ICCJ. Decizia nr. 2999/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2999/2011
Dosar nr. 12910/3/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 201.
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială sub nr. 12910/3/2009, reclamanta SC A.S.T.K.S. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună rezilierea contractului de agent încheiat între cele două societăţi la data de 2 ianuarie 2008, pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale de către pârâtă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentinţa comercială nr. 6615 din 31 mai 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis cererea şi a dispus reziliere contractului de agent încheiat la 2 ianuarie 2008. De asemenea, a admis în parte cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta la plata sumei de 5.731 lei reprezentând taxă de timbru.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în derularea contractului de agent încheiat de părţi la data de 2 ianuarie 2008, s-au stabilit relaţiile contractuale între societatea reclamantă şi societatea E.L.A.S., prin intermediul societăţii pârâte, al cărui reprezentant era, şi este, numitul H.Z. Pentru plata contravalorii carburanţilor achiziţionaţi, societatea E.L.A.S. a emis cecuri în beneficiul reclamantei, însă contravaloare acestora, în sumă de 720.392,47 Euro a fost încasată de reprezentantul pârâtei. Faţă de această împrejurare şi ţinând cont de dispoziţiile cuprinse în contractul de agent încheiat de părţi, respectiv art. 23, din care rezultă obligaţia pârâtului de a acţiona totdeauna în interesul reclamantei, art. 13.5, din care rezultă că pârâta s-a angajat ca toate convenţiile negociate să conţină o clauză care să prevadă că plata se va face prin debitare directă către contul societăţii reclamante, art. 10, din care rezultă că pârâta se ocupa şi de executarea contractului, nu numai de încheierea lui, s-a reţinut că pârâta nu şi-a executat mandatul cu bună-credinţă, neexecutarea fiindu-i imputabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, sub acelaşi număr unic 12910/3/2009.
În şedinţa publică din 19 octombrie 2010 intimata – reclamantă a depus la dosar o cerere de aderare la apelul declarat de apelanta – pârâtă, solicitând modificarea în parte a sentinţei apelate în sensul obligării apelantei – pârâte la plata integrală a cheltuielilor de judecată.
Apelanta-reclamantă a formulat întâmpinare la apelul declarat de apelanta – pârâtă prin care s-a apărat în fapt şi în drept faţă de motivele de apel invocate, solicitând respingerea apelului principal ca nefondat.
În susţinerea apelurilor şi, respectiv, combaterea lor, părţile au solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi 1 martor fiecare, instanţa de apel, încuviinţând, pentru ambele părţi, proba cu înscrisuri.
Prin Decizia nr. 48 din 8 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat, a fost admis apelul incident declarat de reclamantă, a fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, a fost admisă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată privind onorariul de avocat, au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, fiind respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, formulată de apelanta-reclamată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Motivul de apel referitor la existenţa Hotărârii nr. 2010/340, pronunţată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia, nu poate fi primit atâta timp, cât timp respectiva hotărâre nu este una irevocabilă (împotriva ei fiind exercitată calea de atac de către apelanta – reclamantă, conform înscrisurilor aflate la filele 58-60 dosar apel) şi nici recunoscută în România, conform Legii nr. 214/2006. Prin urmare, situaţia de fapt reţinută de instanţa din Turcia nu are forţă obligatorie pentru instanţele române, cu atât mai mult cu cât raportul experţilor întocmit în acea cauză (filele 47-51 dosar apel) reţine o situaţie de fapt diferită.
Prima instanţă a reţinut, în mod corect, din probele pe care le-a administrat nemijlocit (înscrisuri şi interogatorii), că între societatea apelantă-reclamantă şi reprezentantul apelantei – pârâte, numit H.Z., nu au existat alte raporturi juridice în afara celor rezultate din contractul de agent. Prin urmare, susţinerile apelantei – pârâte, potrivit cărora filele CEC ar fi fost girate de societatea apelantă-reclamantă, către persoana fizică H.Z., în baza altor raporturi juridice, nu au fost dovedite în cauză. Mai mult, din declaraţia dată de numitul H.Z. în faţa Procuraturii Bakirkoy (filele 69-70 dosar apel), rezultă că acesta nu a invocat girarea filelor CEC către el, persoană fizică, ci a susţinut încasarea lor, în schimbul serviciilor prestate societăţii apelante-reclamante.
Critica adusă primei instanţe, potrivit căreia a refuzat administrarea probei testimoniale, este nefondată, aceasta argumentând respingerea probei. De altfel, această probă a fost solicitată şi în apel, ea fiind respinsă, ca neutilă şi nepertinentă cauzei, apelanta pârâtă arătând că doreşte să dovedească cu martorul propus, că societatea apelantă-reclamantă a primit filele CEC (situaţie necontestată de apelanta –reclamantă şi care nu avea legătură cu acţiunea în rezilierea contractului).
A fost găsită nefondată şi susţinerea apelantei-pârâte potrivit căreia nu se poate angaja răspunderea sa contractuală, prin raportare la fapta „personală" a reprezentantului său, numitul H.Z., de a încasa contravaloarea filelor CEC emise de societatea E.L.A.S. către societatea apelantă-reclamantă. Astfel, potrivit contractului de agent încheiat de părţi, societatea apelantă-pârâtă are ca şi reprezentant pe dl. H.Z., care acţionează în numele şi pentru societate. Prin urmare, toate relaţiile cu numitul H.Z. în legătură cu derularea acestui contract sunt raporturi cu societatea apelantă-pârâtă, aceasta răspunzând contractual pentru faptele reprezentantului său.
Contractul de agent a fost încheiat de părţi la data de 2 ianuarie 2008, convenindu-se că acesta este guvernat de dreptul român. Prin urmare, rezilierea acestuia a fost analizată prin prisma dispoziţiilor contractuale şi a dispoziţiilor legale cuprinse în Codul civil, iar prima instanţă, în mod corect, a reţinut încălcarea obligaţiilor contractuale de către apelanta – pârâtă şi a dispus rezilierea contractului în baza art. 1020-1021 C. civ.
În ceea ce priveşte apelul incident declarat de apelanta-reclamantă.
Prima instanţă, în mod corect, a acordat doar taxa de timbru în cuantum de 5731 lei, respingând cererea de acordare a onorariului de avocat, cu motivarea că înscrisurile doveditoare (filele 24-29 vol. II dosar fond) au fost depuse ulterior închiderii dezbaterilor, astfel că sunt dovezi necunoscute părţii adverse. Însă, în faţa instanţei de apel, apelanta – pârâtă a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de acestea şi nu a formulat nici o obiecţie referitoare la cuantumul lor, limitându-se doar la a preciza că instanţa le poate cenzura, fără nici o motivare concretă.
În ceea ce priveşte cererea apelantei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în apel, respectiv onorariu de avocat, instanţa de apel a respins-o, ca nefondată, având în vedere că până la închiderea dezbaterilor partea nu a depus la dosar nici o probă în susţinerea acestei cereri.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta-recurentă A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA, aducându-i următoarele critici:
În mod greşit, a reţinut instanţa de apel, că pârâta-recurentă nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, rezultate în sarcina sa, din contractul de agent încheiat la data de 2 ianuarie 2008.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au pronunţat soluţiile respective, fără o cercetare aprofundată a raportului juridic dedus judecăţii şi fără administrarea unui probatoriu concret, deşi pârâta a solicitat încuviinţarea probei testimoniale.
Constatările instanţei de apel, sunt combătute de dispoziţiile Hotărârii nr. 2010/340 pronunţată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia.
Se apreciază de către recurenta-pârâtă, că reclamanta nu a dovedit susţinerile sale, în legătură cu faptul că reclamanta ar fi girat cecurile pârâtului, iar suma încasată urma să-i fie restituită.
În acest sens, susţine că, în temeiul art. 1-3 raportat la art. 16 din Legea nr. 214/2006, pentru ratificarea Acordului dintre România şi Republica Turcia, privind asistenţa judiciară în materie civilă, semnat la Ankara la 28 septembrie 2005, constatările instanţei din Turcia, chiar dacă nu sunt obligatorii pentru instanţele române, au forţa probantă a unui înscris, care răstoarnă probatoriul administrat de instanţa română.
Deoarece contravaloarea filelor CEC menţionate, a fost încasată de către H.Z., ca persoană fizică şi nu ca reprezentant al recurentei, cererea reclamantei este nefondată, aspectele sesizate de către reclamantă neavând legătură cu relaţiile contractuale dintre reclamantă şi pârâtă.
Se susţine, că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că între reclamantă şi numitul H.Z. nu au existat alte raporturi juridice, în afara celor rezultate din contractul de agent, între cele două părţi existând şi alte raporturi juridice, precum cel rezultat din contractul de închiriere dintre SC S.I.E.V. ROMÂNIA SRL.
De asemenea, recurenta susţine că nu în toate situaţiile o societate comercială trebuie să răspundă pentru faptele reprezentantului său, această răspundere intervenind doar în condiţiile art. 72 din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 1536 şi urm. C. civ., instanţa neanalizând în ce măsură se impune o eventuală răspundere a recurentei-pârâte, pentru faptele reprezentantului său, dar în baza art. 1000 alin. (3) C. civ..
În ce priveşte apelul incident, se susţine că acesta nu trebuia admis, deoarece reprezentantul reclamantei avea posibilitatea să depună în faţa primei instanţe, până la încheierea dezbaterilor actele doveditoare privind cheltuielile de judecată, însă, cum acest fapt nu s-a petrecut, instanţa de apel nu era îndreptăţită să acorde cheltuielile de judecată efectuate în faţa primei instanţe de către reclamantă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează.
Majoritatea criticilor formulate de către recurenta-pârâtă vizează interpretarea greşită a probatoriului administrat în cauză, deci netemeinicia hotărârii recurată, or, din acest punct de vedere hotărârea instanţei de apel nu mai poate fi analizată în calea de atac, extraordinară, a recursului, unde se analizează numai nelegalitatea deciziei recurate, dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi 11 ale Codului de procedură civilă, fiind abrogate prin OUG nr. 138/2000.
Instanţa de apel, a analizat modul de administrare a probatoriului în faţa primei instanţe, arătând de ce nu a încuviinţat proba testimonială, cât şi motivul pentru care Hotărârea nr. 2010/340 pronunţată de Judecătoria Comercială nr. 2 din Republica Turcia în dosarul nr. 2008/526 nu poate fi avută în vedere de către instanţele din România.
De altfel, recurenta-pârâtă susţine că numitul H.Z. a încasat filele CEC menţionate, ca persoană fizică, dar nu ca reprezentant al său, fără să dovedească acest lucru.
Susţinerea, potrivit căreia, între reclamantă şi H.Z. ar fi existat şi alte raporturi juridice, în afara celor rezultate din contractul de agent, nu poate fi reţinută, deoarece din chiar susţinerile recurentei rezultă că în respectivul contract de închiriere acesta nu a acţionat ca persoană fizică, ci ca reprezentant al SC S.I.E.V. ROMÂNIA SRL.
Nici critica cu privire la neanalizarea, de către instanţa de apel, a incidenţei dispoziţiilor art. 1000 alin. (3) C. civ., nu poate fi reţinută, deoarece, acest lucru ar însemna răsturnarea situaţiei de fapt, din care a rezultat că numitul H.Z. a acţionat în calitate de reprezentant al societăţii pârâte, şi nu de prepus al acesteia, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile din Legea nr. 31/1990, privind răspunderea administratorilor şi nu cele din Codul civil, privind răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
În speţa de faţă, H.Z. fiind reprezentantul societăţii pârâte, toate raporturile reclamantei cu acesta, în legătură cu derularea respectivului contract, sunt raporturi cu însăşi societatea pârâtă.
În ce priveşte cheltuielile de judecată, constând în onorariul de avocat, cuvenite reclamantei în faţa primei instanţe, instanţa de apel a procedat în concordanţă cu prevederile art. 274 şi urm. C. proc. civ., câtă vreme pârâta nu a combătut susţinerile reclamantei cu privire la aceste cheltuieli, susţinând doar că instanţa la poate cenzura.
Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la 24082,72 lei cheltuieli de judecată, în faţa instanţei de recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.T.G.T.I.S.V.T.A.S. SA TURCIA împotriva deciziei nr. 48/2011 de la 8 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de 24.082,72 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3003/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2996/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
