ICCJ. Decizia nr. 3007/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3007/2011
Dosar nr. 3502/1/2011
Şedinţa publică de la 6 octombrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 12 decembrie 2007 reclamanta AVAS, succesoare legală a APAPS Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC A. SA Baia Mare solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 230.145,60 RON reprezentând sume datorate conform Convenţiilor nr. 101 din 14 martie 1994, nr. 124 din 23 martie 2005, nr. 29 din 11 ianuarie 2006 şi nr. 1208 din 21 noiembrie 1996.
În motivarea acţiunii se arată că pârâta a primit de la FPS actualmente AVAS, suma de 230.145,60 RON în baza convenţiilor menţionate în petitul acţiunii şi că prin art. 3 lit. c) din Convenţia nr. 1208/1996 s-a stabilit că restituirea sumelor acordate să se facă eşalonat, în perioada 1997 - 2005 în rate semestriale egale, cel mai târziu până la 30 iunie şi 31 decembrie din fiecare an.
Reclamanta susţine că pârâta nu şi-a onorat obligaţia de plată de 230.145,50 RON cu toate că a fost pusă în întârziere.
Prin întâmpinare, pârâta SC A. SA Baia Mare a solicitat respingerea acţiunii arătând că aceasta este prescrisă în parte cu privire la sumele ce trebuiau restituite până la finele anului 2004, termenul de prescripţie fiind de 3 ani în sensul art. 1 şi 3 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Cât priveşte diferenţa de 25.571,80 RON pentru care acţiunea este formulată în termen, pârâta nu are calitate procesuală pasivă, aceasta revenind acţionarilor prin intermediul AGA, nefiind realizată nici procedura de conciliere directă.
Prin Sentinţa nr. 686 din 14 mai 2008, Tribunalul Maramureş, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de pârâtă şi a admis acţiunea reclamantei astfel cum a fost formulată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că potrivit normelor cuprinse în art. 2 lit. c) din Convenţia nr. 1208 din 21 noiembrie 1996, suma pusă la dispoziţie de către Fondul Proprietăţii de Stat va fi recuperată din dividendele suplimentare corespunzătoare perioadei 1997 - 2005 iar în conformitate cu prevederile art. 3 lit. b), în situaţia privatizării SC A. SA Baia Mare, părţile au convenit ca suma pusă la dispoziţie de FPS să fie recuperată în momentul stabilirii valorii de vânzare a acţiunilor prin includerea acesteia în preţul total al acţiunii.
În contextul clauzelor contractuale menţionate, nu poate fi primită excepţia prescripţiei, pârâta nedepunând în probaţiune înscrisuri care să confirme susţinerile sale.
În baza Convenţiilor nr. 101 din 14 martie 1994, nr. 124 din 23 martie 2005, nr. 29 din 11 ianuarie 2006 şi nr. 1208 din 21 noiembrie 1996 pârâta SC A. SA Baia Mare a primit de la Fondul Proprietăţii de Stat, antecesorul reclamantei, suma totală de 230.145,60 RON, cu titlu de fonduri de restructurare, din care pârâta nu a restituit nici o sumă cu toate că a fost convocată şi la conciliere directă.
Instanţa a înlăturat apărarea pârâtei referitoare la nedatorarea sumei deoarece n-a realizat profit, atâta vreme cât la dosarul cauzei nu s-au depus probe din care să rezulte această împrejurare.
Împotriva acestei soluţii a promovat apel pârâta, criticile în esenţă vizând faptul că excepţia prescripţiei a fost respinsă în bloc şi în mod nefondat de către instanţă, admiterea în mod greşit, fără a intra de fapt în cercetarea fondului cauzei şi că hotărârii date îi lipsesc considerentele.
În apel după casare, Cutea de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal prin Decizia nr. 40 din 2 martie 2011 a admis apelul, a anulat sentinţa criticată şi a trimis cauza spre rejudecare.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că, cu toată complexitatea problemelor ridicate de cele două părţi, tribunalul, prin sentinţa apelată, s-a mulţumit să se prevaleze de dispoziţiile art. 3 lit. c) din Convenţia nr. 1208/1996, pentru a respinge excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, fără a arăta în ce măsură este sau nu relevantă chestiunea privitoare la privatizarea pârâtei. Totodată, pe fondul cauzei, prima instanţă a apreciat că, potrivit clauzelor contractuale, suma este datorată de către pârâtă, admiţând acţiunea.
S-a apreciat că o astfel de abordare încalcă principiile referitoare la dreptul la un proces echitabil, consfinţit de prevederile art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în ceea ce priveşte obligaţia instanţelor de a motiva în fapt şi în drept soluţia adoptată, deziderat transpus în textul art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
Astfel, din punct de vedere formal, sentinţa atacată este nemotivată.
Obligaţia motivării soluţiilor adoptate de către instanţele judecătoreşti a fost impusă de cerinţele unei justiţii bune şi eficiente, în cadrul căreia interesele părţilor şi ale marelui public trebuie să fie în mod adecvat luate în considerare, pentru a asigura cel mai ridicat grad posibil de legalitate şi echitate.
Aşadar, în privinţa conţinutului motivării, art. 261 C. proc. civ. impune ca hotărârea să cuprindă, inter alia, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Procesul de deliberare al instanţei nu poate fi considerat efectiv decât dacă temeiurile care se găsesc la baza solicitării sunt într-adevăr examinate de organul jurisdicţional.
Lipsa motivării împiedică orice cenzură judiciară a legalităţii sentinţei atacate şi constituie un viciu fundamental şi o cauză de nulitate a actului jurisdicţional.
S-a considerat că motivarea este deficitară datorită faptului că nu au fost analizate în mod corespunzător pretenţiile deduse judecăţii, din perspectiva clauzelor contractuale şi a prevederilor legale, a statutului juridic, a societăţii pârâte şi a împrejurării că au fost semnate între părţi un număr de 4 convenţii de finanţare, fiecare dintre acestea având particularităţile sale.
Cel puţin aceste aspecte ar fi trebuit să facă obiectul analizei primei instanţe, cu atât mai mult cu cât chiar reclamanta recunoaşte că nu este în măsură să ofere date suplimentare legate de procesul de privatizare al pârâtei, iar nesocotirea lor echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, fiind incidente prevederile art. 297 alin. (1) teza I C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a fost pusă în imposibilitate de a exercita controlul judiciar, datorită nemotivării hotărârii.
Cu petiţia înregistrată la data de 15 aprilie 2011 a declarat recurs AVAS criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine încălcarea dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei invocate intrând în cercetarea fondului cauzei, fiind motivată în fapt şi în drept.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 297 C. proc. civ. o hotărâre pronunţată în fond poate fi desfiinţată numai în cazul în care instanţa nu a intrat în cercetarea fondului, sau judecata fondului s-a făcut în lipsa părţilor care nu a fost legal citată.
Pentru a fi în prezenta aplicării greşite a legii, este necesar ca instanţa de apel, să ignore existenţa unei norme inevitabile în cauză, să aplice o normă generală când exista o normă specială, sau aplica o normă a unei împrejurări care de fapt implică incidenţa unei alte norme. În speţă, curtea de apel a casat sentinţa tribunalului şi a trimis cauza spre rejudecare, datorită faptului că sentinţa primei instanţe nu este motivată, făcând în mod corect aplicarea prevederilor art. 297 C. proc. civ., acesta fiind textul de lege aplicabil în cauză.
Pe de altă parte, susţinerile recurentei în sensul că sentinţa tribunalului conţine toate elementele prevăzute de art. 261 C. proc. civ., este neîntemeiată.
Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., redactarea hotărârii trebuie să arate motivele de drept şi de fapt care au format convingerea instanţei, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
Motivarea trebuie să fie în strictă concordanţă cu măsurile luate de instanţă prin dispozitiv. Suportul motivării este tocmai acela de a fundamenta şi explica măsurile adoptate de instanţă.
Curtea de apel, în mod corect a reţinut că, în faţa instanţei de fond, societatea pârâtă a ridicat mai multe probleme legate de cele 4 contracte de privatizare, printre care problema prescripţiei dreptului la acţiune, probleme de drept legate de privatizarea societăţii noastre precum şi anumite aspecte legate de interpretarea clauzelor contractelor de privatizare.
Fără să dea o dezlegare explicită a tuturor acestor probleme tribunalul, a admis acţiunea reclamantei fără a arăta în mod explicit motivele de fapt şi de drept pentru care au fost înlăturate apărările formulate de societatea noastră.
Obligaţia instanţei de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins, pe celelalte, este o obligaţie esenţială prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., a cărei încălcare este sancţionată cu nulitatea hotărârii.
Faţă de cele arătate, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge recursul declarat de reclamanta AVAS Bucureşti împotriva Deciziei nr. 40 de la 2 martie 2011 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 6 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4213/2011. Civil. Suspendare provizorie a... | ICCJ. Decizia nr. 3002/2011. Civil. Acţiune în anulare a... → |
|---|
