ICCJ. Decizia nr. 3121/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3121/2011
Dosar nr. 4410/117/2008
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 79 din 28 ianuarie 2009 pronunţată în Dosarul nr. 4410/117/2008, Tribunalul Cluj a admis cererea reclamantei M.M. formulată în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi a dispus anularea parţială a dispoziţiei din 15 septembrie 2008 emise de pârât.
În consecinţă, a dispus obligarea pârâtului să propună acordarea unor despăgubiri în limitele cotei de 1/2 parte din imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., identificat cu nr. top A în CF Cluj, teren în suprafaţă totală de 2.430 m.p. şi în întregime pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., identificat cu nr. top B în CF Cluj, teren în suprafaţă de 850 m.p. şi construcţii demolate în suprafaţă construită de 170 m.p., din care suprafaţa locuibilă 53,40 m.p., în condiţiile legii speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv - Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea de circulaţie a întregului teren, respectiv 2.065 m.p., fiind de 638.000 RON.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a stabilit, în urma analizei probelor administrate, constând în anexele la decretele de expropriere, procesele-verbale de preluare, extrase ale colilor funciare, depoziţii de martori, acte de stare civilă, faptul că reclamanta are calitatea de moştenitor al defunctului proprietar tabular F.G., de la care statul a preluat, prin expropriere, în baza Decretului nr. 109/1980, imobilul teren în suprafaţă de 850 m.p. şi construcţii, cu plata unei despăgubiri în sumă de 82.000 RON.
Totodată, prin efectul Decretului de expropriere nr. RR/1970 a fost preluat terenul în suprafaţă de 2.430 m.p. de la coproprietarii F.G. şi F.I., care erau fraţi, dobândind acest teren în urma unui partaj voluntar intervenit în anii `50 între proprietarii tabulari F.A., F.I., F.G. şi F.V.
Aşa fiind, prima instanţă a apreciat că sunt întemeiate pretenţiile reclamantei în raport cu dispoziţiile art. 24, art. 3 alin. (1) lit. a) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate al autorului fiind dovedite prin actul normativ care a stat la baza preluării abuzive.
Valoarea de circulaţie a imobilului-teren în litigiu a fost stabilită de instanţă prin administrarea probei cu expertiza tehnică-judiciară, terenul fiind evaluat la 86,35 euro/m.p., respectiv 365,52 RON/m.p.
Apelul declarat de către pârât împotriva sentinţei menţionate a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 138/A din 14 mai 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că prin notificarea înregistrată cu nr. X în 23 octombrie 2001, comunicată prin Biroul Executorului Judecătoresc C.M., reclamanta M.M., împreună cu mama sa, F.V., au solicitat Primăriei Municipiului Cluj-Napoca să le acorde despăgubiri pentru imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., identificat în CF cu nr. top C reprezentând casă şi teren intravilan preluat abuziv de la F.G. în baza Decretului de expropriere nr. 109 din 11 aprilie 1980, cu plata unei despăgubiri băneşti în valoare de 82.000 RON. Totodată, prin aceeaşi notificare, au fost solicitate despăgubiri pentru terenul intravilan expropriat prin Decretul nr. RR/1970, cu suprafaţa de 1.215 m.p.
Din analiza colii funciare Cluj rezultă că imobilul identificat sub A + 1, cu nr. top D, reprezentând casă, dependinţe şi teren în suprafaţă de 1.093 stj.p. (3.935 m.p.), a avut ca proprietari tabulari menţionaţi sub B 1 - 4, în părţi egale, pe numiţii F.A., F.I., F.G. şi F.V., conform înscrierii operate în baza încheierii CF din 11 ianuarie 1939.
În anexa la Decretul de expropriere din 30 noiembrie 1970, sunt menţionaţi, în calitate de proprietari, fraţii F.G. şi F.I., de la care a fost preluat imobilul-teren în suprafaţă de 2.430 m.p., situat în Cluj-Napoca, Calea F.
Procesul-verbal încheiat în data de 21 decembrie 1970 consemnează la poziţia 12 faptul că imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., „proprietatea lui F.G. şi F.I. ", înscris în CF cu nr. top F reprezentând teren de construcţie în suprafaţă de 2.430 m.p., situat în perimetrul construibil al Municipiului Cluj-Napoca, a fost evaluat la 2,25 RON/m.p., revenind proprietarilor suma de 5.467 RON, cu titlul de despăgubiri.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că în anexa la Decretul de expropriere nr. PP/1980, la poziţia 3, este menţionat în calitate de proprietar F.G., de la care s-a expropriat imobilul situat în Cluj-Napoca, Calea F., reprezentând teren în suprafaţă de 830 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 170 m.p. Prin declaraţia pe propria răspundere, F.V. şi M.M. au recunoscut faptul că exproprierea realizată în baza Decretului nr. PP din 11 aprilie 1980 s-a făcut cu plata unei despăgubiri băneşti în sumă de 82.000 RON.
Reclamanta M.M. şi F.V. sunt moştenitoare ale defunctului proprietar F.G., calitate dovedită prin certificatul de moştenitor din 11 februarie 1998 şi necontestată în proces, iar la data de 16 iulie 2004, a intervenit decesul numitei F.V., reclamanta M.M. fiind unica moştenitoare a acesteia, potrivit certificatului de moştenitor din 26 iulie 2004.
În cele două acte normative de expropriere, F.G. este menţionat în calitate de unic proprietar cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 850 m.p. şi construcţii având suprafaţa de 170 m.p., preluat în baza Decretului de expropriere nr. PP/1980 şi de coproprietar, împreună cu fratele său, F.I., cu privire la imobilul teren în suprafaţă de 2.430 m.p., preluat în baza Decretului de expropriere nr. RR/1970.
Exproprierea realizată în baza Decretului nr. PP/1980, vizând parcela cu nr. top B, evidenţiată sub A + 9 în CF Cluj, nu a fost operată în cartea funciară.
În drept, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) raportat la art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/20011, republicată, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
Referitor la dovada existenţei şi întinderii dreptului de proprietate, prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, republicată, se stipulează că, în absenţa unor probe contrare, aceasta se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori s-a pus în executare această măsură. În aplicarea acestor prevederi, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.
Textul de lege evocat reglementează o prezumţie legală relativă, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive ori, după caz, a fost pusă în executare o astfel de măsură, fiind prezumată de legiuitor ca având calitatea de proprietar, până la proba contrară.
În aplicarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250 din 7 martie 2007 - art. 23.1 lit. c), includ în categoria actelor doveditoare ale actelor de proprietate, pentru cazul exproprierii prevăzute la art. 1 din lege, actul de expropriere şi după caz, procesul-verbal încheiat cu această ocazie ori acordul la expropriere.
În cauză, astfel cum în mod corect a considerat şi prima instanţă, prezumţia legală relativă a calităţii de proprietar operează în favoarea autorului reclamantei, F.G., acesta fiind persoana individualizată în cele două decrete de expropriere şi în procesele-verbale de preluare şi evaluare, ca proprietar exclusiv pentru imobilul identificat cu nr. top nou C şi coproprietar împreună cu fratele F.I., pentru imobilul identificat cu nr. top A.
Este adevărat că actul de partaj voluntar evocat de reclamantă nu a fost probat printr-un înscris autentic, însă nu mai puţin adevărat este că existenţa unei astfel de convenţii a fost probată prin depoziţiile martorilor audiaţi în primă instanţă, care se coroborează cu menţiunile din actele normative de expropriere, menţiuni suficiente pentru a face dovada calităţii şi întinderii dreptului de proprietate, conform celor arătate mai sus. De altfel, niciunul dintre ceilalţi coproprietari menţionaţi în cartea funciară începând cu data de 11 ianuarie 1939, ori moştenitori ai acestora, nu au formulat pretenţii cu privire la imobilele în litigiu.
Prin urmare, sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, iar prin hotărârea atacată s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a acestora.
Referitor la obiecţiunile aduse raportului de expertiză tehnico-judiciară, Curtea le-a înlăturat ca tardiv formulate, potrivit dispoziţiilor art. 213 alin. (2) C. proc. civ., expertiza contrarie, cu atât mai mult obiecţiuni la raportul de expertiză, trebuind cerute la primul termen după depunerea lucrării. Or, pârâtul a formulat astfel de obiecţiuni, în mod repetat, ele fiind încuviinţate în primă instanţă, după o prealabilă dezbatere contradictorie, fiind asigurate, prin urmare, condiţiile exercitării dreptului la apărare.
Împotriva deciziei sus-menţionate, a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca, criticând-o pentru nelegalitate şi susţinând, în esenţă, că, în mod greşit, instanţa de apel a ignorat menţiunile cărţii funciare cu privire la imobilele în litigiu, din cuprinsul cărora rezultă că reclamanta, în calitate de titulară a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită doar pentru cota de 1/4 parte din imobil, aparţinând tatălui său, F.G.
Cu toate că instanţa de apel reţine faptul că între cei patru fraţi, coproprietari tabulari, a avut loc un partaj voluntar, din înscrierile cărţii funciare nu rezultă acest fapt, astfel încât eventualul partaj nu poate fi dovedit, chiar prin proba testimonială, administrată în cauză.
În acest sens, instanţa a ignorat prevederile art. 17 şi 32 din Decretul-Lege nr. 115/1938, incident la acea vreme, potrivit căruia, „orice modificare asupra imobilului trebuie înscrisă în CF", respectiv, „dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei".
Recurentul a mai susţinut că, în mod greşit, în cauză, a fost administrată şi valorificată proba testimonială, deoarece aceasta este inadmisibilă împotriva şi peste cuprinsul unui înscris.
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au ignorat existenţa înscrierilor din CF, care sunt un mijloc de publicitate creat tocmai pentru opozabilitatea drepturilor reale intabulate faţă de terţi. În cazul în care dreptul real asupra unui imobil a suferit modificări, cel din urmă îndreptăţit va putea cere înscrierea dreptului său, dacă dovedeşte prin înscrisuri originale întreg şirul actelor juridice pe care se întemeiază înscrierile solicitate. Or, în cauză, această dovadă nu a fost făcută conform prevederilor legale, ca atare, reclamanta nu face dovada decât asupra cotei de 1/4 din imobil, astfel cum s-a constatat prin dispoziţia contestată.
Mai mult, reclamanta, prin notificarea depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, a solicitat măsuri reparatorii doar pentru imobilul înscris sub nr. top C din CF, nu şi pentru top nr. A, înscris în aceeaşi CF, astfel încât nu are dreptul la măsuri reparatorii şi pentru acest imobil, în acest sens, fiind aplicabile prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001, republicată, cu completările şi modificările ulterioare.
Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare - în sensul recunoaşterii existenţei şi a întinderii dreptului de proprietate pe baza menţiunilor din actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive este condiţionată de absenţa unor probe contrare.
Or, proba contrară există, aceasta fiind însăşi înscrierea din CF, astfel încât, între înscrierea din decretul de expropriere şi cea din CF, are prioritate aceasta din urmă. În acest sens, sunt şi dispoziţiile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
De asemenea, administrarea în cauză a probei cu expertiză de evaluare a imobilelor notificate s-a făcut cu încălcarea prevederilor Legii nr. 247/2005 care atribuie competenţa de determinare a valorii în sarcina unei anumite autorităţi, respectiv Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, despăgubirile acordându-se în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pe baza criteriilor legale.
Recurentul a arătat, totodată, că nu este de acord nici cu valoarea stabilită prin expertiză, expertul desemnat de instanţă aplicând o formulă de calcul greşită, astfel încât, în mod eronat, au fost respinse obiecţiunile recurentului la raportul de expertiză.
Examinând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Susţinerile recurentului din motivarea căii de atac vizează, în esenţă, greşita apreciere de către instanţa de apel a modalităţii de dovedire a existenţei dreptului de proprietate asupra unui imobil în sistemul de publicitate al cărţilor funciare reglementat de Decretul-Lege nr. 115/1938, chiar în contextul Legii nr. 10/2001, critici ce se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi urmează a fi evaluate ca atare.
Din această perspectivă, se reţine că instanţa de apel a făcut aplicarea prezumţiei relative consacrate de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, privind existenţa şi întinderea dreptului de proprietate – la momentul preluării - asupra unui imobil preluat abuziv de către stat în patrimoniul persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Astfel, instanţa de apel a valorificat menţiunile din actele de expropriere ale celor două terenuri în litigiu, confirmând considerentele primei instanţe în sensul că tatăl reclamantei, F.G., a fost unicul proprietar al terenului în suprafaţă de 850 m.p. şi a avut calitatea de coproprietar, în cotă de ½, al terenului în suprafaţă de 2.430 m.p., aşa cum este indicat în decretele de expropriere nr. PP/1980 şi nr. RR/1970.
Aplicarea acestei prezumţii legale este, însă, condiţionată de absenţa unor probe contrare, după cum se menţionează explicit în art. 24 din Legea nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că atare mijloc de probă nu este viabil dacă se înfăţişează însuşi actul translativ, declarativ sau constitutiv al dreptului de proprietate.
Or, o asemenea dovadă s-a înfăţişat în cauză, situaţie în care este inoperantă excepţia din art. 24 de la regula în materia probaţiunii dreptului de proprietate imobiliară, regăsită în art. 23 din lege, în condiţiile în care s-a depus la dosar un extras de carte funciară, indicat în art. 23.1 lit. a) din HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca făcând parte din categoria înscrisurilor doveditoare ale dreptului de proprietate.
Atare prevedere legală este justificată de efectul constitutiv de drept recunoscut înscrierii dreptului în cartea funciară prin art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, în conformitate cu care „drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai în baza acordului de voinţă al părţilor asupra constituirii sau transmiterii dreptului, iar constituirea sau transmiterea a fost înscrisă în cartea funciară".
Din conţinutul cărţii funciare Cluj rezultă că cele două terenuri au făcut parte din imobilul identificat sub A + 1, cu nr. top D, reprezentând casă, dependinţe şi teren în suprafaţă de 1.093 stj.p. (3.935 m.p.), ce a avut ca proprietari tabulari menţionaţi sub B 1 - 4, în părţi egale, pe numiţii F.A., F.I., F.G. şi F.V., conform înscrierii operate în baza încheierii CF din 11 ianuarie 1939, astfel cum a reţinut chiar instanţa de apel în considerentele deciziei recurate.
Ca atare, în absenţa unor modificări în cuprinsul cărţii funciare în sensul indicării autorului reclamantei, F.G., ca fiind proprietarul exclusiv al unei părţi din teren, în suprafaţă de 850 m.p., respectiv coproprietar într-o altă cotă, de ½, decât cea anterior arătată, de ¼, nu există nicio raţiune pentru ignorarea efectului constitutiv al cărţii funciare în privinţa întinderii dreptului de proprietate asupra celor două suprafeţe de teren ce au format obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.
Această apreciere nu este infirmată de constatarea încheierii unui act de partaj voluntar între cei patru proprietari tabulari menţionaţi anterior cu privire la terenul iniţial de 3.935 m.p. înscris în cartea funciară, partaj în urma căruia s-ar fi modificat întinderea dreptului de proprietate al autorului reclamantei.
În contextul motivului de recurs relativ la acest act juridic, se reţine că prima instanţă a administrat proba testimonială, la solicitarea reclamantei, pe baza căreia a constatat că s-a dovedit existenţa convenţiei de partaj, chiar în lipsa unui înscris autentic, iar instanţa de apel a menţinut această apreciere.
În măsura în care s-ar fi dat eficienţă prezumţiei de proprietate din art. 24 din Legea nr. 10/2001, referirea la un asemenea titlu declarativ al dreptului de proprietate ar fi fost inutilă. Întrucât prin prezentele considerente a fost înlăturată aplicabilitatea dispoziţiilor art. 24, este necesar a se răspunde susţinerilor recurentului pe acest aspect.
Chiar pornindu-se de la premisa admisibilităţii probei testimoniale pentru dovedirea existenţei unui act juridic, în absenţa unui înscris constatator – fiind posibilă întrunirea ipotezei imposibilităţii preconstituirii unui înscris, date fiind relaţiile de rudenie între proprietarii tabulari, cu toate că niciuna dintre instanţele de fond nu a făcut referire la această ipoteză, se constată că existenţa titlului declarativ al dreptului de proprietate reprezentat de actul de partaj voluntar este lipsit de relevanţă în cauză.
După cum s-a arătat deja, din dispoziţiile art. 17 din Decretul-Lege nr. 115/1938 rezultă că simplul acord de voinţă al părţilor contractante în sensul constituirii ori transmiterii unui drept de proprietate asupra unui imobil (cu atât mai puţin în sensul constatării existenţei unui drept, precum în cazul partajului) nu este suficient pentru dobândirea dreptului de proprietate, fiind necesară înscrierea dreptului dobânditorului în cartea funciară, norma arătată reprezentând temeiul efectului constitutiv de drept al intabulării.
Excepţiile de la regula dobândirii dreptului de proprietate prin înscrierea în cartea funciară sunt prevăzute expres şi limitativ în art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, iar partajul nu se regăseşte printre actele juridice sau faptele producătoare de efecte juridice explicit indicate ca modalităţi de dobândire a dreptului.
Ca atare, atât timp cât dreptul rezultat din actul de partaj voluntar nu a fost înscris în cartea funciară, nu este posibilă recunoaşterea efectelor juridice ale convenţiei în discuţie, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea dovedirii prin proba testimonială a încheierii unui asemenea act juridic între proprietarii tabulari.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că, în mod greşit, reclamantei din prezenta cauză i-a fost recunoscută calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru întregul teren de 850 m.p., respectiv pentru cota de ½ din dreptul de proprietate asupra terenului de 2.430 m.p., în condiţiile în care din cuprinsul cărţii funciare depuse la dosar reiese că autorul său, F.G., a deţinut doar o cotă de ¼ din dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 3.935 m.p. menţionate în cartea funciară, cotă pentru care se impunea recunoaşterea dreptului la măsuri reparatorii cu privire la cele două suprafeţe de teren în litigiu.
Întrucât dispoziţia din 15 septembrie 2008, contestată în cauză, conţine tocmai o asemenea modalitate de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuzivă a imobilului de către stat, contestaţia împotriva acestei dispoziţii este neîntemeiată şi urmează a fi respinsă ca atare.
Este de precizat că, prin actul contestat, unitatea deţinătoare a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii pentru ambele suprafeţe de teren arătate, astfel încât nu poate fi primită susţinerea recurentului în sensul că notificarea formulată de către reclamantă şi mama acesteia, F.V. (în prezent, decedată) ar fi vizat doar unul dintre aceste terenuri, în caz contrar, agravându-se situaţia reclamantei în propria cale de atac, respectiv contestaţia împotriva dispoziţiei emise în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce este inadmisibil.
Criticile din recurs relative la raportul de expertiză întocmit de expertul desemnat de către instanţă sunt lipsite de interes, în condiţiile în care evaluarea despăgubirilor cuvenite persoanei îndreptăţite se va realiza potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, la care s-a făcut explicit referire la dispozitivul hotărârii primei instanţe, procedura explicit descrisă de legiuitor finalizându-se prin acordarea despăgubirilor în modalităţile anume prevăzute.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat, deoarece contestaţia a fost greşit admisă şi în baza art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va modifica în tot Decizia recurată, în sensul admiterii apelului declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 79 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă, schimbării în tot sentinţa, în aplicarea art. 296 C. proc. civ. şi respingerii contestaţiei ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei nr. 138/A din 14 mai 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Modifică în tot Decizia recurată şi în consecinţă:
Admite apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca împotriva sentinţei nr. 79 din 28 ianuarie 2010 a Tribunalului Cluj, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa şi respinge contestaţia ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3122/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3120/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
