ICCJ. Decizia nr. 2824/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2824/2011
Dosar nr. 8496/101/2009
Şedinţa publică din 28 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 1 martie 2010 a Tribunalului Mehedinţi a fost admisă acţiunea reclamantului D.I.D. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta din urmă fiind obligat la plata sumei de 250.000 euro (echivalent în lei la data plăţii efective) reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare şi la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pronunţându-se astfel, instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa nr. 234 din 23 aprilie 1959 a Tribunalului Militar Craiova reclamantul a fost condamnat la 8 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, suspendarea exercitării drepturilor civile pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale.
Condamnarea aplicată reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 209 pct. a C. pen. din 1936 constituie de drept condamnare cu caracter politic conform art. 1 pct. 2 lit. a) din Legea nr. 221/2009, astfel că acesta este îndreptăţit, potrivit art. 5 din acelaşi act normativ la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţa a apreciat că prin condamnarea suferită reclamantului i-au fost cauzate prejudicii materiale şi morale, fiind împiedicat să-şi dezvolte în condiţii corespunzătoare personalitatea, să evolueze din punct de vedere social şi profesional şi să dobândească în timp util un statut corespunzător pregătirii sale. Privarea de libertate a reclamantului a condus la lezarea şi a altor drepturi fundamentale, respectiv onoarea şi reputaţia sa, precum şi accesul la învăţământ.
De asemenea, după momentul eliberării reclamantului din penitenciar i-a fost afectată viaţa socială, dar şi cea familială.
Prin Decizia civilă nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Instanţa de apel a reţinut că Legea nr. 221/2009 are ca obiect de reglementare stabilirea unor drepturi în favoarea persoanelor care, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au făcut obiectul unor condamnări cu caracter politic, ori al unor măsuri administrative asimilate acestora. Anterior acestei legi au fost adoptate Decretul-Lege nr. 118/1990, OUG nr. 214/1999 pentru repararea prejudiciilor morale şi materiale suferite în timpul regimului politic anterior de categorii de persoane expres prevăzute în actele normative.
S-a mai reţinut că legea are caracter de complinire, nu înlătură drepturile deja stabilite prin legile anterioare, având ca scop înlăturarea consecinţelor penale ale condamnărilor cu caracter politic pronunţate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, repunerea în drepturi a persoanelor pentru care s-a dispus, prin aceste condamnări, decăderea din drepturi sau degradarea militară, acordarea de despăgubiri morale, dacă reparaţiile obţinute prin efectul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999 nu sunt suficiente; repararea prejudiciului material produs prin confiscarea unor bunuri prin hotărârea de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile nu au fost restituire sau nu s-au obţinut despăgubiri în echivalent.
Prin art. 1 şi art. 3 din Legea nr. 221/2009 sunt definite două categorii de măsuri abuzive luate de regimul politic comunist şi care pot fi reparate şi anume, condamnările cu caracter politic, definite prin enumerare şi trimitere expresă la infracţiunile în baza cărora a fost pronunţată condamnarea şi măsurile administrative cu caracter politic. Modalitatea practică de reparare a prejudiciului este stabilită de legiuitor prin art. 5 din lege. Prin art. 1 se stabileşte că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic se poate adresa instanţei de judecată. La lit. a) din acest alin. se prevede posibilitatea de a cere obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Instanţa de apel reţine că reclamantul a dovedit că a fost condamnat politic în anul 1959 pentru infracţiunea prevăzută de art. 209 C. pen., text enunţat expres în Legea nr. 221/2009, că a executat o pedeapsă privativă de libertate timp de 4 ani, fiind îndeplinite condiţiile cerute de art. 1 şi art. 5 din lege. Drepturile reclamantului sunt prevăzute expres de legea precitată, legea având caracter de complinire faţă de actele normative anterioare, cu caracter reparator.
Daunele morale s-au acordat pentru prejudiciul suferit de reclamant ca victimă a unei condamnări politice.
Condamnarea penală, executarea unei pedepse în închisorile comuniste, într-un regim deosebit de restrictiv, în condiţii inumane, deja de notorietate publică, lipsirea de bunurile personale, îndepărtarea de familie, de societate care au produs suferinţe pe plan moral, social şi profesional.
Asemenea măsuri au lezat demnitatea şi onoarea, dar şi libertatea individuală, drepturile persoanele patrimoniale şi nepatrimoniale ocrotite de lege şi au avut drept consecinţe un prejudiciu moral care au justificat acordarea unei compensaţii materiale.
Întinderea acestei compensaţii s-a stabilit pe baza unor criterii bine analizate, cum ar fi durata măsurii abuzive, condiţiile de viaţă precum şi consecinţele produse asupra persoanei ori a familiei, fără a constitui un preţ a durerii, ci o reparaţie a unor prejudicii greu de cuantificat la nivel material, ţinând cont şi de aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
S-a reţinut că în cauză nu este obligatorie participarea procurorului.
Împotriva deciziei nr. 181 din 03 iunie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în termen legal a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi.
Fără a indica în drept motivele de recurs prin prisma cărora critică hotărârea pronunţată de instanţa de apel, în principal, susţine că în mod greşit s-au acordat reclamantului daune morale, acestea fiind neîntemeiate şi nedovedite.
În subsidiar, se învederează că instanţa a acordat daune morale într-un cuantum exagerat prin care se tinde la o îmbogăţire fără just temei.
Se mai arată că în mod greşit daunele morale s-au acordat reclamantului care nu şi-a dovedit calitatea procesuală activă unică.
La termenul din 28 martie 2011 reprezentantul Ministerului Public a invocat un motiv de casare de ordine publică, respectiv nulitatea hotărârii judecătoreşti pronunţată de instanţa de apel, întrucât la dezbateri nu a participat procurorul, deşi participarea sa în astfel de litigii este obligatorie.
În subsidiar, în cazul în care se va trece peste acest motiv solicită ca instanţa să procedeze la redimensionarea daunelor morale acordate, în sensul diminuării cuantumului lor.
Analizând recursul formulat prin prisma motivului de recurs de ordine publică invocat, Înalta Curte constată că acesta este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:
În temeiul dispoziţiilor Legii nr. 221/2009 pot fi promovate două genuri de acţiuni distincte: acţiunea în constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, promovată potrivit art. 4; acţiunea în pretenţii reprezentând daune morale şi/sau materiale suferite de persoana condamnată politic sau faţă de care a fost luată o măsură administrativă cu acest caracter, reglementată de art. 5
Pentru acţiunile în constatare a fost reglementată în mod expres competenţa în primă instanţă a tribunalului, secţia civilă, şi participarea procurorului la judecarea acestor cereri.
Conform dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 participarea procurorului este obligatorie în cazurile privind cererile ce au ca obiect constatarea caracterului politic al condamnării sau al măsurii administrative, iar pronunţarea unei hotărâri fără participarea reprezentantului Parchetului constituie nulitate de ordine publică.
Norma indicată mai sus este imperativă, iar nerespectarea ei este de natură a atrage nulitatea hotărârii astfel pronunţate.
Cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este reglementat de art. 131 alin. (1) din Constituţia României, art. 24 C. proc. civ., şi art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Participarea obligatorie a procurorului în procesul civil este reglementată în mod expres, în condiţia anume prevăzute de lege, prin norme imperative, a căror eludare este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât, aşa cum rezultă şi din textele de mai sus, Ministerul Public constituie o instituţie destinată a apăra interesele generale ale societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor.
Astfel, art. 45 alin. (4) C. proc. civ. stabileşte că „în cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii" şi concretizează modalităţile practice de acţiune ale procurorului în procesul civil, în sensul că acesta exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege, participă în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercită căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, apără drepturile şi interesele legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.
În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de instanţă.
Raţiunea pentru care în cazurile expres şi limitative s-a prevăzut obligativitatea participării procurorului în procesul civil a fost aceea a impactului pe care natura şi obiectul unor asemenea cauze îl au asupra intereselor generale ale societăţii.
În speţă, rezultă că cerinţa instituită prin art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009 privind desfăşurarea judecăţii cererilor întemeiate pe act normativ în prezenţa şi cu concluziile procurorului nu a fost respectată, situaţie ce atrage nulitatea hotărârilor astfel pronunţate şi face inutilă dezbaterea celorlalte aspecte.
Potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ. „actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionat necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".
Din analiza acestui text rezultă condiţiile generale ale nulităţii, respectiv, nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil producerea unor vătămări, vătămarea să nu poată fi înlăturată în alt mod decât anularea actului.
Referitor la condiţia nesocotirii dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil, în speţă este evident că aceasta este îndeplinită, întrucât din cadrul procesului pe fondul căruia s-au pronunţat cele două hotărâri lipseşte procurorul, ca participant obligatoriu la judecată în cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
În ceea ce priveşte vătămarea, aceasta reprezintă o noţiune complexă ce nu se limitează doar la prejudicierea drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor, ci se extinde inclusiv la justa soluţionare a cauzei, fiind produsă în speţă prin excluderea din cadrul procesual a reprezentantului „intereselor generale ale societăţii", respectiv, procurorul.
Or, interesul general este ocrotit de o normă imperativă, a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea absolută, ce poate fi invocată în orice fază a procesului civil, de oricare din părţi şi de instanţă, din oficiu, viciile unui act afectat de nulitate absolută neputând fi acoperite.
Pe de altă parte, simpla încălcare a regulilor de drept procesual civil – în speţă, prin omiterea participării procurorului, a cărei participare este obligatorie - antrenează în mod virtual şi posibilitatea soluţionării greşite a litigiului, existând astfel o prezumţie simplă de vătămare, ce poate fi dedusă chiar din neobservarea regulilor procedurale instituie de lege.
Dat fiind că situaţiile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres şi restrictiv participarea procurorului în procesul civil sunt reglementate de norme imperative, efectul negativ al nulităţii nu poate fi înlăturat, astfel că hotărârile pronunţate în cauză sunt lovite de nulitate absolută, impunându-se reluarea judecăţii în cadrul procesual prevăzut de lege.
În cauza de faţă participarea procurorului era obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, text menţionat anterior.
Pentru considerentele exprese, care fac inutilă examinarea celorlalte criterii ale recursului, Înalta Curte reţine recursul ca fondat şi în temeiul dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ. cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va admite recursul, va casa Decizia recurată, urmând a trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care va proceda la judecată în condiţiile art. 4 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, respectiv, cu participarea obligatorie a reprezentantului Ministerului Public.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Mehedinţi împotriva deciziei nr. 181 din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2827/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2823/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
