ICCJ. Decizia nr. 3025/2011. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3025/2011
Dosar nr.35346/3/2008
Şedinţa publică din 31 martie 2011
Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 121 din 2 februarie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 35346/3/2008, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi s-a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta F.M.C.M. în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive; s-a respins ca neîntemeiată, acţiunea în revendicare formulată de reclamanta F.M.C.M. în contradictoriu cu pârâţii T.N. şi T.M.R.
Pentru a pronunţa această soluţie tribunalul a reţinut că prin încheierea din Şedinţa publică din 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A. A.P.P.S. Bucureşti, a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare şi a admis excepţia lipsei de interes pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului, pentru considerentele expuse în încheierea de la acea dată.
Reclamanta si-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., tinzând la readucerea bunului imobil solicitat în patrimoniul său. Ori, cum acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar şi cum pârâtul Consiliului General al Municipiului Bucureşti nu are posesia bunului, tribunalul a apreciat că nu există identitate între acesta şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin Decizia nr. 1660 din 19 mai 1987, imobilul situat în Bucureşti sector 5 a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a faptului că fostul proprietar a părăsit ţara, proprietarul (aşa cum precizează şi reclamanta) primind despăgubiri în cuantum de 80.000 lei în anul 1987, prin Decizia nr. 808.
După anul 1989, toate bunurile aparţinând fostei Gospodării de Partid au trecut în proprietatea statului prin Decretul Lege nr. 30/1990.
Prin contractul nr. 60 din 04 septembrie 1990 încheiat între SC C. SA şi T.N., acesta din urmă a dobândit calitatea de chiriaş al imobilului.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti la data de 16 ianuarie 1997, sub nr. 458/1997, reclamantul T.N. a chemat în judecată pârâţii Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, SC C. SA şi R.A.A.P.P.S. Bucureşti, solicitând instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se suplinească consimţământul pârâtelor la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu reclamantul, pentru imobilul situat în Bucureşti sector 5.
Faţă de această situaţie, imobilul în litigiu se numără, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, printre cele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi a căror restituire face obiectul de reglementare al acestei legi speciale.
Legea nr. 10/2001 cuprinde şi dispoziţii de drept material care reglementează raporturile dintre fostul şi actualul proprietar, în situaţia în care imobilul pentru care s-a formulat notificare a fost înstrăinat de către stat chiriaşului în temeiul Legii nr. 112/1995. Din acest punct de vedere tribunalul nu poate face abstracţie de aceste dispoziţii legale, care trebuie corelate cu dispoziţiile de drept material din Codul Civil.
Sub acest aspect, tribunalul a reţinut aplicabilitatea dispoziţiilor legii speciale, întrucât potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Prin urmare, acţiunea în revendicare, admisibilă în garantarea principiului accesului liber la justiţie, urmează a fi analizată şi prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001, lege specială derogatorie sub anumite aspecte (şi în ceea ce priveşte criteriile de comparaţie a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun, art. 480 C. civ., instanţa fiind ţinută de obiectul acţiunii şi cauza acesteia - situaţia de drept calificată juridic, iar nu de textul de lege indicat de parte.
Tribunalul a reţinut că pârâtul a dobândit imobilul prin efectul sentinţei civile nr. 2331 din 08 martie 2000, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3053/A din 05 octombrie 2000, după ce anterior, prin HG nr. 858 din 26 septembrie 1996 imobilul fusese trecut în administrarea R.A.-A.P.P.S.
Este important în cauză faptul că dreptul de proprietate al pârâtului este statuat printr-o hotărâre judecătorească prin care s-a suplinit consimţământul vânzătorilor la încheierea contractului de vânzare cumpărare cu acesta în calitate de cumpărător.
În aceste condiţii, tribunalul a reţinut că pârâtul a încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare, fără a frauda legea.
În analiza comparativă a titlurilor de proprietate ale părţilor, instanţa a avut în vedere criteriile de preferinţă instituite de Legea nr. 10/2001. Sub acest aspect s-a reţinut că dispoziţiile art. 480 C. civ. - temeiul de drept general al acţiunii în revendicare imobiliară, nu stabileşte expres criteriile de comparare a titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante, acestea fiind dezvoltate de doctrină şi jurisprudenţă.
Având în vedere situaţia juridică particulară a imobilului revendicat, respectiv faptul că acesta se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv în perioada martie 1945-decembrie 1989, tribunalul a apreciat că titlul de proprietate al pârâtului este preferabil celui deţinut de către reclamantă, întrucât dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu mai permit aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judiciară pentru compararea titlurilor pornind de la prevederile art. 480 C. civ.
Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 este obligatorie luarea unor măsuri reparatorii prin echivalent în beneficiul persoanei îndreptăţite, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale.
Tribunalul a constatat că prin această dispoziţie legală, pentru asigurarea stabilităţii circuitului juridic civil, se statuează obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil şi se instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil în soluţionarea acţiunii în revendicare.
Susţinerile reclamantei privind preferabilitatea titlului ei ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 480 C. civ., în urma comparării celor două titluri, nu pot fi primite, întrucât pe această cale se urmăreşte valorificarea drepturilor sale eludând dispoziţiile imperative ale Legii nr. 10/2001 cu privire la procedura de restituire, modalitatea de restituire în natură sau prin echivalent şi condiţiile restituirii în natură.
Această soluţie se impune în cazul tuturor imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile în care are loc restituirea în natură şi, în subsidiar, prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiţii care sunt diferite de cele ale acţiunii clasice în revendicare întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Obiectul de reglementare a Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţă de Codul Civil, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, iar în raportul dintre o normă specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate.
Prin Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în data de 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite a decis că „concursul între legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut de legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii juridice."
Tribunalul a apreciat că solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat nu intră sub protecţia articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană. Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun. Aprecierea reclamantei că dreptul său de proprietate există şi solicitarea ca titlul său să fie comparat cu cel al pârâtului nu sunt suficiente pentru a reţine existenta unui bun actual. Noţiunea autonomă de bun care circumscrie domeniul de aplicare al articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO presupune ca reclamanta să aibă cel puţin o speranţă legitimă cu privire la valoarea patrimonială respectivă. Or, în cauza de faţă, reclamanta nu are nici măcar o asemenea speranţă.
De altfel, în jurisprudenţa sa, în cauzele împotriva României, în situaţii similare, Curtea Europeană a apreciat că solicitarea de a obţine un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual şi nici o speranţă legitimă (cauza Poenaru contra României - cererea nr. 51864 Decizia Curţii de inadmisibilitate din 13 noiembrie 2001).
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta F.M.C.M.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 119 A din 16 februarie 2010, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă F.M.C.M., a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamanta F.M.C.M. a solicitat în contradictoriu cu C.G.M.B., R.A.A.P.P.S. şi T.N. să se constate nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 360 mp şi să fie obligat pârâtul T.N. a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în cauză.
Prin cererea precizatoare (fila 118 - dosar 12080/302/2007), reclamanta a solicitat introducerea în cauză şi a pârâtei T.E., reiterând cele două capete de cerere din acţiunea introductivă.
În speţă, în mod greşit instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A.A.P.P.S. prin încheierea din 24 noiembrie 2008 şi a C.G.M.B. prin sentinţa civilă nr. 121 din 2 februarie 2009, deoarece, faţă de primul capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului, aceste două pârâte aveau calitate procesuală pasivă.
De asemenea, în mod greşit, prin încheierea din 24 noiembrie 2008, tribunalul a respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere, motivând că instanţa fiind investită cu o acţiune în revendicare, prin comparare de titluri, urmează a face analiza titlului statului, în cadrul acţiunii în revendicare, care are aceeaşi finalitate.
Reclamanta în cauză are un interes real şi actual de a solicita constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului în litigiu şi a motivat acest capăt de cerere pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, arătând că în anul 1984, după ce autoarea sa E.P. s-a stabilit în Germania, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974. Instanţa de judecată este cea care poate decide asupra nevalabilităţii preluării imobilului în proprietatea statului, în raport de solicitările reclamantei, conform dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Chiar dacă prin Legea nr. 10/2001, în art. 2 alin. (1) a fost definită noţiunea de imobile preluate în mod abuziv, conform art. 2 alin. (1) lit. h) reclamanta are interesul de a se constata nevalabilitatea titlului statului, deoarece în raport cu alin. (2) al aceluiaşi articol, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care şi-o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire.
Prin primul capăt de cerere s-a solicitat să se analizeze caracterul neconstituţional al Decretului nr. 223/1974, prin care a fost preluat imobilul în litigiu, în raport de dispoziţiile Constituţiei din anul 1965, care garantau în art. 36 dreptul de proprietate.
Soluţionarea primului capăt de cerere are o relevanţă hotărâtoare asupra celui de al doilea capăt de cerere, deoarece aspectul trecerii valabile sau nevalabile în proprietatea statului a acestui imobil, este principalul punct de pornire în analiza titlurilor părţilor.
Nu se poate reţine susţinerea intimaţilor pârâţi, în sensul că există autoritate de lucru judecat asupra acestui aspect, în raport de soluţia pronunţată prin Decizia civilă nr. 3164 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. În această hotărâre s-a reţinut că T.N. a fost chiriaş în imobilul din sector 5, calitate în care a solicitat să i se aprobe cumpărarea locuinţei în baza Legii nr. 112/1995. Imobilul a trecut în administrarea CLMB de la MAE şi, respectiv de la fostul T.A.G.C., ca urmare a dispoziţiei nr. 1688/V/P.R. din 23 aprilie 1990 a Primului Ministru şi aplicării Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului. La data de 21 septembrie 1996 chiriaşul a cerut cumpărarea imobilului, iar la data de 26 septembrie 1996, s-a modificat anexa HG nr. 39 din 30 noiembrie 1996 şi imobilul a fost trecut în administrarea R.A.A.P.P.S. T.N. a fost considerat că este îndreptăţit să cumpere locuinţa ce o ocupa în calitate de chiriaş, astfel încât, s-a suplinit consimţământul pârâtelor C.G.M.B., R.A.A.P.P.S. şi SC C. SA la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 2331 din 8 martie 2000 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, s-a stabilit preţul de vânzare al imobilului de 313.645.135 lei şi s-a constatat transferat dreptul de proprietate asupra acestuia în persoana lui T.N.
In nici una din hotărârile judecătoreşti menţionate nu s-a stabilit că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, astfel încât dispoziţiile art. 1201 C. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, nu sunt incidente în cauză. Mai mult decât atât, ulterior pronunţării celor două hotărâri, Statul Român prin adoptarea Legii nr. 10/2001 a înţeles să-şi reconsidere întreaga legislaţie anterioară în privinţa regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 945 - 22 decembrie 1989, iar Decretul nr. 223/1974 a fost în mod constant declarat ca un act abuziv de preluare a imobilului, atât în jurisprudenţa naţională, cât şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de aceste aspecte, chiar dacă intimaţii pârâţi susţin, indirect, că prin vânzarea imobilului către T.N. în baza Legii nr. 112/1995, s-a apreciat că acesta este trecut cu titlu în proprietatea statului, nu se poate reţine că această situaţie se menţine şi după apariţia Legii nr. 10/2001, care a declarat abuzive toate actele de preluare din perioada 1945-1989 şi a dat posibilitatea foştilor proprietari, respectiv a moştenitorilor acestora, de a formula notificări pentru restituirea acestor imobile, inclusiv pentru cei care nu acceptaseră în termenul legal moştenirea autorilor, cât şi pentru cei cărora li se respinsese în mod definitiv şi irevocabil - anterior apariţiei legii speciale - cererile de revendicare a acestor imobile.
Concluzionând acţiunea în revendicare formulată de către reclamantă, chiar dacă aceasta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, este admisibilă, aspect stabilit în mod corect de către tribunal.
Prin urmare, Curtea de apel având în vedere că instanţa de fond în mod greşit a respins ca lipsit de interes primul capăt de cerere prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului de preluare a imobilului situat în Bucureşti, sector 5, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 360 mp şi a constatat lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtelor C.G.M.B. şi R.A.A.P.P.S., în raport doar cu cel de-al doilea capăt de cerere, apreciază că se impune în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei civile apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă - Tribunalul Bucureşti.
Cu ocazia rejudecării, va fi soluţionată pe fond acţiunea în integralitatea sa, urmând să se analizeze cererea de constatare a nevalabilităţii titlului de preluare conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, în raport de dispoziţiile Constituţiei din anul 1965 - art. 36 şi să se compare apoi titlurile părţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii T.M.R. şi T.N.
Criticile formulate de pârâta T.M.R. se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi vizează, în esenţă, aspecte legate de admisibilitatea acţiunii în revendicare şi caracterul prioritar al reglementărilor Legii nr. 10/2001 faţă de dreptul comun, aplicabilitatea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, stabilitatea circuitului civil în condiţiile în care contractele de vânzare-cumpărare ale subdobânditorilor sunt în fiinţă, nefiind anulate, precum şi de soluţionarea pe fond a acţiunii deduse judecăţii.
În acest sens se arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a apreciat că tribunalul nu a judecat pe fond acţiunea în revendicare şi nu a analizat comparativ titlurile de proprietate ale părţilor. Tribunalul a judecat cu preponderenţă cererea de revendicare şi a făcut o analiză amănunţită a titlurilor de proprietate deţinute de părţi. Este evident că titlul recurenţilor pârâţi, constituit din cele două hotărâri judecătoreşti pronunţate, a făcut obiectul unei analize mai ample decât cel al intimatei reclamante care nici nu a fost supus vreunei contestaţii de altfel.
Prin Decizia recurată, Curtea de apel a făcut ample referiri la cazuistica CEDO stabilind că, în urma rejudecării, instanţa de trimitere trebuie să analizeze temeinicia şi admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă.
Cât priveşte aplicarea Deciziei nr. 33 din 09 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţiile Unite, trebuie spus că prin hotărârea recurată, Curtea de apel a făcut o interpretare „strâmtă", fără să respecte spiritul respectivei decizii care dă dezlegare obligatorie pentru instanţe în problema de drept referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare, formulată după apariţia Legii speciale nr. 10/2001. Înalta Curte s-a pronunţat, statuând cu forţă obligatorie, că „Trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul". Această ipoteză este prezentă în cauza de faţă.
Aşadar dreptul de proprietate pe care recurenţii pârâţi îl au asupra imobilului nu poate fi ignorat, iar modalitatea de dobândire nu poate fi pusă sub semnul întrebării şi, cu atât mai mult, al nelegalităţii.
Înalta Curte a mai statuat că „unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată".
Aşadar, în condiţiile în care dreptul pârâţilor a fost confirmat prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, orice demers de îndepărtare a acestora din imobil apare în profundă contradicţie cu Decizia Înaltei Curţi şi cu legislaţia europeană.
Practica Curţii Europene (a se vedea, spre exemplu, cauza Raicu contra României, citată amplu în Decizia 33/2008 a I.C.C.J), a stabilit că nu poţi face un act de dreptate prin comiterea altei nedreptăţi, aşa încât, de îndată ce titlul de proprietate a fost dobândit în condiţiile legii şi atâta timp cât nu a fost desfiinţat, nu se poate da proprietatea altei persoane, care şi ei i s-a făcut cândva un act de nedreptate.
În consecinţă, se solicită să se admită recursul formulat şi, modificând hotărârea atacată, să se respingă apelul declarat de reclamantă, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Criticile formulate de pârâtul T.N. se întemeiază pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. şi, în acest sens, se invocă următoarele aspecte:
Instanţa de apel a statuat extra petita, depăşind limitele devoluţiunii judecăţii în apel, astfel cum acestea au fost stabilite prin temeiurile cererii de apel. S-au încălcat, astfel, dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a depăşit „limitele cererii de apel" cu privire la stabilirea cadrului obiectiv şi subiectiv al judecaţii.
Totodată, în apel nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părţilor problematica calităţii procesuale pasive a R.A.A.P.P.S. ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti; nu s-a dezbătut şi nu s-au pus concluzii în legătură cu existenţa/inexistenţa interesului legitim al capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Apelanta-reclamantă nu a solicitat, prin apel, examinarea încheierii din 24 noiembrie 2008 (f. 31-32 dosar tribunal), sub aspectul soluţiilor date excepţiilor invocate de R.A.A.P.P.S. (privind calitatea procesuală pasivă şi excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului revendicat).
Din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" rezultă că sentinţa civilă nr. 121 din 02 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost criticată sub aspectul interpretării eronate a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, al inopozabilităţii hotărârii care statuează „dreptul de proprietate al pârâţilor", al incidenţei art. 18 lit. d) şi al art. 45 din Legea nr. 10/2001 în analiza preferabilităţii titlurilor, precum şi al incidenţei deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. -SECŢIILE UNITEşi art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la CEDO.
Printre aceste motive de apel nu se identifică şi critici relative la modalitatea în care au fost soluţionate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale a R.A.A.P.P.S. şi a C.G.M.B., ori cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes a cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului revendicat.
Potrivit art. 295 C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Dispoziţia legală consacră regula limitării efectului devolutiv al apelului, ca expresie a respectării principiului disponibilităţii procesuale, potrivit căruia instanţa ierarhic superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel.
Jurisprudenţa şi doctrina sunt unanime sub acest aspect, astfel încât teza potrivit căreia instanţa de apel nu se poate pronunţa asupra altor motive decât acelea cuprinse în cererea de apel este o veritabilă constantă a principiilor judecăţii în apel.
Ca o consecinţă a acestei situaţii, părţile nu au pus concluzii, în apel, cu privire la legalitatea şi temeinicia încheierii de şedinţă din 24 noiembrie 2008.
Încălcând principiul disponibilităţii părţilor, instanţa de apel a statuat că „prima instanţă de fond în mod greşit a respins ca lipsit de interes capătul de cerere, prin care s-a solicitat constatarea nevalabilităţii titlului statului cu privire la imobilul revendicat".
În susţinerea soluţiei de desfiinţare a sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, instanţa de apel a reţinut că soluţionarea primului capăt de cerere pe fondul său are o relevanţă hotărâtoare asupra celui de-al doilea capăt de cerere, deoarece aspectul trecerii valabile sau nevalabile în proprietatea statului a acestui imobil este principalul punct de pornire în analiza titlurilor părţilor.
Nu se motivează, în concret, argumentele pentru care soluţia dată de prima instanţă excepţiilor procesuale în discuţie ar fi incorectă.
Modul în care a procedat instanţa de apel, nesesizată cu critici exprese la adresa soluţiilor date de prima instanţă sub aceste aspecte, dând o dezlegare excepţiilor procesuale admise de prima instanţă şi necriticate în apel, pentru a determina rejudecarea pricinii într-un cadru procesual nefiresc, fără respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii şi cel al oralităţii, a determinat o soluţie incorectă, ce poate fi redresată prin modificarea deciziei recurate.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticile formulate vizează, în esenţă, următoarele aspecte: au fost incorect interpretate şi aplicate dispoziţiile legale şi principiile incidente în cauză, cu referire la incidenţa art. 1201 C. civ. şi art. 1200 pct. 4 C. civ., a Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a I.C.C.J. - Secţiile Unite, a art. 1 din Protocolul nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Instanţa de apel a analizat inutil problematica admisibilităţii acţiunii în revendicare, în contextul deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. - Secţiile Unite. Considerentele deciziei recurate sunt în sensul că această chestiune a admisibilităţii procedurale a acţiunii în revendicare a fost stabilită în mod corect de către tribunal. În consecinţă, toate trimiterile relative la jurisprudenţa CEDO, ori cele relative la funcţionarea/nefuncţionarea Fondului Proprietatea sunt considerente inutile.
Soluţia dată pe fondul acţiunii de prima instanţă, este cea corectă.
În speţă, tribunalul a reţinut admisibilitatea acţiunii în revendicare şi necesitatea soluţionării ei, pe fond, cu respectarea Legii nr. 10/2001, a principiilor în materie şi a criteriilor stabilite prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a I.C.C.J. - Secţiile Unite. Interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. şi ale prevederilor Legii nr. 10/2001 în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO de către prima instanţă s-a făcut cu analiza corectă şi completă a tuturor circumstanţelor relevante ale cauzei.
Examinând recursurile declarate de pârâţii T.M.R. şi T.N., prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că sunt fondate.
Analizând cu prioritate critica din recursul recurentului pârât, privind încălcarea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., respectiv instanţa de apel a depăşit „limitele cererii de apel" cu privire la stabilirea cadrului obiectiv şi subiectiv al judecăţii, Înalta Curte constată că este întemeiată.
Astfel, apelanta-reclamantă nu a solicitat, prin motivele de apel, examinarea încheierii din 24 noiembrie 2008, sub aspectul soluţiilor date excepţiilor invocate de R.A.A.P.P.S. privind calitatea procesuală pasivă şi excepţia lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului revendicat.
De asemenea, nu a criticat sentinţa civilă nr. 121 din 02 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub aspectul reţinerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti şi respingerii acţiunii faţă de acest pârât.
Mai mult, în apel, nu a fost supusă dezbaterii contradictorii problematica calităţii procesuale pasive a R.A.A.P.P.S., ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti; de asemenea, nu a fost supusă dezbaterii şi nu s-au pus concluzii în legătură cu existenţa/inexistenţa interesului legitim în formularea capătului de cerere privind constatarea nevalabilităţii titlului statului.
Din cuprinsul cererii intitulate „Motive de apel" rezultă că sentinţa civilă nr. 121 din 02 februarie 2009 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost criticată numai sub aspectul interpretării eronate a art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, al inopozabilităţii hotărârii care statuează „dreptul de proprietate al pârâţilor", al incidenţei art. 18 lit. d) şi al art. 45 din Legea nr. 10/2001 în analiza preferabilităţii titlului pârâţilor, precum şi al incidenţei deciziei nr. 33/2008 a I.C.C.J. -SECŢIILE UNITEşi al art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO.
Printre aceste motive de apel nu se identifică, aşadar, şi critici relative la modalitatea în care au fost soluţionate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale a R.A.A.P.P.S. şi a C.G.M.B., ori cu privire la modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes a cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului revendicat.
Potrivit principiilor de procedură civilă, apelul făcut de o parte este devolutiv numai în privinţa punctelor atacate cu apel.
Instanţa de apel nu poate examina decât punctele deduse judecăţii prin petiţia de apel, întrucât orice alte puncte neaduse în apel rămân definitiv judecate între părţi şi nu mai pot fi puse din nou în discuţie fără a ştirbi un drept definitiv câştigat de celălalt litigant.
Potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.
Dispoziţia legală consacră regula limitării efectului devolutiv al apelului, ca expresie a respectării principiilor procesuale, respectiv, dreptul la apărare, principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii.
În speţă, instanţa de apel acordând cuvântul părţilor „în susţinerea, respectiv combaterea apelului declarat în cauză", cu ocazia judecăţii pricinii în apel, practic nu a pus în dezbarea părţilor şi nu a acordat cuvântul pe aspectele analizate în considerentele deciziei pronunţate, în susţinerea soluţiei de desfiinţare a sentinţei apelate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, sens în care a reţinut că soluţionarea primului capăt de cerere pe fondul său are o relevanţă hotărâtoare asupra celui de-al doilea capăt de cerere, deoarece aspectul trecerii valabile sau nevalabile în proprietatea statului a acestui imobil este principalul punct de pornire în analiza titlurilor părţilor.
Prin urmare, s-a produs o încălcare a dreptului la apărare al părţilor, garantat de art. 24 din Constituţie, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind nulă conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
De asemenea, lăsând necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului şi întemeindu-şi soluţia pe argumente străine, curtea de apel a încălcat principiul disponibilităţii în materie civilă, trimiţând cauza spre rejudecare la prima instanţă pentru motive neinvocate de părţi şi lăsând astfel nesoluţionat apelul declarat.
Pronunţând această soluţie, având în vedere alte împrejurări, respectiv modalitatea în care au fost soluţionate excepţiile privind lipsa calităţii procesuale a R.A.A.P.P.S. şi a C.G.M.B., ori modul de soluţionare a excepţiei lipsei de interes a cererii privind constatarea nevalabilităţii titlului de proprietate al statului asupra imobilului revendicat, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil.
Acest principiu presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, pentru ca fiecare parte să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.
Instanţa nu poate pronunţa hotărârea reţinând aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în dezbaterea părţilor, fără a încălca principiile contradictorialităţii şi al dreptului la apărare, astfel încât, în speţă, părţile au fost vătămate, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură pronunţat în aceste condiţii, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., care atrag casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
În rejudecare, instanţa de trimitere urmează să analizeze apelul declarat de reclamantă, exclusiv în limitele investirii, iar în măsura în care găseşte întemeiat apelul în baza unor excepţii, care ar face inutilă analiza motivelor de apel, instanţa de apel este obligată să le pună în discuţia părţilor, pentru a nu le vătăma în exercitarea drepturilor lor procesuale.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii T.M.R. şi T.N. împotriva deciziei nr. 119 A din 16 februarie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 martie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3026/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3024/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
