ICCJ. Decizia nr. 3024/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3024/2011
Dosar nr. 14866/3/2008
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
1. Hotărârea instanţei de apel
Prin Decizia civilă nr. 545 A din 2 noiembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanţii N.A., N.D. şi S.E.E. împotriva sentinţei civile nr. 381 din 17 martie 2009 pronunţată de Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă. A desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că acţiunea este admisibilă, având în vedere practica Curţii Europene a Drepturilor Omului cu care, în esenţă, instanţa de apel este de acord.
Acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu ar mai trebui respinse ca inadmisibile în situaţiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcţioneze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt.
Admisibilitatea acţiunii în revendicare de drept comun a fost recunoscută şi prin Decizia nr. 33/2008.
În prezenta cauză Curtea nu face abstracţie de efectele juridice ale Legii nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, le-a analizat şi le-a considerat ineficace, potrivit şi jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului.
2. Recursul
2.1. Motive
Pârâţii au declarat recurs prin care au formulat următoarele critici:
Faţă de art. 304 pct.7 C. proc. civ., analiza făcută de instanţa de apel se bazează fie pe o serie de alegaţii confuze ori pe unele în contradicţie totală cu normele legale incidente speţei ori chiar străine de natura acesteia.
Din cuprinsul raţionamentelor avute în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în soluţionarea cauzei Faimblat vs. România, se poate observa că la baza analizei realizate a stat în permanenţă eficacitatea reglementărilor legii în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor iar nu efectiva restituire în natură.
Însăşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului statuează că atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului, de către stat, despăgubiri băneşti.
Au fost încălcate dispoziţiile art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a exclus posibilitatea declarării ca admisibile a unei acţiuni în revendicare, a circumscris pronunţarea unei asemenea soluţii de îndeplinirea cumulativă a două condiţii: există un conflict între prevederile legii interne speciale şi cele cuprinse în Convenţie; prin admiterea acţiunii în revendicare să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de control judiciar se limitează la a realiza exclusiv o analiză a efectivităţii mecanismului de despăgubiri reglementat de lege şi maniera în care prevederile acesteia intră în conflict cu cele ale art. 6 al Convenţiei, ignorând restul obligaţiilor cei îi reveneau în virtutea Deciziei nr. 33 precum şi materialul probator administrat în cauză, ce convergeau, în totalitate, către concluzia neîndeplinirii celei de-a doua condiţii.
Este de notorietate faptul că în cazul acţiunilor de natura celei ce face obiectul acestui dosar, titlul exhibat de foştii proprietari este opus celui al subdobânditorului ce reprezintă fie un titlu ce a fost confirmat irevocabil prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii, întemeiată pe dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reţinându-se buna credinţă a cumpărătorului, fie unul ce nu a fost atacat de către foştii proprietari. Ori, în speţa de faţă, părţile adverse nu au promovat nici un moment vreo acţiune prin care să conteste titlul de proprietate pe care pârâţii îl au asupra imobilului.
Instanţa de apel a ignorat dispoziţiile OUG nr. 81/2007 şi au fost încălcate prevederile pct. 7 din Legea nr. 1/2009.
2.2. Analiza recursului
Recursul nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, nu poate fi soluţionată „doar" potrivit dreptului comun, cu aplicarea criteriilor de comparare a titlurilor, ci trebuie să fie soluţionată şi cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate. Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa, şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Aceasta nu înseamnă însă, având în vedere şi Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţii Unite, că acţiunea revendicare introdusă împotriva chiriaşilor cumpărători potrivit Legii nr. 112/1995 trebuie respinsă ca inadmisibilă. Prin Decizia enunţată s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparaţie în raport cu dreptul comun, dar şi împrejurarea că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, pentru că este posibil ca reclamantul să se prevaleze, la rândul său, de un bun în sensul Convenţiei şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Legea nr. 10/2001 nu asigură în toate cazurile aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, astfel încât poate apărea conflictul cu art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce determină prioritatea Convenţiei în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României.
Problema dacă prioritatea Convenţiei poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, respectiv dacă această acţiune poate constitui un remediu efectiv, se poate desluşi în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiune în cadrul căreia se va analiza dacă şi pârâtul avea un bun în sensul Convenţiei şi anume: o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra bunul, o speranţă legitimă conform legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect etc.
În alţi termeni, şi făcând chiar o critică a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, acelaşi lucru spune şi instanţa de apel în motivarea soluţiei de desfiinţare a sentinţei.
De altfel, din expunerea criticilor formulate în recurs rezultă că şi recurenţii au adus în discuţie necesitatea de a se recunoaşte faptul că, atâta timp cât nu li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare, ei sunt cei care au un bun în sensul Convenţiei. Or, această recunoaştere nu poate fi făcută decât prin cercetarea fondului pretenţiei deduse judecăţii.
Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurenţi nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii B.A.T. şi B.N.S. împotriva deciziei nr. 545 A din 02 noiembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3025/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 3018/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
