ICCJ. Decizia nr. 3162/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3162/2011
Dosar nr. 6286/30/2010
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin sentinţa comercială nr. 1132/PI din 25 octombrie 2010 pronunţată în dosar nr. 6286/30/2010 al Tribunalului Timiş, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată de instanţă din oficiu.
S-a respins acţiunea formulată de reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara si Primăria Municipiului Timişoara, în contradictoriu cu pârâta SC E.Z. SRL, având ca obiect pretenţii, ca prescrisă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 28 iulie 2010 reclamanţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara si Primăria Municipiului Timişoara prin reprezentanţii săi legali au formulat cererea de chemare în judecată împotriva pârâtei SC E.Z. SRL, pentru ca în contradictoriu cu pârâta şi în baza probelor ce se vor administra instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum 447.381 lei din care 48.340 lei reprezintă diferenţa de chirie restantă, 397.269 lei majorări de întârziere şi 1.772 lei penalităţi de întârziere, calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 şi majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 şi până la data plăţii, cu privire la spaţiul cu alta destinaţie decât aceea de locuinţa situat în Timişoara, în suprafaţă de 170,94 mp.
În motivare s-a arătat că, în baza Ordinelor de Repartiţie nr. 496 din 04 februarie 1999, s-a atribuit închirierea spaţiului cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă în suprafaţă de 170,94 mp înscris în C.F. col. nr. 9345 Timişoara, nr.top 17068, către SC E.Z. SRL.
Intre Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi SC E.Z. SRL s-a încheiat contractul de închiriere nr. 626/1999.
Consiliul Local al Municipiului Timişoara adoptă Hotărârea nr. 42/2000 care reglementa noi tarife de bază pe metrul pătrat la chiriile pentru spaţiile cu altă destinaţie decât aceea de locuinţă începând cu data de 01 ianuarie 2001. Această hotărâre a fost atacată în instanţă de către Asociaţia Patronatelor, rămânând în vigoare prin Decizia Civilă nr. 471/2002 a Curţii de Apel Timişoara, secţia comercială şi contencios administrativ, pronunţată în dosarul nr. 2564/CA/2001, precum şi Decizia nr. 110 din 02 aprilie 2002 a Curţii Constituţionale, publicată în M.Of. nr. 409 din 13 iunie 2002, în care se prevedea faptul că această hotărâre se aplică cu data adoptării, rezultând astfel diferenţe de chirie pe perioada 01 ianuarie 2001-28 februarie 2003.
In conformitate cu Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara nr. 18 din 20 iulie 2004, aceste diferenţe de chirie trebuiau achitate până la data de 31 decembrie 2004, urmând ca de la data de 01 ianuarie 2005 să se calculeze majorări şi penalităţi de întârziere până la stingerea obligaţiei inclusiv.
SC E.Z. SRL a fost invitată la sediul Primăriei Timişoara în vederea emiterii facturii, ridicării fişei de calcul şi efectuării plăţii diferenţei de chirie pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 pentru a se evita majorările şi penalităţile de întârziere.
Întrucât nu s-a achitat nici până în prezent diferenţa de chirie, la data de 30 aprilie 2010 suma ce trebuia recuperată fiind în valoare de 447.381 lei din care 48.340 lei reprezintă diferenţa de chirie restantă, 397.269 lei majorări de întârziere şi 1.772 lei penalităţi de întârziere, instituţia a promovat acţiunea de chemare în judecată în vederea recuperării debitului.
În drept, s-au invocat prevederile art. 969 - 970 C. civ., art. 1020, art. 1021 si art. 274 C. proc. civ., contractul de închiriere nr. 626/1999 ce constituie ,,legea părţilor";, H.C.L.M.T. nr. 42/2000 şi H.C.L.M.T. nr. 180/1998.
Analizând excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamanţilor, invocată din oficiu de către instanţă, aceasta a fost admisă.
Tribunalul a reţinut că în speţă dreptul la acţiune este grevat în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 167/1958, termenul de prescripţie fiind de 3 ani, ori în cauză se solicită plata unor sume de bani scadente între anii 2001 şi 2003.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara.
Reclamanţii recurenţi au arătat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre netemeinica si nelegala admiţând in mod eronat excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
In ceea ce priveşte motivarea instanţei privind respingerea acţiunii, respectiv admiterea excepţiei prescripţiei, în speţă nu operează această excepţie, fiind incidente în cauză prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală.
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, recurenţii au solicitat instanţei să respingă această excepţie ca neîntemeiată, în speţă fiind aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, deoarece aceste sume reprezintă creanţe bugetare.
In acest sens, s-a arătat că potrivit O.G. 45/2003 referitoare la Finanţele Publice Locale, veniturile bugetare sunt definite ca totalitatea resurselor băneşti care se cuvin bugetelor locale formate din impozite, taxe, contribuţii, alte venituri, alte vărsăminte, cote defalcate din unele venituri ale bugetului de stat precum si cele prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b)-d) din actul normativ mai sus menţionat.
De asemenea, sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale reprezintă creanţe bugetare.
Mai mult, au arătat instanţei faptul că, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1917 din 12 decembrie 2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea şi conducerea contabilităţii instituţiilor publice, veniturile din chirii, precum şi accesoriile acestora sunt venituri proprii ale instituţiilor publice, incluse în grupa veniturilor din activităţi economice, acestea înregistrându-se ca şi venituri la bugetul local al Municipiului Timişoara, utilizate în realizarea obiectivelor de interes local. În acest sens, practica judiciară a statuat că sumele datorate în baza HCL nr. 42/2000 constituie creanţe bugetare, în acest sens, amintim sentinţa civilă nr. 709/CA din 22 noiembrie 2005 şi sentinţa civilă nr. 708/CA din 22 noiembrie 2005 unde se arată că, creanţelor bugetare li se aplică termenul special de prescripţie de 5 ani şi nu termenul general de prescripţie de 3 ani.
În şedinţa publică din data de 8 martie 2011, Curtea a reţinut că hotărârea primei instanţe este supusă căii de atac a apelului raportat la dispoziţiile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac în cauză fiind recalificată din recurs în apel.
Examinând apelul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara prin prisma motivelor de apel invocate, a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a reţinut că apelul reclamanţilor este neîntemeiat urmând să fie respins pentru următoarele considerente:
În mod legal prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, invocată din oficiu de instanţă şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei SC E.Z. SRL Timişoara, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 167/1958, respectiv termenul de prescripţie de trei ani.
Susţinerile reclamanţilor apelanţi au fost găsite neîntemeiate, în sensul că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, iar termenul de prescripţie este de 5 ani, deoarece sumele din litigiu reprezintă creanţe bugetare.
În mod corect prima instanţă a reţinut că deşi sumele de bani din litigiu se constituie venituri la bugetele locale, acestea nu au natura juridică de creanţe fiscale, ci de creanţe comerciale având în vedere că iau naştere în baza unor contracte comerciale semnate de părţi, respectiv în speţă, în baza contractului de închiriere nr. 626/1999 încheiat între părţi.
În cauză nu se aplică termenul de 5 ani prevăzut de art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, republicată, privind Codul de procedură fiscală ci aşa cum s-a arătat termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Legea nr. 167/1958.
Raportat la data introducerii acţiunii de către reclamanţi, 28 iulie 2010, şi perioada pentru care au fost solicitate pretenţiile, 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris.
Faţă de cele reţinute, prin decizia civilă nr. 74 din 8 martie 2011 Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantelor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar modificarea deciziei atacată.
Criticile recurentelor au fost structurate în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., prin care a susţinut următoarele :
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, solicită respingerea excepţiei, susţinând că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Codului fiscal, termenul de prescripţie fiind de 5 ani, deoarece sumele pretinse constituie creanţe bugetare.
După prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a învederat că pârâta nu a respectat principiul prevăzut de art. 969 C. civ., semnând fără obiecţiuni clauza cuprinsă la art. 4, potrivit căreia a fost reactualizată/ modificată chiria.
Cu privire la temeiul de drept al penalităţilor de întârziere, recurenta susţine că acesta este reprezentat de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Hotărârea Consiliului Local nr. 42/2000 şi 182/2001 sunt acte administrative de autoritate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Prealabil analizării criticilor formulate, se impune a fi făcută precizarea că deşi recurentele au invocat dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., recurentele nu s-au conformat dispoziţiilor art. 3021 lit. c) C. proc. civ., în sensul dezvoltării fiecărui motiv de nelegalitate invocat, cerinţă ce rezultă şi din caracterul extraordinar al căii de atac a recursului.
Faţă de precizările de mai sus, Înalta Curte va proceda doar la examinarea aspectelor de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele indicate prin cererea de recurs.
Astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de pct. 8 al art. 304 C. proc. civ. vizează situaţia în care instanţa a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii prin schimbarea naturii sau înţelesului vădit neîndoielnic al acestuia. Admiţând că prin acest motiv de recurs, recurentele au supus discuţiei modalitatea de interpretare a raporturilor juridice născute între părţi, Înalta Curte reţine că izvorul obligaţiilor părţilor este contractul de închiriere nr. 626/1999, raportul juridic fiind de natură comercială. Aşa fiind, dispoziţiile aplicabile sunt cele ale dreptului comercial, ce se completează cu dispoziţiile dreptului civil, potrivit cărora, clauzele contractuale se stabilesc în baza acordului de voinţă şi nu prin manifestarea unilaterală a uneia dintre părţi.
Este de reţinut totodată, că deşi prin art. 4 alin. (2) din contract s-a convenit posibilitatea majorării chiriei pentru spaţiul închiriat, această majorare nu poate opera în lipsa exprimării voinţei pârâtei în sensul acceptării acesteia. Aşa fiind, faţă de cele reţinute anterior, în mod corect au stabilit instanţele anterioare că reclamanţii nu puteau calcula alte majorări sau penalităţi înafara celor stabilite pe cale contractuală.
Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va fi analizat în raport de prevederile Decretului nr. 167/1958 şi O.G. nr. 92/2003, cele din urmă pretins a fi incidente cauzei.
În raport de natura comercială a raportului juridic născut între părţi, Înalta Curte reţine că nu-şi găsesc aplicabilitatea în cauză prevederile O.G. nr. 92/2003, întrucât în speţă se valorifică drepturi convenţionale comerciale şi nu drepturi fiscale, astfel încât nu poate fi avut în vedere termenul de 5 ani stabilit pentru valorificarea obligaţiilor fiscale.
Aşadar, actul normativ aplicabil în speţă este Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 3 alin. (1), iar potrivit art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, acesta începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune.
În acest sens, în mod corect s-a reţinut că la data formulării cererii de chemare în judecată, 28 iulie 2010, dreptul la acţiune pentru plata diferenţelor de chirie aferente perioadei 2001- 2003 era prescris, aceeaşi fiind soluţia şi în ceea ce priveşte penalităţile şi majorările de întârziere, dat fiind că aceste sume au caracter accesoriu debitului principal, or potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.
În ceea ce priveşte motivul de recurs reprezentat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentele au invocat acest motiv formal, fără a dezvolta în concret criticile care se circumscriu acestuia, astfel încât nu poate fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul reclamanţilor va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR şi PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA împotriva deciziei civile nr. 74 din 8 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3161/2011. Civil. Reziliere contract. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3163/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
