ICCJ. Decizia nr. 3003/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3003/2011
Dosar nr. 4414/87/2010
Şedinţa publică din 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. de dosar 4414/87 din 31 august 2010 reclamanta A.V.A.S. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC S.P. SA, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei de 651.518, 87 lei, reprezentând penalităţi de întârziere rămase neachitate, penalităţi ce provin din convenţiile prin care societatea a primit fonduri în baza Legii nr. 58/1991 şi HG nr. 81/1997, rămase în evidenţa A.V.A.S. şi calculate până la data achitării de către cumpărător, conform clauzei 8.6 lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, a debitelor de bază şi a unei părţi din penalităţi.
S-a arătat că au fost respectate dispoziţiile art. 720/1 C. proc. civ. privind concilierea directă.
Prin sentinţa comercială nr. 847 din 8 decembrie 2010 a Tribunalului Teleorman, secţia civilă, a fost respinsă excepţia prematurităţii cererii, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, şi a fost respinsă acţiunea reclamantei, ca fiind prescrisă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pârâta SC S.P. SA Zimnicea a beneficiat de fonduri destinate restructurării, reabilitării şi rentabilizării societăţii în valoare de 358.685,30 lei acordate în baza următoarelor convenţii:
- suma de 22600 lei prin Convenţia 68 din 23 noiembrie 1993.
- suma de 10 000 lei prin Convenţia 78 din 4 martie 1994.
- suma de 20 000 lei prin Convenţia 98 din 14 martie 1994.
- suma de 19 750 lei prin Convenţia 33 din 30 ianuarie 1995,
- suma de 50 000 lei prin Convenţia 24 din 8 ianuarie 1997
- suma de 236 275,30 lei prin Convenţia 458 din 2 mai 1997.
Modalitatea de recuperare a fondurilor, prevăzută iniţial, a fost modificată prin actele adiţionale din data de 7 august 1997 pentru fiecare convenţie în parte, stabilindu-se ca fondurile să fie rambursate conform unui grafic care constituia anexă la actul adiţional, respectiv în 3 rate cu scadenţa la 31 decembrie 1999, 31 decembrie 2000 şi 31 decembrie 2001; de asemenea, s-a prevăzut pentru societate obligaţia ca, în caz de întârziere, să plătească penalităţi calculate la nivelul celor ce se aplică veniturilor bugetului de stat.
Întrucât pârâta nu şi-a respectat obligaţiile împotriva acesteia s-a formulat cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman sub nr. 3687 din 18 septembrie 2000 din 15 iulie 2000 în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 19 din 08 ianuarie 2001 (f. 70 – 75), prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 1.873.525.780 lei (ROL) reprezentând rate scadente neachitate şi penalităţi de întârziere, conform actelor adiţionale şi graficelor de rambursare la convenţiile nr. 78 din 4 martie 1994, nr. 98 din 14 martie 1994, nr. 68 din 23 noiembrie 1993, nr. 33 din 30 ianuarie 1995, nr. 24 din 8 ianuarie 1997.
Întrucât pârâta nu şi-a executat obligaţia de bună voie, ca urmare a punerii în executare a sentinţei mai sus enunţate, aceasta a achitat debitul în anul 2005, încasându-se de către reclamantă următoarele sume:
- 136 478,30 lei fonduri de restructurare
- 69 594, 98 lei penalităţi de întârziere
- 142 276, 48 lei actualizare cu indicele de inflaţie.
Prin încasarea sumei de 136.478, 30 lei, din totalul de 358.685, 30 lei fonduri de restructurare, a mai rămas un debit de 222.207 lei, cu penalităţile aferente, debit care a fost achitat de bună voie de către pârâtă la data de 18 mai 2010.
Prin convocarea înregistrată în evidenţele reclamantei sub nr. 11270 din 28 iulie 2010 ( f. 8) pârâta a fost invitată la conciliere directă pentru plata sumei de 651.518,87 lei, reprezentând penalităţi.
La data de 29 iulie 2010, pârâta a semnat confirmarea de primire, ulterior, la 23 august 2010, încheindu-se procesul-verbal de conciliere, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la 31 august 2010.
La reţinerea acestei situaţii de fapt prima instanţă a avut în vedere sentinţa civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2001, depusă la dosar de instanţă, din oficiu, apărarea pârâtei din întâmpinare, care necontestând aspectele cererii introductive, valorează din punct de vedere legal o mărturisire, precum şi înscrisurile întocmite cu ocazia invitaţiei la conciliere.
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii cererii, invocată de către pârâtă, prima instanţă a reţinut că aceasta este neîntemeiată.
Astfel, diferenţa dintre suma indicată în invitaţia la conciliere şi cererea introductivă de instanţă, faţă de dispoziţiile art. 720/1 C. proc. civ. nu poate fi apreciată drept o cauză de neîndeplinire a acesteia, întrucât textul de lege nu face o asemenea distincţie. Faţă de înscrisurile depuse la dosar, prima instanţă a apreciat îndeplinite toate condiţiile impuse de legiuitor, întrucât în cauză s-a respectat termenul de 15 zile prevăzut de alin. (3), s-a întocmit procesul-verbal prevăzut de alin.4, de asemenea, faţă de data introducerii acţiunii, 31 august 2010, rezultă că au trecut 30 de zile de la data primirii convocării, astfel cum prevăd dispoziţiile alin. (5) al art. 720/1 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului de a mai solicita obligarea pârâtului la plata penalităţilor de întârziere, prima instanţă a apreciat-o ca fiind întemeiată.
Astfel, conform art. 3, coroborat cu art. 7, din Decretul nr. 167/1958 termenul prescripţiei este de 3 ani şi începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.
În prezenta cauză, reclamanta a obţinut, prin sentinţa civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2000 pronunţată de Tribunalul Teleorman în dosarul nr. 3686/2000, obligarea pârâtei la plata debitului restant şi a penalităţilor de întârziere datorate, conform actelor adiţionale şi graficelor de rambursare, sentinţă pe care a pus-o în executare în anul 2005, obţinând suma de 136 478, 30 lei.
În ceea ce priveşte dreptul la acţiune privind plata penalităţilor datorate de pârâtă pentru perioada cuprinsă între 31 decembrie 2000 şi 18 mai 2010, prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut în decursul celor 10 ani nici un demers în vederea realizării dreptului său, neexistând nici o dovadă în sensul intervenţiei vreunui act întrerupător de executare silită sau intervenţia vreunei cauze de suspendare a prescripţiei dreptului material la acţiune. De altfel, reclamanta nu a făcut nici un fel de referire la aceste două instituţii, şi nici la cea a repunerii în termen, considerându-se îndreptăţit la a pretinde penalităţile, întrucât pârâta a achitat în anul 2010 suma de 222. 207 lei, respectându-şi astfel, în parte, obligaţia prevăzută de clauza nr. 8.6/ contractul nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, conform căreia cumpărătorul s-a obligat să achite datoriile.
În cauză, prima instanţă a reţinut că prin neexercitarea dreptului la acţiune în termenul de 3 ani, reclamanta a pierdut dreptul material la acţiune, obligaţia pârâtei transformându-se într-una imperfectă, în sensul că debitorul îşi poate executa de bună voie obligaţia, însă nu mai poate fi obligat în acest sens.
Faptul că la data de 18 mai 2010 pârâta a achitat de bună voie un debit în valoare de 222 207 lei, nu echivalează cu o recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru că aceasta ar fi trebuit să intervină în interiorul termenului de prescripţie, cu consecinţa întreruperii acestui termen.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V- a comercială, sub nr. 4414/87/2010.
Prin Decizia comercială nr. 59 din 14 februarie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a fost respins, ca nefondat apelul declarat de către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Critica apelantei privind operarea cauzelor de întrerupere a prescripţiei, constând în recunoaşterea dreptului, prin plata voluntară făcută de debitor, în introducerea unei cereri de chemare în judecată admisă şi în efectuarea unui act începător de executare, este neîntemeiată.
Astfel, referitor la plata efectuată de către pârâtă prin ordinul de plată nr. 114 din 18 mai 2010, considerată de apelanta - reclamantă cauză de întrerupere a prescripţiei, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă, o asemenea cauză, pentru a – şi produce efectul întreruptiv de prescripţie ar fi trebuit să intervină în interiorul termenului de prescripţie.
Lipsa de diligenţă a reclamantei în ce priveşte executarea silită a titlului executoriu obţinut în anul 2000 nu poate constitui temei al pretinderii unor penalităţi de întârziere, ci dimpotrivă, aceasta este sancţionată cu stingerea dreptului său neexercitat în termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Nici împrejurarea că în anul 2005 reclamanta a procedat la executarea silită a sentinţei evocate nu constituie cauză de întrerupere a prescripţiei dreptului de creanţă, constând în penalităţi de întârziere, altele decât cele stabilite prin această sentinţă, deoarece efectul întreruptiv al actului începător de executare se referă, exclusiv, la sumele cuprinse în acel titlu executoriu.
Referitor la cererea de chemare în judecată, ca şi act întrerupător de prescripţie, instanţa de apel a apreciat, că aceasta, fiind formulată cu mult după stingerea dreptului material la acţiune, prin prescripţie, nu are efect întrerupător de prescripţie, deoarece un asemenea act ar fi trebuit să aibă loc, deopotrivă, în interiorul acestui termen, adică în perioada 31 decembrie 2001 – 31 decembrie 2003.
Cu privire la susţinerea apelantei în sensul că termenul de prescripţie era de 5 ani şi nu de 3 ani, deoarece creanţa sa este una bugetară, instanţa de apel a apreciat-o neîntemeiată, deoarece izvorul pretenţiilor reclamantei îl constituie contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. TR/0028 din 17 iulie 2000, contract căruia i se aplică exclusiv dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii sale.
În acest sens, deşi apelanta nu a indicat expres textele de lege care o îndreptăţesc să pretindă caracterul de creanţă bugetară al pretenţiilor sale şi nici cele care reglementează un termen special de prescripţie de 5 ani, instanţa de apel a reţinut că nici o dispoziţie legală intrată în vigoare ulterior încheierii contractului nu poate constitui temei al susţinerilor sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta-recurentă A.V.A.S. Bucureşti, aducându-i următoarele critici:
1. În mod greşit, a apreciat instanţa de apel, că reclamanta nu a întreprins nici o măsură în vederea recuperării sumelor solicitate în cererea de chemare în judecată.
În cauză, suma de 222.207 lei, reprezentând fonduri de restructurare, a fost achitată de către pârâtă cu OP nr. 114 din 18 mai 2010.
Conform art. 1093 C. civ., obligaţia poate fi stinsă prin plata făcută atât de debitorul obligaţiei, cât şi de orice altă persoană, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, sau dreptul de a cere executarea silită.
Se apreciază că termenul legal de prescripţie, trebuia calculat de la data achitării sumelor datorate cu titluri de fonduri de restructurare, respectiv de la data de 18 mai 2010.
Recurenta-reclamantă susţine că, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, cursul prescripţiei a fost întrerupt prin efectuarea plăţii.
Se mai susţine că, prin introducerea cererii de chemare în judecată, în baza art. 16 lit. b din acelaşi act normativ, cursul prescripţiei a fost, din nou, întrerupt.
2. În mod greşit, instanţa de apel a apreciat că izvorul pretenţiilor l-a constituit contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, apreciind că adevăratul izvor de drept al acestora, îl constituie convenţiile de acordare a fondurilor de restructurare, convenţii încheiate în baza dispoziţiilor Legii nr. 58/1991.
Prin urmare, termenul de prescripţie aplicabil nu este cel de 3 ani, ci este termenul de 5 ani.
La data de 19 decembrie 2005 a operat o întrerupere de drept a termenului de prescripţie, astfel că acesta urma să se împlinească la data de 19 decembrie 2010, acest termen fiind întrerupt la data de 18 decembrie 2010, dată de la care a început să curgă un nou termen de prescripţie.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 312 pct. 5 C. proc. civ.
S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Analizând Decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
1. Prima critică nu poate fi reţinută.
Astfel, după cum, în mod corect, a reţinut şi instanţa de apel, pentru ca o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei să-şi producă efectele, ea trebuie să intervină în interiorul termenului de prescripţie.
În speţa de faţă, dreptul reclamantei la creanţa faţă de pârâtă, constând în penalităţi de întârziere pentru debitul principal, stabilit prin sentinţa civilă nr. 19 din 8 ianuarie 2001, calculate pentru perioada ulterioară datei de 31 decembrie 2000, s-a prescris un termen de 3 ani de la data naşterii acestuia, respectiv la data de 31 decembrie 2003.
În afară de aceasta, reclamanta a procedat la executarea sentinţei nr. 19/2001, abia în anul 2005, după această dată nemaiexistând temei pentru curgerea altor penalităţi de întârziere, având în vedere şi faptul că executarea silită a privit atât debitul principal cât şi penalităţile de întârziere.
Prin urmare, atât executarea silită din anul 2005, cât şi cererea de chemare în judecată din anul 2010, s-au petrecut după curgerea termenului de prescripţie, care s-a împlinit la 31 decembrie 2003, astfel încât, aceste acte nu mai pot determina întreruperea cursului prescripţiei.
Nici executarea de bună voie a obligaţiei de plată, de către pârâtă, nu poate avea ca efect curgerea unor noi penalităţi de întârziere, nici întreruperea cursului prescripţiei extinctive pentru datoria născută în anul 2000, câtă vreme această plată s-a făcut după curgerea termenului de prescripţie.
2. Critica cu privire la greşita reţinere, ca izvor a obligaţiei de plată, a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni, este fără relevanţă practică, reclamanta-recurentă nearătând pentru care motive creanţa sa este una bugetară, şi nu una de drept comun.
Oricum, actele normative care se referă la creanţele bugetare şi la termenul de prescripţie privind executarea acestora, respectiv Legea nr. 500/2002, şi OG nr. 92/2003, au intrat în vigoare după naşterea raportului juridic care dădea reclamantei dreptul să ceară obligarea pârâtei la plata penalităţilor respective, astfel că, acestea nu erau aplicabile în speţa de faţă.
Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta AUTORITATEA PENTRU VALORIFICAREA ACTIVELOR STATULUI Bucureşti împotriva deciziei nr. 59 de la 14 februarie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3045/2011. Civil. Acţiune în revendicare.... | ICCJ. Decizia nr. 2999/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs → |
|---|
