ICCJ. Decizia nr. 3074/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3074/2011
Dosar nr. 1998/1/2010
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Acţiunea
Prin notificarea înregistrată sub nr. 100 din 23 mai 2001 la BEJ V.S., reclamanta K.G.M.M. a solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru utilajele şi instalaţiile ce au aparţinut I.P.V., naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948, precum şi restituirea sumei de 206.327 lei actualizată, sumă ridicată din casieria întreprinderii cu ocazia naţionalizării.
Prin sentinţa civilă nr. 39 din 18 ianuarie 2007 Tribunalul Arad a obligat pârâtul Municipiul Arad să soluţioneze notificarea reclamantei prin emiterea unei dispoziţii în condiţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia nr. 9311 din 23 mai 2007 emisă de Primarul municipiului Arad, ca urmare a hotărârii judecătoreşti de obligare a sa la acest demers, a fost respinsă notificarea reclamantei, în baza referatului nr. 20895 din 17 august 2001 al Comisiei interne pentru analizarea notificării, care a concluzionat că bunurile mobile nu formează obiectul Legii nr. 10/2001, întrucât acest act normativ reglementează regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi nu al unor bunuri mobile preluate în această perioadă.
Reclamanta a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Arad, prin Primar solicitând anularea dispoziţiei prin care s-a respins cererea sa de acordare de despăgubiri formulată în baza Legii nr. 10/2001, arătând că utilajele şi instalaţiile au fost preluate de la antecesorul ei, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Arad, într-un prim ciclu procesual, prin sentinţa civilă nr. 1073 din 4 octombrie 2007, a respins cererea de chemare în judecată.
Prima instanţă a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că bunurile mobile care au devenit imobile prin destinaţie au servit funcţionării întreprinderii, dacă acestea au existat în materialitatea lor la data formulării notificării şi nici dovada că antecesorul său a fost proprietarul imobilului. S-a mai reţinut că solicitarea reclamantei de restituire a sumei de 206.327 lei actualizată, ridicată de la casieria întreprinderii cu ocazia naţionalizării nu face obiectul Legii 10/2001.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins prin Decizia civilă nr. 67/A din 17 martie2008, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 2614/108/C/2007.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia civilă nr. 6901 din 12 noiembrie 2008 a admis recursul declarat de reclamantă împotriva hotărârii instanţei de apel, a casat Decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa supremă a reţinut că este corectă statuarea cu privire la suma pretinsă (dreptul de creanţă) ce nu poate fi restituită în baza legii speciale, însă, în privinţa bunurilor mobile devenite imobile prin destinaţie, situaţia este nuanţată de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 10/2001, care reglementează situaţia utilajelor şi instalaţiilor preluate de stat odată cu imobilul, fără să distingă după cum acestea au aparţinut sau nu proprietarului imobilului.
S-a concluzionat că soluţionarea cauzei s-a făcut fără cercetarea fondului întrucât instanţa de apel a apreciat eronat că, pentru a putea stabili dacă reclamanta este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru utilaje şi instalaţii ar fi trebuit ca aceasta să demonstreze că autorul său a fost şi proprietarul întreprinderii.
Ca urmare a casării cu trimitere, Curtea de Apel Timişoara a fost învestită cu soluţionarea apelului prin care reclamata a solicitat schimbarea hotărârii date în primă instanţă, în sensul admiterii contestaţiei astfel cum a fost formulată.
Având în vedere cele dispuse prin Decizia de casare şi văzând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de trimitere a procedat la expertizarea bunurilor mobile şi a instalaţiilor ce intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În rejudecare, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 8/A din 19 ianuarie 2010 a admis apelul declarat de reclamantă şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat dispoziţia contestată, a constatat dreptul reclamantei la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cuantum de 106.869 lei, a obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie prin care să facă aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi a respins în rest acţiunea.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că, din conţinutul procesului verbal din 17 iunie 1948, al cererii de înscriere modificatoare din 20 septembrie 1948 şi al sentinţei nr. 39 din 18 ianuarie 2007 dată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 8545/108/2006, rezultă că utilajele şi instalaţiile a căror restituire s-a solicitat au aparţinut defunctului P.I., a cărui moştenitoare este reclamanta, conform certificatului de calitate de moştenitor nr. 26/2001 şi sentinţei civile nr. 39 din 18 ianuarie 2007 a Tribunalului Arad.
S-a constatat, astfel, că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Conform raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, valoarea totală a utilajelor şi instalaţiilor este de 106.869 lei, bunurile s-au aflat în imobilul preluat, au fost preluate împreună cu acesta şi au aparţinut antecesorului reclamantei, aşa cum rezultă din conţinutul procesului verbal şi al inventarului.
Instanţa a mai reţinut că pârâtul nu a fost în măsură să prezinte un proces verbal de constatare a casării şi nici să facă dovada înlocuirii sau distrugerii bunurilor, la data intrării în vigoare a legii.
În ceea ce priveşte modalitatea concretă de acordare a măsurilor reparatorii, instanţa a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel că pârâtul a fost obligat la emiterea unei noi dispoziţii în acest sens.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Municipiul Arad prin Primar, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi menţinerea sentinţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.
În motivarea recursului, ce nu a fost încadrat în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., pârâtul a arătat că instanţa de apel nu a cercetat temeinic fondul cauzei raportat la Decizia de casare.
Astfel, în mod eronat, instanţa de apel a constatat calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantei, deoarece aceasta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au cerut măsuri reparatorii, iar din procesul verbal din 17 iunie 1948 nu rezultă că bunurile ar fi aparţinut autorului reclamantei, întrucât acesta le putea deţine în baza unui contract de închiriere.
Mai arată că, potrivit raportului de expertiză efectuat, bunurile nu mai existau în materialitatea lor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar sarcina probei casării, înlocuirii sau distrugerii acestor bunuri nu îi incumbau pârâtului. Totodată Curtea a încălcat rolul său activ şi dreptul la apărare, consacrat de prevederile art. 129 C. proc. civ. prin neluarea în considerare a obiecţiunilor la expertiză formulate de pârât şi înlăturarea cererii de contraexpertiză.
O altă critică priveşte faptul că pârâtul nu a avut şi nu are calitate de unitate deţinătoare a bunurilor solicitate, astfel că, în mod greşit instanţa de apel l-a obligat la emiterea unei noi dispoziţii în sensul propunerii de acordare de despăgubiri, încălcându-se prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Analizând recursul declarat de pârât, din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Soluţia consacrată de textul mai sus citat decurge din însăşi raţiunea controlului judiciar, existenţa acestuia neputând fi concepută în lipsa unor mijloace procedurale destinate a impune respectarea deciziilor adoptate de instanţele superioare.
În speţă, instanţa de recurs, în urma admiterii căii de atac exercitată de reclamantă, a dispus să se verifice dreptul de proprietate al autorului reclamantei asupra bunurilor pretinse (utilaje şi instalaţii), precum şi situaţia acestor bunuri, respectiv dacă au fost înlocuite, casate sau distruse.
Totodată, instanţa de recurs a dezlegat cu putere obligatorie pentru judecătorii fondului chestiunea de drept legată de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi în situaţia în care proprietar al utilajelor şi instalaţiilor este altă persoană decât proprietarul imobilului naţionalizat, stabilind că o atare soluţie se impune atâta timp cât legea nu face o distincţie în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra utilajului, respectiv dacă acesta este identic sau nu cu proprietarul fondului.
Contrar celor susţinute de recurent, instanţa de apel , în rejudecare, s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, neputându-se reţine, în acest sens, încălcarea art. 315 C. proc. civ.
Pe linia celor dispuse de către instanţa de casare, la termenul din 8 aprilie 2009, Curtea a încuviinţat efectuarea unei expertize prin care să se stabilească care dintre bunurile pretinse mai există şi valoarea actuală a acestora, iar la termenul din 25 noiembrie 2009 a dispus acordarea unui nou termen de judecată pentru ca părţile să ia cunoştinţă de răspunsul expertului la obiecţiunile formulate la raportul de expertiză.
Critica vizând nedovedirea dreptului de proprietate al autorului reclamantei asupra utilajelor, reia, de fapt analiza probelor şi le dă o altă interpretare decât cea stabilită de instanţa de apel.
Or, modul în care instanţa de apel a interpretat probele şi a stabilit pe baza acestora o anumită situaţie de fapt nu mai constituie motiv de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
Astfel, ca situaţie de fapt stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi schimbată în recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că utilajele şi instalaţiile, a căror restituire se cere, au aparţinut defunctului P.I., a cărui moştenitoare este reclamanta şi că nu s-a dovedit distrugerea, înlocuirea sau casarea acestor utilaje.
Faptul că, în urma analizei probelor administrate în vederea stabilirii aspectelor indicate prin Decizia de casare, instanţa de apel nu a ajuns la concluzia susţinută de recurent, nu echivalează cu încălcarea îndrumărilor din Decizia de casare. Acestea au fost respectate, din moment ce instanţa de apel s-a pronunţat atât asupra titularului dreptului de proprietate al utilajelor în litigiu, cât şi asupra situaţiei actuale a acestor utilaje.
În consecinţă, soluţia de admitere a apelului reclamantei nu este rezultatul încălcării dispoziţiilor din Decizia de casare, obligatorii, potrivit art. 315 C. proc. civ., ci al aplicării dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în interpretarea dată cu putere obligatorie prin Decizia de casare la situaţia de fapt stabilită pe bază de probe în rejudecarea cauzei.
În speţă, instanţa a dat dovadă de rol activ, în sensul deciziei de casare, încuviinţând proba cu înscrisuri şi expertiză pentru lămurirea aspectelor de fond referitoare la situaţia utilajelor şi instalaţiilor pretinse.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Acest rolul activ se limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanţa şi nu poate exceda acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Critica formulată de recurent pe acest aspect vizează însă o chestiune de interpretare a probelor, care nu are legătură cu textul normativ indicat şi care, în actuala structură a motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. nu poate constitui obiect al analizei în recurs.
Motivul de casare care permitea analiza, în recurs, a situaţiei de fapt faţă de dovezile administrate, prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., a fost abrogat prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Totodată nu i se poate imputa instanţei de apel faptul că a respins cererea de contraexpertiză, examinarea utilităţii şi a concludenţei unor probe în soluţionarea cauzei reprezintă atributul exclusiv al instanţei învestite cu cererea de probatoriu, iar măsurile dispuse de instanţă în legătură cu această cerere nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs faţă de cele menţionate în precedent, în legătură cu abrogarea, la data pronunţării deciziei recurate, a motivului de recurs ce oferea posibilitatea verificării temeiniciei hotărârii în raport de probele administrate.
Cât priveşte critica recurentului cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive se reţine, în primul rând, că în primul ciclu procesual nu s-a contestat legitimarea sa procesuală pasivă.
Potrivit art. 22 din Legea 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a bunului.
Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250 din 07 martie2007 definesc unitatea deţinătoare ca fiind entitatea cu personalitate juridică care exercită, în numele statului, dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii (minister, primărie, instituţia prefectului sau orice alta instituţie publică), fie entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (regii autonome, societăţi/companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital de stat, organizaţii cooperatiste).
Potrivit aceloraşi Norme, entitate învestită cu soluţionarea notificării este, după caz, unitatea deţinătoare sau persoana juridică abilitată de lege să soluţioneze o notificare cu privire la un bun care nu se află în patrimoniul său (Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, Ministerul Finanţelor Publice, alte autorităţi publice centrale sau locale implicate).
Or, câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 39 din 18 ianuarie 2007 pronunţată de Tribunalul Arad, intrată în puterea lucrului judecat, pârâtul a fost obligat la soluţionarea notificării formulată de reclamantă, iar prin dispoziţia contestată în prezenta cauză, cererea reclamantei a fost respinsă motivat de faptul că bunurile solicitate nu cad sub incidenţa legii speciale, şi nicidecum pentru că emitentul ei nu ar fi avut calitate de unitate deţinătoare, rezultă că, în mod just instanţa de apel, prin Decizia recurată, a obligat pârâtul la emiterea unei noi dispoziţii cu propunere de acordare de despăgubiri, acesta legitimându-se procesual pasiv în cauză.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte reţine că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va respinge recursul pârâtului, ca nefondat, pe temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Arad prin primar împotriva deciziei nr. 8/A din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3083/2011. Civil. Partaj judiciar. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3034/2011. Civil. Drepturi băneşti. Recurs → |
|---|
