ICCJ. Decizia nr. 3159/2011. Civil. Actiune în daune contractuale. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3159/2011
Dosar nr. 12509/3/2009
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SRL şi SC P.A. SRL, solicitând instanţei obligarea pârâtei SC M. SRL la plata sumei de 258.315,12 lei, reprezentând chiria aferentă spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situat în Bucureşti sectorul 5 şi să se constate inexistenţa drepturilor locative ale pârâtei SC M. SRL şi evacuarea ambelor pârâte din imobilul în litigiu.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că în calitate de mandatară a Municipiului Bucureşti a încheiat cu pârâta contractul de închiriere nr. 149 din 29 noiembrie 1999, prelungit în temeiul tacitei relocaţiuni, însă din data de 1 noiembrie 2006, pârâta a refuzat să achite chiria. A mai arătat că relaţiile contractuale au fost reglementate prin Hotărârile nr. 215/2006 şi 248/2006, fiind încheiat un proces verbal prin care s-a hotărât ca pârâta să constituie o garanţie de solvabilitate. Pârâta a subînchiriat spaţiul către SC P.A. 2000 SRL. Reclamanta la data de 29 ianuarie 2009 a denunţat contractul de închiriere.
Pârâta SC P.A. 2000 SRL a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pârâta SC M. SRL a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii la valoarea pretenţiilor, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia exercitării abuzive a drepturilor procesuale. De asemenea a chemat în judecată pe Primarul General şi Primăria Sectorului 5 Comisia de Aplicare a Legii nr. 550/2002, ca persoane care pretind aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat să se constate inexistenţa dreptului P.M.B. şi a reclamantei de a administra prin închiriere spaţiul, ulterior datei de 5 decembrie 2002 şi constatarea inexistenţei dreptului Primăriei Sector 5 şi a reclamantei de a condiţiona realizarea obligaţiei de a vinde spaţiul de plata chiriei.
Prin încheierea din data de 17 iunie 2009, tribunalul a anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă ca netimbrată, reţinând că reclamanta este societate comercială, iar nu instituţie publică în sensul art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Pârâta SC M. SRL a formulat cerere precizatoare a acţiunii, prin care a arătat că susţine cererea reconvenţională astfel cum a fost formulată, iar în ceea ce priveşte cererea de chemare în judecată a arătat că Primarul General, Primăria Sector 5 sunt părţi care pretind aceleaşi drepturi ca şi reclamanta, adică plata chiriei ulterior datei de 5 decembrie 2002, dată la care s-a aprobat cererea de cumpărare.
Municipiul Bucureşti a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a invocat excepţia de litispendenţă, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Primăriei Municipiului Bucureşti, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti şi Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Tribunalul Bucureşti, analizând cererea principală a reţinut că reclamanta este societate comercială, care trebuia să se supună obligaţiei de timbrare, iar faţă de această soluţie, excepţiile şi apărările pârâtelor în legătură cu această cerere, rămân lipsite de obiect.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie, tribunalul a analizat-o ca o cerere de intervenţie forţată în procesul civil, şi a reţinut că persoanele chemate în judecată Primarul General şi Primăria Sector 5 Comisia de Aplicare a Legii nr. 550/2002, nu pot fi considerate că ar pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, cererile formulate împotriva acestora privind procedura de vânzare a spaţiului în temeiul Legii nr. 550/2002, acestea fiind respinse potrivit art. 119 şi art. 57 C. proc. civ., ca inadmisibile.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a constatat că prin H.C.G.M.B. nr. 35/1997 reclamanta s-a obligat să administreze activele imobiliare, termenul contractual fiind stabilit la 31 decembrie 2000, fiind prelungit ulterior, prin acte adiţionale până la 18 martie 2004 şi ulterior tacit, iar în această calitate de mandatar a încheiat cu pârâta SC M. SRL contractul de închiriere şi procesul verbal de plată a garanţiei. Prin adoptarea Legii nr. 550/2002 a luat naştere vocaţia deţinătorului de a cumpăra prin negociere directă spaţiul, însă vânzarea urma să se facă cu respectarea anumitor condiţii.
În consecinţă, prin sentinţa comercială nr. 5161 din 21 aprilie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins ca inadmisibile cererile formulate de reclamanta SC C. SA şi a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta SC M. SRL.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel, atât pârâta SC M. SRL cât şi reclamanta.
Apelul pârâtei SC M. SRL a vizat nerespectarea principiului continuităţii, lipsa calităţii procesuale active a reclamantei în raport de capetele 2 şi 3 ale acţiunii, şi greşita soluţionare a cererii reconvenţionale. După data de 5 decembrie 2002, a avut loc fraudarea Legii nr. 550/2002 de către Primarul General şi Comisia de aplicare a legii. De asemenea a susţinut că deţine un drept de creanţă în legătură cu investiţiile realizate.
Apelul reclamantei a vizat faptul că acţiune a fost anulată ca netimbrată în tot, deşi capetele privind evacuarea şi capătul privind constatarea erau timbrate, iar pe primul capăt opera scutirea de plata taxelor. Cu referire la reconvenţională, reclamanta a susţinut că Legea nr. 550/2002 dă dreptul unor comercianţi să cumpere spaţiul, dacă sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege. Faţă de constatarea inexistenţei dreptului Primăriei Sectorului 5, a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă.
Pârâtele au reiterat excepţiile abuzului de drept, excepţia tardivităţii cererii de apel, excepţia netimbrării cererii de apel, excepţia inadmisibilităţii cererii de apel, excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei.
Pârâta SC P.A. 2000 SRL a formulat şi cerere de aderare la apelul declarat de pârâta SC M. SRL, prin care invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, cerere anulată ca netimbrată.
În ceea ce priveşte excepţiile invocate de pârâta SC M. SRL, Curtea le-a apreciat neîntemeiate.
În ceea ce priveşte apelul pârâtei SC M. SRL, Curtea a apreciat că eroarea în care s-a aflat pârâta rezultă din greşeală existentă în dispozitivul sentinţei, însă aceasta reprezintă o eroare materială în raport cu minuta judecătorului fondului.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, Curtea a constatat că sancţiunea a fost aplicată corect, în funcţie de netimbrarea capătului principal, de care depindea soluţia ce urma să se dea capetelor 2 şi 3 accesorii în raport de acesta.
În consecinţă, prin decizia comercială nr. 101 din 2 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins excepţiile ca neîntemeiate, a anulat ca netimbrată cererea de aderare la apel, a respins ca nefondate apelurile pârâtei SC M. SRL şi reclamantei.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs, în cadrul termenului prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta SC C. SA şi pârâta SC M. SRL Bucureşti.
Cererea de recurs formulată de pârâta SC M. SRL Bucureşti nu a fost întemeiată în drept, solicitându-se admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii cererii reconvenţionale pe fondul său, sau în subsidiar casarea deciziei în raport de nerespectarea principiului continuităţii şi stabilităţii judecătorilor şi distribuirii aleatorii a dosarelor.
Prin criticile formulate pârâta a susţinut nelegalitatea deciziei în raport de următoarele aspecte:
Instanţa a respins cererea reconvenţională, apreciind greşit că aceasta este admisibilă numai în raport cu SC C. SA şi inadmisibilă în raport cu Primarul general şi Primăria Sectorului 5.
Astfel, au fost interpretate greşit dispoziţiile Legii nr. 550/2002, H.C.G.M.B. nr. 271/2002, nr. 215/2006, 248/2006, 32/2007 şi Legea nr. 215/2001. Spaţiul în litigiu este spaţiu comercial, proprietate privată a statului, fiind inclus în lista spaţiilor comerciale ale statului din sectorul 5, aprobat pentru vânzare prin negociere prin H.C.G.M.B. 271/2002. Prin efectul adoptării acestei hotărâri, a luat naştere dreptul pârâtei de a cumpăra spaţiul şi obligaţia Primăriei de a vinde spaţiul. Legea nr. 550/2002 nu stabileşte nici un drept pentru reclamantă de a vinde spaţiul şi nici un drept sau obligaţie de a închiria spaţiul după data de 5 decembrie 2002. În consecinţă, recurenta susţine că reclamanta, în mod fraudulos îşi declină calitatea de mandatar al Municipiului Bucureşti, fiind necesar un contract de mandat special în acest sens.
La data expirării celor 30 de zile de valabilitate a ofertei de vânzare, raporturile de locaţiune încetează de drept, neputând exista în acelaşi timp raporturi contractuale de închiriere cu primarul general şi raporturi de vânzare cu statul. Art. 17 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 550/2002, prevede că închirierea se face până la data de 20 decembrie 2002.
În continuare, recurenta susţine că la data de 5 decembrie 2002, data la care a fost aprobată cererea de cumpărare a spaţiului de către pârâta SC M. SRL, a luat naştere un antecontract de vânzare cumpărare cu statul.
De asemenea, recurenta a criticat şi modul de soluţionare a criticii privind lipsa de continuitate şi stabilitatea judecătorilor în faţa instanţei de fond.
Prin intermediul concluziilor depuse la dosarul cauzei la data de 11 octombrie 2011 recurenta pârâtă a extins criticile formulate prin cererea de recurs, procedând şi la încadrarea acestora în drept.
Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă SC C. SA a susţinut că decizia instanţei de apel este nelegală, întrucât reclamanta este scutită de plata taxei de timbru. Astfel, recurenta susţine că pretenţiile sale reprezintă chiria cuvenită Municipiului Bucureşti în calitatea acestuia de proprietar al spaţiului comercial în litigiu, calitatea recurentei reclamantă fiind aceea de mandatară a Municipiului Bucureşti. Din acest punct de vedere, aceste venituri reprezintă venituri publice.
În raport de aceste susţineri, recurenta a arătat că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., faţă de motivarea instanţei în sensul că suma solicitată prin acţiune reprezintă venituri proprii .
În continuare, recurenta a prezentat faptul că ulterior privatizării SC C. SA a devenit o societate cu capital privat care are ca principal scop administrarea fondului de stat aflat în proprietatea Municipiului Bucureşti.
Pe de altă parte, arată că din interpretarea art. 17 din Legea nr. 146/1997 rezultă că legiuitorul a înţeles să scutească pe o parte anumite instituţii, iar alte instituţii să fie scutite în virtutea caracterului venitului solicitat de acestea.
Capetele de cerere privind evacuarea şi constatarea inexistenţei drepturilor locative nu sunt accesorii primului capăt, deoarece în prezent contractul de închiriere este denunţat, deci temeiurile juridice ale celor trei petite sunt distincte. Din acest punct de vedere, instanţa în mod nelegal a anulat întreaga cererea de chemare în judecată, deşi au fost timbrate capetele 2 şi 3 ale acţiunii.
Analizând recursul formulat de către pârâta SC M. SRL Bucureşti, Înalta Curte va lua în examinare criticile formulate prin cererea depusă la dosarul cauzei la data 14 martie 2011, în cadrul termenului legal, fără a lua în examinare temeiurile şi motivele invocate prin concluziile scrise, în raport de acestea nefiind respectat termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.
În raport de aceste precizări, Înalta Curte constată ca nefondat recursul pârâtei SC M. SRL Bucureşti, pentru următoarele argumente:
Prin intermediul recursului de faţă, pârâta SC M. SRL Bucureşti a criticat decizia instanţei de apel, prin prisma argumentelor care au condus la respingerea cererii reconvenţionale, formulată în contradictoriu cu reclamanta SC C. SA, prin care s-a solicitat constatarea inexistenţei dreptului acesteia de a administra prin închiriere spaţiul în litigiu, ulterior datei de 5 decembrie 2002.
Spaţiul în litigiu a făcut parte din domeniul privat al statului aflat în administrarea Municipiului Bucureşti prin Consiliul General, aşa cum prevede art. 21 şi art. 36 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 215/2001, privind administraţia publică locală.
Legea nr. 550/2002 stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea spaţiilor comerciale şi a celor de prestări servicii aflate în proprietatea privată a statului şi în administrarea consiliilor judeţene sau locale.
Recursul pârâtei, prin prisma obiectului cererii reconvenţionale, vizează analiza a trei aspecte, şi anume :
La data adoptării Legii nr. 550/2002, reclamanta SC C. SA nu mai deţine nici o calitate pentru a prelungi contractele de închiriere şi nici pentru a vinde imobilele.
Critica este nefondată.
Calitatea reclamantei SC C. SA, de prestator, având ca obiect administrarea activelor imobiliare, decurge din contractul de prestări servicii nr. 1455 din 24 iulie 2000, încheiat în temeiul H.C.G.M.B. 35/1997 între Direcţia Generală de Administrare a Fondului Imobiliar, termenul contractual stabilit la data de 31 decembrie 2000, fiind prelungit ulterior .
În această calitate, reclamanta a încheiat contractul de închiriere cu pârâta SC M. SRL Bucureşti, raporturile de locaţiune fiind continuate şi după apariţia Legii nr. 550/2002, dovadă fiind continuarea folosinţei şi după noiembrie 2006 şi prin plata garanţiei prevăzută la art. 7.3 din contract.
La data adoptării Legii nr. 550/2002, contractele de închiriere au încetat de drept, neputând exista concomitent raporturi de locaţiune şi de vânzare.
Critica este nefondată.
Prin adoptarea Legii nr. 550/2002 s-a născut doar vocaţia deţinătorului spaţiului de a-l cumpăra prin negociere directă, însă finalizarea procedurii are loc după întocmirea procesului verbal prevăzut de art. 9 din lege. Din acest punct de vedere, nu se poate susţine că prin emiterea H.G. nr. 271 din 5 decembrie 2002, prin care spaţiul în litigiu a fost inclus în lista spaţiilor de vânzare, au încetat raporturile de închiriere.
În ceea ce priveşte valoarea juridică a manifestării de voinţă a pârâtei în sensul achiziţionării spaţiului deţinut în calitate de locatar, Înalta Curte constată că aceasta nu poate reprezenta nici antecontract de vânzare cumpărare, nici promisiune bilaterală de vânzare cumpărare .
În acest sens este de remarcat că nu sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale încheierii celor două acte juridice sus menţionate. Astfel, consimţământul valabil al părţilor poartă în cazul antecontractului asupra bunului şi asupra preţului, iar în cazul promisiunii bilaterale poartă asupra încheierii în viitor a unui contract, şi cadrul general în care aceasta se va efectua. Ori, în situaţia de faţă, vânzarea propriu zisă a spaţiului urma să se facă cu îndeplinirea anumitor condiţii. De asemenea, obiectul determinat al antecontractului/promisiunii lipseşte, nefiind determinat preţul vânzării.
În consecinţă, criticile formulate de recurenta pârâtă SC M. SRL, care au fost examinate de Înalta Curte prin încadrare în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate.
Criticile reclamantei SC C. SA cu privire la dezlegarea dată excepţiei netimbrării cererii de chemare în judecată sunt întemeiate, recursul urmând a fi admis în limitele şi pentru considerentele care urmează :
Potrivit art. 17 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cererile şi acţiunile formulate de instituţiile publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, sunt scutite de taxa judiciară de timbru dacă au ca obiect venituri publice, iar conform art. 26 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare a legii, în categoria veniturilor publice se includ şi veniturile bugetelor locale.
De asemenea, prin contractul nr. 1455/2000 de prestări servicii, reclamanta SC C. SA a continuat activitatea de administrare a fondului locativ şi al spaţiilor cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă din Sectorul 5 aflate în proprietatea statului, sumele obţinute din recuperarea debitelor provenind din chirii se constituie venituri la bugetele locale.
Raportând aceste prevederi la faptul că reclamanta este o instituţie privată care administrează fondul locativ de stat aflat pe raza Municipiului Bucureşti şi că cererea adresată instanţei vizează sumele încasate cu titluri de chirii sau contravaloare folosinţă, constituind o sursă la bugetul local şi, în final, la bugetul general consolidat, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat greşit art. 17 din Legea nr. 146/1997 întrucât pretenţiile solicitate prin acţiune constituie venituri publice.
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ. urmează a se admite recursul ca fondat şi a se modifica în parte decizia atacată, în sensul admiterii apelului declarat de reclamantă, pe care să o anuleze în parte, în sensul trimiterii cauzei pentru soluţionarea pe fond a acţiunii formulată de reclamantă la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C. SA BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 101 din 2 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în parte şi în consecinţă :
Admite apelul declarat de reclamanta SC C. SA BUCUREŞTI împotriva sentinţei comerciale nr. 5161 din 21 aprilie 2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o anulează în parte, în sensul că trimite cauza pentru soluţionarea pe fond a acţiunii formulată de reclamanta SC C. SA BUCUREŞTI la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei privind soluţionarea apelului declarat de pârâta SC M. SRL BUCUREŞTI şi a cererii de aderare la apel formulată de pârâta SC P.A. SRL BUCUREŞTI.
Respinge recursul declarat de pârâta SC M. SRL BUCUREŞTI împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
← ICCJ. Decizia nr. 3156/2011. Civil. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 3160/2011. Civil. Excludere asociat. Recurs → |
---|