ICCJ. Decizia nr. 3026/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3026/2011
Dosar nr.3223/115/2009
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin la data de 08 octombrie 2009 reclamanta M.F. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca instanţa să constate caracterul politic al condamnării sale şi incidenţa art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 5 din Legea nr. 221/2001 şi să oblige pârâtul la plata sumei de 500.000 Euro reprezentând daune morale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne familia sa a fost strămutată din locuinţa sa în Câmpia Bărăganului, pe perioada 18 iunie 1951 - 20 aprilie 1956.
În acest interval au fost lăsaţi sub cerul liber, fără apă sau mâncare, fiind nevoiţi să îndure foame, frig şi umilinţe. În plus, la încetarea măsurii administrative şi au găsit locuinţa vandalizată.
Singura compensaţie primită de la Statul Român a fost pensia primită conform prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990.
În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009.
Prin sentinţa nr. 92 din 27 ianuarie 2010 Tribunalul Caraş-Severin a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 250.000 Euro, echivalentul în lei la data efectuării plăţii, cu titlul de daune morale.
În motivare, tribunalul a reţinut incidenţa art. 3 din Legea nr. 221/2009, în raport de măsura administrativă suferită de reclamantă şi familia acesteia.
De asemenea, instanţa a reţinut că indemnizaţia de care reclamanta a beneficiat în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate.
Având în vedere gravele prejudicii morale suferite de reclamantă şi familia sa, tribunalul a apreciat că suma de 50.000 Euro pentru fiecare an reprezintă o echitabilă despăgubire.
Prin Decizia nr. 175A din 27 mai 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 25.000 Euro cu titlul de daune morale, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei. Prin aceeaşi deciziei a respins, ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere că situaţia de fapt a fost corect reţinută, apreciindu-se că doar cuantumul despăgubirii acordate ar fi prea mare.
Pentru a stabili cuantumul prejudiciului suferit de reclamantă s-au avut în vedere suferinţele pe plan social, moral şi profesional îndurate de aceasta, precum şi consecinţele negative pe plan fizic şi psihic.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât M.F. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
Reclamanta a declarat recurs, care nu a fost întemeiat în drept, criticile formulate vizând următoarele aspecte:
Reducerea cuantumului despăgubirilor acordate, de la 250.000 Euro la suma de 25.000 de Euro este neîntemeiată.
Astfel, instanţa nu a ţinut cont de efectele de dezumanizare şi încălcarea de demnităţii pe care le a avut de suportat familia reclamantei în urma strămutării în Câmpia Bărăganului.
Suma stabilită de instanţa de apel, ca urmare a reducerii cuantumului despăgubirilor stabilite la fond este insuficientă în raport de suferinţele îndurate şi de hotărârile judecătoreşti pronunţate de alte instanţe cu privire la aceeaşi situaţie juridică.
Pârâtul, la rândul său, a declarat recurs, care a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a criticat hotărârea instanţei de apel arătând că reclamanta nu a suferit o condamnare, ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 221/2009 pentru a primi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
A susţinut că daunele morale nu sunt susceptibile de evaluare bănească şi că, pe de altă parte, acordarea acestor daune nu se justifică având în vedere că drepturile prevăzute şi acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.
A apreciat şi că suma acordată reclamantei prin Decizia recurată este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogăţire fără just temei.
De asemenea, a arătat că daunele morale fiind nemateriale, nu pot avea un echivalent valoric, neputând fi evaluate în bani şi că daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Prejudiciile morale pot fi apreciate, dar nu în bani, ci după criterii nepatrimoniale, specifice naturii prejudiciului, iar prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanţei de judecată care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.
Pârâtul a susţinut în continuare că, pentru a putea fi cuantificat prejudiciul moral este nevoie de un criteriu de referinţă faţă de care un judecător să poată aprecia dimensiunea daunelor morale pe care le poate acorda reclamantului, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.
Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, a arătat că nu este supusă unor criterii precise de determinare, iar cuantumul se stabileşte prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză.
La repararea daunelor morale instanţa de judecata trebuie să ţină cont şi de criteriul echităţii, iar cuantificarea prejudiciului moral trebuie să se facă rezonabil, corespunzător prejudiciului real suferit.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că cele doua recursuri sunt nefondate, pentru următoarele motive.
Pârâtul Statul Român a criticat Decizia recurată pentru nelegalitate, susţinând că a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 221/2009, deoarece acest text de lege arată, fără echivoc, ce înseamnă condamnări cu caracter politic, şi anume, cele dispuse printr-o hotărâre judecătorească pe când, în speţă, reclamanta a fost supusă unei măsuri administrative cu caracter politic şi nu a suferit o condamnare.
Această susţinere nu este întemeiată, având în vedere că, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, în forma nemodificată, orice persoană poate beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, dacă a suferit o condamnare cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau dacă a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum şi, după decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii acesteia până la gradul al II-lea inclusiv.
Familia reclamantei a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, ce a constat în dislocarea şi stabilirea domiciliului obligatoriu al acestora, măsură întemeiată pe Decizia nr. 200/1951 a Ministerului Afacerilor Interne, potrivit art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată.
Prin urmare, reclamanta beneficiază de dreptul de a obţine despăgubiri morale de la stat, în condiţiile Legii nr. 221/2009, conform art. 3 lit. e), şi nu în condiţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, cum greşit susţine recurentul Statul Român.
Atât pârâtul cât şi reclamanta au formulat critici referitoare la cuantumul daunelor morale stabilite în apel.
Astfel, pârâtul a susţinut că acest cuantum este nejustificat în raport de prejudiciul moral suferit de reclamantă, că nu respectă criteriile legale şi jurisprudenţiale în materie şi că dă loc la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamanţilor.
La rândul său, reclamanta a susţinut că reducerea cuantumului s-a făcut nejustificat, în raport de suferinţele îndurate.
Ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reţinut în etapele procesuale anterioare că reclamanta şi familia acesteia au fost strămutaţi, din locuinţa situată în localitatea Lătunaş în câmpia Bărăganului, pe perioada 18 iunie 1951 – 20 aprilie 1956.
Această măsură administrativă cu caracter politic, aşa cum este definită de art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009, nemodificată, a produs reclamantei un prejudiciu moral, ce poate fi reparat în condiţiile acestui act normativ.
Astfel, prin strămutarea obligatorie a reclamantei şi a familiei acesteia din localitatea de domiciliu în Câmpia Bărăganului, s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunele morale se au în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamanţi.
În speţă, în mod legal au apreciat instanţele de fond şi apel că stabilirea domiciliului obligatoriu al reclamanţilor şi al membrilor familiei acestora a fost susceptibilă de a produce suferinţe morale, de natură să lezeze demnitatea şi onoarea acestora, criterii care definesc persoana umană şi care, analizate şi evaluate obiectiv, constituie fundamentul daunelor solicitate de reclamanţi.
Or, prin raportarea la datele concrete ale cauzei, ţinând cont şi de faptul că reclamanta a beneficiat de indemnizaţie în baza Decretului-lege nr. 118/1990 şi cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, întinderea despăgubirilor acordate reclamantei de către instanţa de apel pentru repararea prejudiciului moral, în sumă totală de 25.000 Euro, faţă de perioada deportării (1951 – 1956), de atingerea adusă de această măsură prestigiului, demnităţii şi de suferinţele fizice şi psihice cauzate reclamantei, este echitabilă şi justificată şi corespunde exigenţelor Convenţiei Europene a drepturilor omului şi care este în concordanţă cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile formulate, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta M.F. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 175A din 27 mai 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3034/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3025/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
