ICCJ. Decizia nr. 3131/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3131/2011
Dosar nr.4326/117/2009
Şedinţa publică din 1 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 172 din 02 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Cluj, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 20 aprilie 2010, s-a admis în parte acţiunea reclamantei B.A.V.E., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 100.000 euro în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând daune morale pentru prejudiciul cauzat, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 300 RON.
S-a luat act de renunţarea reclamantei la judecarea cererii având ca obiect obligarea pârâtului la plata sumei de 20.000 RON daune materiale.
În prealabil, s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a D.G.F.P. Cluj pentru pârât.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamanta este fiica numitului Z.A. care, prin sentinţa penală nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, a fost condamnat la executarea pedepsei celei mai grele, dintre pedepsele ce i-au fost aplicate, conform art. 101 C. pen., de 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii personale, din care a executat 9 ani, 9 luni şi 20 de zile.
Din ansamblul probaţiunii testimoniale administrate în cauză, a rezultat faptul că la momentul arestării sale, în 1956, Z.A. era pretor, absolvent al Facultăţii de Drept şi avea trei copii minori în întreţinere, iar după încarcerarea sa, soţia sa a rămas singură cu trei copii minori, fără nicio sursă de subzistenţă, singurul loc de muncă unde a fost acceptată fiind acela de femeie de serviciu.
Întrucât exista pericolul să îşi piardă şi acest loc de muncă, în 1959 a fost nevoită să divorţeze.
Din cauza lipsurilor materiale reclamanta şi fraţii săi erau nevoiţi să muncească în vacanţa de vară la G. pentru a putea să îşi cumpere lucrurile necesare pentru a merge la şcoală.
Mai apoi, familia s-a mutat la Oradea, unde se afla bunica maternă, pentru a-i putea ajuta.
Fiind fiica unui condamnat politic, reclamanta a avut de suferit în perioada anilor de şcoală, în clasa a X-a la Colegiul Pedagogic sugerându-i-se să se mute la o altă şcoală pentru a nu fi exmatriculată, motivul exmatriculării constituindu-l faptul că nu era membră U.T.M., organizaţie în care nu putea să acceadă datorită originii sale sociale.
În aceste condiţii, reclamanta s-a transferat la Şcoala Medie nr. x din Oradea, unde în clasa a XII-a, pentru a nu fi exmatriculată, la recomandarea unor cunoştinţe, a fost înfiată de bunica sa, G.F., pierzându-şi oarecum originea nesănătoasă, înfiere a cărei nulitate ulterioară a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 19/2009 a Tribunalului Cluj, pronunţată în Dosar nr. 5055/ 117/2008, pentru vicierea consimţământului.
Reclamanta a urmat cursurile Facultăţii de Istorie Filozofie, specialitatea psihopedagogie, pe care a absolvit-o în anul 1970, însă, a întâmpinat ulterior o serie de dificultăţi în obţinerea gradelor didactice, necesare promovării în învăţământ, datorită aceloraşi considerente, respectiv, că era fiica unui condamnat politic.
Condamnarea tatălui reclamantei a avut aceleaşi consecinţe nefaste şi asupra celorlalţi doi fraţi ai reclamantei, unul din ei renunţând la Facultatea de Medicină şi la scurt timp decedând, iar celălalt, care era electrician, căzând victima unui accident ciudat la locul de muncă, fiind electrocutat şi rămânând cu grave sechele fizice şi psihice, iar ulterior decedând.
În ceea ce-l priveşte pe tatăl reclamantei, după ce a fost eliberat, acesta a desfăşurat diverse munci de jos, fiind mulţumit că i se ofereau şi acestea, însă, a fost urmărit de către securitate, aşa cum rezultă din dosarul comunicat C.N.S.A.S.
La stabilirea cuantumului daunelor morale, Tribunalul a avut în vedere suferinţele fizice şi psihice suferite de reclamantă din momentul condamnării tatălui său şi până în anul 1990.
Apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj împotriva sentinţei menţionate şi a încheierii de îndreptare a erorii materiale din data de 20 aprilie 2010, a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 186/A din 17 iunie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că, pentru a beneficia de actul normativ cu caracter reparator reprezentat de Legea nr. 221/2009, este necesar ca antecesorul său să fi suferit o condamnare cu caracter politic, ca formă de manifestare a opoziţiei faţă de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945.
Tatăl reclamantei, Z.A., a fost condamnat, prin sentinţa penală nr. 175/1955 a Tribunalului Militar Teritorial Oradea, la 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii personale pentru tentativă la crima de diversiune, în baza art. 95 C. pen., art. 209.2 C. pen., art. 109 C. proc. pen. şi art. 463 Codul Justiţiei Militare şi la 10 ani închisoare corecţională pentru delictul de răspândire de publicaţii interzise, conform art. 325 lit. c) C. pen., în final executând pedeapsa cea mai grea, de 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii personale.
Din adeverinţa din 15 martie 1996 eliberată de Filiala Foştilor Deţinuţi Politici din Bihor - Oradea, rezultă faptul că Z.A., născut la data de 01 octombrie 1909, domiciliat în Oradea, str. I.M., este membru al acestei filiale, ca fost deţinut politic, executând o pedeapsă de 9 ani, 9 luni şi 20 de zile, datele furnizate de această Filială fiind extrase din hotărârea din 12 iulie 1990.
Adresa din 25 februarie 1949 a Ministerului Afacerilor Interne - Direcţiunea Administraţiei de Stat, relevă faptul că numitul Z.A. a fost „comprimat", prin deciziunea ministerială nr. 126 din 24 februarie 1949, pe data de 1 martie 1949, pentru „atitudine antidemocratică".
Rezultă, aşadar, că antecesorul reclamantei a fost condamnat politic, în sensul pretins de art. 1 din Legea nr. 221/2009, coroborat cu art. 2 alin. (1) din OUG nr. 214/1999, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 568/2001, de aprobare a acestei ordonanţe, pentru o faptă care a avut drept scop împotrivirea faţă de regimul totalitar instaurat la data de 6 martie 1945, acestei condamnări neputându-i-se nega - aşa cum nefondat susţine pârâtul apelant - caracterul politic.
Cu privire la îndreptăţirea reclamantei de a pretinde despăgubiri în temeiul Legii nr. 221/2009, instanţa de apel a constatat, în aplicarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, că legiuitorul recunoaşte calitate procesuală activă, pe lângă persoana interesată, dar doar după decesul acesteia, soţului sau descendenţilor persoanei interesate, până la gradul al II-lea inclusiv, dar, cu precizarea faptului că aceştia pot solicita acordarea unor despăgubiri doar pentru prejudiciul moral suferit de autorul lor prin condamnarea politică sau prin măsura administrativă cu caracter politic, dispuse în persoana autorului lor, iar nu şi pentru propriul prejudiciu moral, întrucât Legea nr. 221/2009 prevede măsuri reparatorii doar pentru persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic ori au fost supuse unor măsuri administrative cu caracter politic.
Drept urmare, Curtea a apreciat că reclamanta poate pretinde daune morale doar pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său, prin condamnarea politică, prin faptul executării efective a pedepsei de 9 ani, 9 luni şi 20 de zile de detenţie silnică, prin repercusiunile pe care această condamnare politică le-a avut asupra statutului social, familial, economic şi profesional al condamnatului politic, precum şi prin consecinţele negative pe care condamnarea şi detenţia efectivă le-au avut asupra sănătăţii fizice şi psihice a condamnatului politic, respectiv, asupra vieţii acestuia după eliberarea sa din detenţie.
Însă, prin raportare strictă la textul Legii nr. 221/2009, Curtea constantă că reclamanta nu poate pretinde, în temeiul Legii nr. 221/2009, despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral pe care l-a suferit pentru că a fost „fiica unui condamnat politic, duşman al poporului", dat fiind că Legea nr. 221/2009 se aplică doar categoriilor de persoane expres şi limitativ prevăzute de această lege, în care reclamanta nu se încadrează, astfel încât acest prejudiciu nu poate fi luat în considerare la aprecierea şi cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantei, în calitate de moştenitor al unui condamnat politic, pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin condamnarea politică, la stabilirea sumei cuvenite pentru prejudiciul moral suferit de tatăl reclamantei trebuind să se ţină seama exclusiv de suferinţele morale îndurate de tatăl reclamantei.
Astfel, excepţia invocată de reprezentanta Parchetului în şedinţa publică din data de 10 iunie 2010, referitoare la lipsa îndreptăţirii reclamantei de a pretinde, în temeiul Legii nr. 221/2009, despăgubiri pentru propriul prejudiciu moral, este întemeiată, însă temeinicia acestei excepţii nu este de natură să conducă la soluţia de admitere a apelului pârâtului, a apreciat instanţa de apel.
Deşi prin precizarea cererii de chemare în judecată de la termenul de judecată din 13 octombrie 2009, reclamanta a solicitat acordarea unor daune morale în sumă de 900.000 euro pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, ca urmare a condamnării tatălui său, pretenţii care nu sunt admisibile prin prisma Legii nr. 221/2009, este relevant faptul că, prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta a solicitat despăgubiri în cuantum de 920.000 euro, din care 900.000 euro despăgubiri pentru prejudiciul moral, ca urmare a condamnării tatălui său la 10 ani muncă silnică, iar 20.000 euro despăgubiri reprezentând echivalentul valorii averii confiscate în baza aceleiaşi sentinţei penale.
Prin prisma art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa de fond era datoare să se pronunţe strict asupra cererilor cu care a fost învestită, respectiv, atât asupra cererii de acordare a daunelor morale cuvenite reclamantei pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său prin faptul condamnării politice, cât şi asupra daunelor morale pretinse de reclamantă pentru propriul prejudiciu moral.
Curtea a apreciat că pretenţiile cu acest obiect sunt întemeiate, urmare a condamnării politice suferite de tatăl reclamantei, la pedeapsa de 10 ani muncă silnică şi confiscarea averii personale, pentru o infracţiune săvârşită ca formă de manifestare a opoziţiei faţă de regimul totalitar instaurat după data de 6 martie 1945, coroborat cu faptul executării efective a pedepsei de 9 ani, 9 luni şi 20 zile, precum şi cu hărţuirea şi supravegherea ulterioară permanentă a fostului condamnat politic, de către Securitate.
Prejudiciul moral este greu de cuantificat, avându-se în vedere teroarea psihică şi suferinţele fizice şi psihice, regimul de tortură, de înfometare şi epuizare fizică, la care tatăl reclamantei a fost supus, însă şi repercusiunile pe care această condamnare politică le-a avut asupra statutului social, familial, economic şi profesional al condamnatului politic, precum şi prin consecinţele negative pe care condamnarea şi detenţia efectivă le-au avut asupra sănătăţii fizice şi psihice a condamnatului politic, respectiv, asupra vieţii acestuia după eliberarea sa din detenţie.
Astfel, la data arestării sale, tatăl reclamantei fusese pretor - un fel de post intermediar între primar şi prefect, era un intelectual cu studii superioare, fiind absolvent al Facultăţii de Drept, era întreţinător al unei familii bine închegate, având în întreţinere o soţie şi trei copii minori, iar după eliberarea sa din detenţie, acesta nu mai avea familie - soţia sa fiind nevoită să divorţeze de el în timp ce acesta era în detenţie, pentru a putea supravieţui, nu mai avea perspectiva unui loc de muncă decent, fiind nevoit să presteze muncile cele mai de jos în societate, pentru a-şi putea asigura minimul de subzistenţă.
În raport de criteriile arătate, suma de 100.000 euro, acordată reclamantei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de tatăl său ca urmare a condamnării sale politice, nu este nejustificat de mare, dimpotrivă, este de natură să acopere, chiar dacă nu pe deplin, prejudiciul moral suferit de acesta.
Orice comparaţie făcută de apelant, cu alte speţe, cu alte sume acordate cu titlu de daune morale în alte litigii, este neavenită cauzei şi nu poate servi ca argument în favoarea reducerii despăgubirilor stabilite de prima instanţă, având în vedere că situaţia fiecărui condamnat politic este singulară, prin particularităţile specifice ale fiecărei situaţii în parte.
Nefondat este şi motivul de apel privitor la neluarea în seamă de către instanţa de fond a măsurilor reparatorii deja acordate tatălui reclamantei, în temeiul Decretului - Lege nr. 118/1990, câtă vreme apelantul nu a depus la dosarul cauzei - deşi această obligaţie îi incumba, în virtutea art. 1169 C. civ., nici o dovadă care să ateste acordarea unor măsuri reparatorii în favoarea tatălui reclamantei, în baza Decretului - Lege nr. 118/1990.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că, în mod greşit, instanţa de apel a înlăturat apărările pârâtului privind cuantumul exagerat al despăgubirilor acordate, neţinând cont de hotărâri pronunţate în speţe similare: atât timp cât în cuprinsul Legii nr. 221/2009 nu se regăsesc criterii stricte de evaluare a prejudiciului moral, este firesc ca, pe lângă aspectele de natură particulară, soluţiile instanţelor judecătoreşti să se circumscrie practicii Înaltei Curţi Casaţie şi Justiţie.
Împrejurarea acordării unor despăgubiri morale într-un cuantum exagerat se desprinde şi din cuprinsul OUG nr. 62/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 221/2009 act normativ care, deşi nu are incidenţă în cauză deoarece Decizia recurată este definitivă, poate fi apreciat ca un reper, întrucât reflectă intenţia legiuitorului cu privire la limita maximă a despăgubirilor ce pot fi acordate persoanelor aflate în situaţii similare celei a reclamantei, respectiv 5.000 euro.
Recurentul a arătat, totodată, că în cuprinsul hotărârii atacate, instanţa de apel nu a menţionat în niciun fel modalitatea în care a realizat cuantificarea despăgubirilor acordate, fiind vorba doar de aprecieri pur subiective, imposibil de controlat judiciar, supraevaluând astfel prejudiciul.
La pronunţarea hotărârii atacate, instanţa s-a întemeiat doar pe prezumţii reţinute cu nesocotirea dispoziţiilor art. 1203 C. civ., întrucât s-au reţinut împrejurări care nu se află într-o legătură de cauzalitate cu fapta pentru care reclamanta este îndreptăţită la despăgubiri.
De asemenea, regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacţie morală, pe baza unei aprecieri în echitate, ceea ce nu s-a respectat prin hotărârea criticată.
Recurentul a mai susţinut că, în mod greşit, la acordarea despăgubirilor, nu s-a ţinut seama de eventualele măsuri reparatorii deja acordate antecesorului, cu motivarea că la dosarul cauzei nu există documente doveditoare, deşi instanţa de judecată era singura în măsură să solicite informaţiile necesare de la autorităţile abilitate ale statului. Or, potrivit art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009 la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa trebuie să ţină seama şi de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 şi OUG nr. 214/1999, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 568/2001.
Examinând Decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.
Susţinerile recurentului vizează modalitatea de stabilire a cuantumului despăgubirilor băneşti cuvenite reclamantei, în calitate de moştenitor al persoanei ce a suferit o condamnare cu caracter politic în anul 1955, recurentul considerând că acest cuantum este unul excesiv, fără a contesta însuşi dreptul reclamantei la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 221/2009, aşadar producerea unui prejudiciu moral autorului reclamantei prin condamnarea cu caracter politic.
În acest context, Înalta Curte reţine că, pe baza probatoriilor administrate - care nu pot fi reevaluate în prezenta cale de atac, instanţa de apel, confirmând hotărârea primei instanţe, a cuantificat prejudiciul moral cauzat tatălui reclamantei, Z.A., în raport de suferinţele fizice şi psihice încercate în perioada detenţiei, însă şi de repercusiunile pe care condamnarea şi detenţia efectivă le-au avut asupra sănătăţii fizice şi psihice a condamnatului politic, nu mai puţin, asupra statutului social, familial, economic şi profesional al acestuia, după cum s-a arătat în considerentele deciziei recurate.
Rezultă, astfel, contrar susţinerilor recurentului, că instanţa de apel a arătat criteriile aplicate pentru evaluarea prejudiciului moral, iar aceste criterii, în lipsa unei reglementări exprese prin Legea nr. 221/2009, sunt cele consacrate în doctrină şi jurisprudenţă în materia daunelor morale, presupunând respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Recurentul nu a infirmat niciunul dintre aceste elemente pe baza cărora a fost cuantificat prejudiciul moral în cauză, ci doar a reproşat instanţei de apel faptul că nu a ţinut cont de hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în alte cauze.
Se constată că o susţinere similară a fost formulată şi în motivarea apelului împotriva hotărârii primei instanţe, pe care instanţa de apel a înlăturat-o cu argumentul că situaţia fiecărui condamnat politic este singulară, prin particularităţile specifice ale fiecărei situaţii în parte.
Această apreciere este corectă, întrucât determinarea întinderii prejudiciului moral se realizează în raport de datele particulare ale speţei, iar hotărârile judecătoreşti pronunţate în alte cauze, chiar similare, în care s-a constatat producerea unui prejudiciu moral prin fapte pe care legiuitorul însuşi le califică drept abuzive, pot reprezenta doar un reper orientativ în cuantificarea daunelor cuvenite, nu unul absolut, cu valoarea unui criteriu imperativ a cărui ignorare să conducă la nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate.
Pe de altă parte, din hotărârea Înaltei Curţi depusă la dosar de către recurent cu titlu exemplificativ, s-ar putea reţine doar criteriul duratei detenţiei executate de o persoană condamnată abuziv, care, dat fiind caracterul său cert, reprezintă un criteriu important în evaluarea prejudiciului, care trebuie, însă, coroborat cu alte elemente, atât obiective, precum faptul detenţiei şi condiţiile de executare a pedepsei, cât şi subiective, constând în suferinţele fizice şi psihice produse persoanei condamnate, precum şi consecinţele negative ale condamnării după eliberarea din detenţie.
Toate aceste criterii au fost aplicate în mod corespunzător de către ambele instanţe de fond din cauză, constatându-se că, inclusiv din perspectiva duratei pedepsei cu închisoarea efectiv executate de către autorul reclamantei – 9 ani, 9 luni şi 20 zile, despăgubirile băneşti acordate în cuantum de 100.000 euro reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.
Cât priveşte eventualele măsuri reparatorii deja acordate reclamantei în considerarea aceluiaşi prejudiciu cu cel din cauză, în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ori al OUG nr. 214/1999, se constată că, prin susţinerea neverificării acestui aspect, recurentul îşi invocă propria culpă procesuală, deoarece ar fi trebuit să formuleze o apărare corespunzătoare, prin înfăţişarea datelor relevante obţinute prin demersuri proprii, ori prin adresarea unei solicitări instanţei de judecată pentru efectuarea de asemenea verificări, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
În aceste condiţii, în aplicarea art. 108 alin. (4) C. proc. civ., recurentul nu se poate prevala de neîndeplinirea obligaţiilor sale procesuale privind formularea unei apărări corespunzătoare şi probarea susţinerilor şi apărărilor din proces, în conformitate cu art. 129 alin. (1) C. proc. civ., pentru a susţine neexercitarea de către instanţă a unui rol activ, criticile cu acest obiect urmând a fi înlăturate.
Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj) împotriva deciziei nr. 186 din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3132/2011. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 3130/2011. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
