestui recurs în interesul legii, a cărui dezlegare în drept este obligatorie pentru instanţele naţionale potrivit art. 329 C. proc. civ., s-a stabilit că restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post comunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a acelui profesionist. Prin urmare, condamnările penale pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen. nu au caracter politic în sensul Decretului-Lege nr. 118/1990.
Aşa fiind, în raport de cele statuate mai sus, tribunalul a apreciat, contrar susţinerilor reclamantului că obligaţia de a satisface stagiul militar nu poate fi indisolubil legată de un anume regim politic în vigoare într-o anumită epocă, deoarece această obligaţie are legătură cu organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar şi în esenţă cu obligaţia constituţională de a apăra ţara.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat în termen legal apel reclamantul, iar prin Decizia civilă nr. 167 din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj s-a respins apelul reţinându-se următoarele considerente:
Astfel, prin Decizia nr. 32 din 16 noiembrie 2001, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 137/02.03.2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului în interesul legii promovat de Procurorul General al României în interpretarea şi aplicarea unitară a disp. art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-Lege nr. 118/1990 republicat, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării prevăzute de art. 334 şi 354 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
În considerentele acestei decizii, Curtea reţine că, în realitate, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar, încă în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar fiind pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei, formând obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară. Comisia Europeană a Drepturilor Omului a decis, în cele din urmă că disp. art. 4 parag. 3 lit. b) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă şi că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 27 octombrie 2009, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinată de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă „M.I.", a concluzionat că art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 parag. 3 lit. b), nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă.
Deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., având rol de uniformizare a jurisprudenţei.
Deşi Înalta Curte a fost sesizată cu interpretarea unor dispoziţii ale Decretului-Lege nr. 118/1990, problema de drept dezlegată vizează caracterul politic sau nu al unor condamnări penale de natura celei de care se prevalează şi reclamantul, astfel că dezlegarea în drept este obligatorie pentru instanţa de apel.
Nu se pune problema retroactivităţii, întrucât, pe de o parte, este vorba de interpretarea legii şi nici măcar legile de interpretare nu retroactivează, cu atât mai puţin deciziile de interpretare, iar, pe de altă parte, rolul deciziei este acela de uniformizare a jurisprudenţei, de îndată şi nicidecum doar pentru acele cereri de chemare în judecată ce sunt înregistrate ulterior pronunţării şi publicării ei în M. Of.
Instanţa supremă pronunţându-se în interpretarea obligatorie a legii în sensul că o condamnare în temeiul art. 354 C. pen., cum este aceea suferită de reclamant, nu reprezintă o condamnare cu caracter politic, această interpretare fiind conformă şi cu jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului, aşa cum rezultă din considerentele deciziei pronunţată în recurs în interesul legii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I. solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului şi pe cale de consecinţă admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Reclamantul susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condiţiile în care cauza a fost examinată strict prin dispoziţiile deciziei nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, şi nu raportat la dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Astfel reclamantul susţine că nu i s-a acordat posibilitatea de a administra probe pentru dovedirea caracterului politic al condamnării, cu atât mai mult cu cât recunoaşterea şi respectarea unui drept fundamental garantat de Constituţie respectiv acela de a-şi exercita liber cultul religios, reprezintă un drept fundamental.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Problema de drept care a fost soluţionată prin recursul în interesul legii prin Decizia nr. 32/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşită din motive de conştiinţă religioasă şi pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă pronunţată în perioada 6 februarie 1945 - 22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.
Astfel prin Decizia sus evocată dată în recurs în interesul legii, (obligatoriu în temeiul art. 329 C. proc. civ.) s-a statuat că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunea contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 354 şi 334 C. pen., săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.
Astfel se reţine în Decizia nr. 32/2009 dată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, că faptele au fost şi sunt reglementate în Titlul X al C. pen. „infracţiuni contra capacităţii de apărare a României, cap. 1 infracţiuni săvârşite de militari" secţiunea I, infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare" şi respectiv cap. 3 „infracţiuni săvârşite de civili" (art. 354).
Aşezarea acestor texte în titlul şi în capitolele menţionate, a fost făcută în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.
Or, ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal, nu ţine de o anumită orânduire" ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute de legea fundamentală.
Instituirea obligaţiei de executare şi satisfacere a serviciului militar, a vizat pe toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nici o discriminare pe motive religioase sau de altă natură, astfel că nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste.
Ca atare, în absenţa unui asemenea scop al incriminării nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.
Prin urmare condamnările pentru infracţiunea prevăzută de art. 354 C. proc. pen. nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norma penală ce privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.
Restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada post comunistă până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.
Ca atare, din perspectiva acestor aspecte, instanţa de apel a făcut o legală şi corectă interpretare a legii, reţinând că reclamantul care fusese condamnat în 1976 pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 354 alin. (2) C. pen. nu se încadrează în prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 221/2009 nefiind incidente nici dispoziţiile art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/2009.
Susţinerile recurentului legate de imposibilitatea administrării unor probe privind caracterul politic al condamnării suferite, sunt prin prisma celor expuse nefondate şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.I. împotriva deciziei nr. 167A din 10 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2824/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 2819/2011. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
