ICCJ. Decizia nr. 3123/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3123/2011
Dosar nr. 22079/3/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra recursurilor civile de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, la data de 24 martie 2008, reclamanta I.M.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul General al Municipiului Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi RATB. solicitând obligarea primilor, la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru imobilul compus din teren, în suprafaţă de 3.500 m.p. situat în B-dul P., obligarea RATB la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului în suprafaţă de 4.000 m.p., situat la aceeaşi adresă, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, întemeiată în drept, pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanta a arătat că autorii săi, I.R. şi I.A.R. au fost proprietarii a două terenuri alăturate, în suprafaţă totală de 7.500 m.p.
Astfel, suprafaţa de 3.500 m.p., pentru care se solicită emiterea unei decizii de acordare a despăgubirilor se compune din 1.855 m.p., aceasta fiind expropriată pentru construirea unui bulevard şi din cea de 1.645 m.p., pe care s-au ridicat blocuri.
Restul terenului până la 7.500 m.p. - anume suprafaţa de 4.000 m.p. a fost preluat de gospodăria agricolă „8 M." D., ca urmare a înscrierii mamei sale, în această gospodărie.
Reclamanta s-a adresat cu notificările nr X din 26 aprilie 2001; Y din 26 aprilie 2001; Z din 21 mai 2001, acestea nefiind soluţionate, toate notificările fiind înregistrate în Dosarul nr. 32989 din 6 noiembrie 2002 la Primăria Municipiului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 2639 din 17 aprilie 2008, Judecătoria sectorului 6 Bucureşti s-a dezînvestit şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în raport de prevederile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, în a cărui rază teritorială îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului, admiţând excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâta RATB, prin întâmpinare.
Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a lll-a civilă, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr, iar prin sentinţa 1399 din 02 decembrie 2009, această instanţă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RATB.
A admis în parte acţiunea precizată, i-a obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Primarul General al Municipiului Bucureşti să procedeze la emiterea unei dispoziţii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent reclamantei, pentru suprafaţa de 1.855 m.p. teren, expropriată în baza Decretului nr. 645/1963.
A respins ca neîntemeiate, capetele de cerere privind obligarea aceloraşi pârâţi la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, pentru terenul în suprafaţă de 1.645 m.p. situat la aceeaşi adresă şi obligarea pârâtei RATB la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.773 m.p.
Instanţa de fond a reţinut că, potrivit contractelor de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. AA/1934 şi nr. BB/1936, reclamanta a dovedit că autorii săi au deţinut în proprietate două suprafeţe de teren de 2.500 m.p. şi 5.000 m.p. situate în fosta comună M., numită ulterior B-dul P., cu schimbările de denumire menţionate în certificatul aflat la dosar.
Imobilul a fost expropriat şi trecut în proprietatea statului, în temeiul Decretului nr. 645/1963 anexa 1 la poz. 3, fiind trecute reclamanta şi mama sa, cu o suprafaţă de 1.855 m.p. teren, fără construcţii.
Diferenţa de 1.645 m.p. teren, nu a fost identificată prin raportul de expertiză, dispus şi efectuat în cauză, cu privire la care reclamanta nu a formulat obiecţiuni şi nu a fost dovedită preluarea abuzivă şi identificarea acesteia, ca făcând parte din suprafaţa de 3.500 m.p.
În ceea ce priveşte terenul în suprafaţa de 4.000 m.p., solicitat a fi restituit în natură de către RATB, atât prin notificarea nr. Z/2001, cât şi prin cererea depusă la dosar (a se vedea şi precizarea din 30 septembrie 2009), tribunalul a constatat că acesta a fost preluat în administrare de RATB, în temeiul Decretului de expropriere nr. 30/1970, ca făcând parte dintr-o suprafaţă totală de 36.358 m.p., din care 26.730 m.p. de la CAP D. (cooperativă la care autoarea reclamantei era înscrisă), iar în prezent pe acest teren se află autobaza RATB.
S-a reţinut că expertiza topo a identificat în anexă, că în curtea Autobazei se află suprafaţa de 2.877 m.p. şi 986 m.p. (parcare), iar suprafaţa ocupată de domeniul public este de 3.373 m.p.
Cum pentru terenul în suprafaţă de 3.373 m.p., s-a reţinut că este ocupat cu obiective din domeniul public, iar cu privire la acesta, reclamanta nu a solicitat decât restituirea în natură, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei RATB, invocată de aceasta, cu motivarea că, potrivit dispoziţiilor art. 21 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate, prin „unitate deţinătoare" se înţelege entitatea cu personalitate juridică, care exercită în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul, iar tribunalul a reţinut că raportul juridic în cauză se descrie pasiv cu această pârâtă.
Împotriva sentinţei nr. 1399 din 02 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat apel, pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, deoarece, analizând în mod greşit probatoriul administrat şi interpretând eronat prevederile art. 21-25 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, instanţa de fond a obligat pârâţii să procedeze la emiterea unei dispoziţii, în baza Legii nr. 10/2001, în sensul acordării către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent pentru suprafaţa de 1.855 m.p. teren, expropriată.
Legiuitorul a stabilit prin art. 22 din Legea nr. 10/2001, că unitatea deţinătoare a imobilului este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Apelantul-pârât a susţinut că unitatea deţinătoare este singura abilitată să emită o decizie sau dispoziţie, dacă este învestită cu soluţionarea unei notificări, formulată în condiţiile art. 22 din lege şi că instanţa de judecată, nu se poate subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unităţii deţinătoare şi nu poate soluţiona fondul notificării, atât timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Apelantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General face referiri la cauza „Golder contra Regatului Unit, susţine că accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil sunt asigurate, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al legii, arătând că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condiţiile priorităţii aplicării legii speciale de reparaţie şi invocă Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la concursul dintre legea specială şi legea generală.
La termenul din 29 aprilie 2010, reclamanta I.M.A. a depus o cerere de aderare la apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Prin această cerere a solicitat schimbarea sentinţei nr. 1399 din 02 decembrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul obligării pârâtei RATB, la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului compus din teren în suprafaţă de 3.373 m.p. (conform precizării), situat în B-dul P. şi obligării Primarului General la emiterea deciziei de acordare de despăgubiri pentru terenul de 3.500 m.p., situat la aceeaşi adresă.
În motivarea cererii de aderare la apel, reclamanta invocă lipsa rolului activ al instanţei de judecată, în ceea ce priveşte aprecierea eronată a probatoriului administrat în cauză şi nelegalitatea sentinţei, întrucât din considerentele acesteia, nu rezultă raţiunile şi argumentele care au condus instanţa de fond la respingerea cererii privind restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.773 m.p. şi se arată că, în realitate, instanţa nu a motivat acest capăt de cerere.
În drept au fost invocate prevederile art. 293 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 397 A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a-III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a apreciat că instanţa supremă, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recursul în interesul legii, declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu caracter obligatoriu, că instanţa de judecată este competentă să soluţioneze pe fond, nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al unităţii deţinătoare de a răspunde notificării părţii interesate.
Astfel, s-a reţinut că a fost sancţionată atitudinea culpabilă a unităţii deţinătoare, care, prin refuzul nejustificat de a soluţiona notificarea încalcă garanţia unui proces echitabil, consacrat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi limitează dreptul oricărei persoane îndreptăţite de a se adresa instanţei de judecată pentru apărarea intereselor sale legitime.
Instanţa de control judiciar a înlăturat ca nefondată şi susţinerea apelantului, în sensul că instanţa de fond s-a subrogat într-un drept pe care legiuitorul l-a recunoscut exclusiv unităţii deţinătoare, respectiv entităţii învestite cu soluţionarea notificării.
Curtea de Apel Bucureşti a constatat că nu operează o subrogare, ci o plenitudine de jurisdicţie, cu caracter de complinire a omisiunii unităţii deţinătoare de a răspunde notificării, în cazul nerespectării obligaţiei instituită de dispoziţiile art. 25 şi 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunţa asupra cererii de restituire în natură, ori de a acorda persoanei îndreptăţite, în compensare ale bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare ale dreptului de proprietate.
Împotriva deciziei nr. 397 A din 24 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat recurs, reclamanta l.M.A. şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea recursului, reclamanta invocă ca temei de drept pct. 7 al art. 304 C. proc. civ. şi susţine nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât instanţa de apel a omis a se pronunţa cu privire la cererea de aderare formulată de aceasta, la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primarul General, deşi prin încheierea din data de 10 iunie 2010, s-au consemnat concluziile reclamantei l.M.A. cu privire la această cerere.
Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General invocă generic motivul de nelegalitate circumscris art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dacă cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii", fără însă a dezvolta critici care, prin conţinutul expunerii, să poată fi încadrate în acest motiv de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ. „indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304".
În conţinutul său lapidar, recursul face simple referiri la dispoziţiile art. 22 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, pe care le enunţă, analizează noţiunea de act juridic translativ de proprietate, corelativ cu obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune actele doveditoare ale dreptului de proprietate, fără însă a arăta în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, a indica textele de lege greşit interpretate de instanţă.
În accepţiunea legiuitorului, consacrată prin dispoziţiile imperative ale art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. „cererea de recurs va cuprinde sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor" şi art. 303 alin. (1) din acelaşi Cod, conform cărora „recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înlăuntrul termenului de recurs", a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, a indica temeiul de drept cu referire concretă la motivele de nelegalitate, expres şi limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ. şi totodată, a le dezvolta în conţinutul unor critici concrete.
Or, în ipoteza în care recurentul-pârât nu a formulat critici pertinente privind modul de judecată al instanţei, în funcţie de motivul invocat formal, cu caracter generic (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), nu se poate reţine în sarcina instanţei, obligaţia de a realiza o încadrare a criticilor, dacă acestea nu îmbracă, prin conţinutul expunerii, o formă care să permită instanţei, a le califica din punct de vedere al temeiului de drept.
Aşa fiind, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General se va constata ca fiind nul, faţă de imposibilitatea de a încadra criticile în motivul de nelegalitate, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 306 alin. (3) din C. proc. civ.
Recursul declarat de reclamanta I.M.A. este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele ce succed:
Deşi reclamanta şi-a încadrat critica referitoare la omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra cererii de aderare la apel, în conţinutul motivului reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanţa constată că acestea sunt încadrabile în pct. 9 al aceluiaşi art.
Ca atare, potrivit art. 304 pct. 7 din acelaşi Cod „modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine pricinii", situaţie neincidentă în speţă şi care nu echivalează cu omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra obiectului învestirii.
Sub aspectul omisiunii de a se pronunţa asupra cererii de aderare la apelul pârâtului, formulată de reclamantă, Decizia pronunţată în apel este nelegală, justificând casarea în parte a hotărârii recurate, cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea judecării cererii de aderare, formulată de reclamanta I.M.A.
În acest sens, instanţa de apel are a verifica şi susţinerile părţilor, referitoare la momentul procedural al depunerii cererii de aderare la apel, în raport de prevederile art. 293 C. proc. civ.
Potrivit acestor dispoziţii procedurale, mai sus evocate „intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe. Cererea se poate face până la prima zi de înfăţişare".
Cum aceste aspecte nu au fost examinate de instanţa de apel, care avea obligaţia de a se pronunţa în limita obiectului învestirii şi a examina cererea de aderare la apel formulată de reclamantă, precum şi momentul declarării apelului incident, în raport de efectele aderării la apel, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamantă, va casa în parte Decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, în vederea judecării cererii de aderare la apel formulată de reclamantă, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 397A din 24 din iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Admite recursul declarat de reclamanta I.M.A. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează în parte Decizia recurată şi trimite cauza la aceeaşi instanţă, în vederea judecării cererii de aderare la apel, formulată de reclamantă.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3125/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3122/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
