ICCJ. Decizia nr. 3163/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3163/2011
Dosar nr. 8508/3/2010
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, reclamanta SC P.D.V. SA PITEŞTI, societate în insolvenţă a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. BUCUREŞTI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 160.000 ron, reprezentând contravaloarea activului Moară, situat în comuna Bascov, judeţul Argeş şi a suprafeţei de teren aferent de 1028 mp, activ ieşit din patrimoniul reclamantei în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost privatizată în anul 2000, în temeiul Legii nr. 137/2002, O.U.G. nr. 88/1997 şi Legii nr. 99/1999, iar în baza unei hotărâri judecătoreşti, activul sus menţionat a ieşit din patrimoniul său. În aceste condiţii, sunt aplicabile dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, Legea 99/1999 şi Legea nr. 137/2002.
Pârâta A.V.A.S Bucureşti a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Argeş şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar prin încheierea de şedinţă din data de 28 mai 2008, tribunalul a respins excepţiile invocate.
Analizând cererea de chemare în judecată, tribunalul a constatat că acţiunea de faţă este întemeiată în raport de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, modificată şi completată, cuantumul despăgubirilor fiind acordat la valoarea de circulaţie a imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiză.
În consecinţă, prin sentinţa nr. 140/C din 28 ianuarie 2009, Tribunalul Comercial Argeş a admis cererea precizată a reclamantei şi a obligat pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea activului Moară Bascov şi a terenului aferent în suprafaţă de 1028 mp.
Pârâta a declarat apel împotriva sentinţei de mai sus, pe care a criticat-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, în sensul că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, sentinţa fiind pronunţată şi cu încălcarea competenţei altei instanţe. Pe fondul cauzei acţiunea este neîntemeiată raportat la stabilirea cuantumului despăgubirilor.
Analizând criticile formulate prin cererea de apel, Curtea a reţinut că valoarea bunului a fost corect stabilită la valoarea de circulaţie, dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002 fiind inaplicabile în cauză.
Prin decizia nr. 53/A-C din 20 mai 2009, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondat apelul pârâtei.
Împotriva deciziei astfel pronunţată a declarat recurs pârâta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 şi 9 C. proc. civ., iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, prin decizia nr. 2521 din 21 octombrie 2009, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a dispune astfel, Înalta Curte a găsit întemeiat motivul de recurs reprezentat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., şi a reţinut că în raport de dispoziţiile art. 10 pct. 1 şi pct. 4 C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei aparţine locului executării contractului, care este cel al sediului vânzătoarei, respectiv FPS cu sediul în Bucureşti.
Soluţionând cauza în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta la plata sumei de 398.170 lei cu titlu de despăgubiri.
În faţa acestei instanţe, pârâta a reiterat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţie respinsă prin încheierea din data de 30 iunie 2010 şi a apreciat că probele administrate în celelalte instanţe sunt utile şi câştigate cauzei.
Prin considerente, tribunalul a reţinut că în cauză a fost încheiat contractul de vânzare cumpărare de acţiuni AG nr. 21 la data de 15 iunie 2000, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
În faţa tribunalul a fost efectuate proba cu expertiză pentru stabilirea valorii de circulaţie, având în vedere data restituirii activului, iar reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 398.170 lei.
Tribunalul a înlăturat apărările pârâtei prin care a susţinut că prejudiciul trebuie limitat la valoarea contabilă a bunului sau în procent de 99,19% în raport de acţiunile înstrăinate, având în vedere practica constată a Înaltei Curţi.
Pârâta A.V.A.S BUCUREŞTI a declarat apel împotriva sentinţei de fond, prin care a solicitat în principal admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi pe fond respingerea acţiunii, solicitând şi suspendarea executării sentinţei până la soluţionarea apelului.
Prin criticile formulate, pârâta a susţinut că dreptul la acţiune privind despăgubirile este data la care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură şi nu data procesului verbal de punere în posesie, în raport de dispoziţiile art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997 şi art. 39 din Legea nr. 137/2002. Pârâta susţine că acţiunea este prescrisă şi în raport de termenul general de prescripţie de 3 ani, raportat la momentul naşterii dreptului la acţiune. În ceea ce priveşte fondul cauzei, pârâta a arătat că pentru imobilul teren nu pot fi acordate despăgubiri, pentru că acesta nu a fost inclus în capitalul social la momentul privatizării şi nu a fost avut în vedere la stabilirea preţului acţiunilor. În orice caz, susţine că prejudiciul trebuie limitat la valoarea contabilă a bunului.
Analizând apelul prin prisma criticilor formulate de pârâtă, Curtea a reţinut întemeiate criticile referitoare la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, având în vedere că prin prezenta acţiune reclamanta îşi valorifică un drept conferit de O.U.G. nr. 88/1997, respectiv dreptul la repararea prejudiciului suferit în urma restituirii în natură a bunului către fostul proprietar unui imobil aflat în patrimoniul său la momentul privatizării. Curtea a constatat că instanţa de fond a ignorat aplicabilitatea termenului special de prescripţie de o luni prevăzut de Legea nr. 137/2002, termen care începe să curgă de trei data restituirii în natură, respectiv de la data pronunţării deciziei nr. 358 din 18 decembrie 2000 a Curţii de Apel Piteşti.
Curtea a apreciat că şi în ipoteza în care s-ar aplica termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripţie este depăşit, în raport de data de 18 decembrie 2000 şi data introducerii acţiunii 25 februarie 2008.
Prin decizia comercială nr. 91 din 17 februarie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în tot sentinţa atacată, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins acţiunea ca fiind prescris dreptul material la acţiune, a respins cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC P.D.V. SA PITEŞTI prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, în temeiul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel, pentru soluţionarea pe fond a apelului.
Prin criticile formulate prin cererea de apel, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 88/1997, în raport de faptul că reclamanta a înţeles să valorifice un drept prevăzut de norma specială, în temeiul căruia legiuitorul a înţeles să acorde despăgubiri societăţilor comerciale, care după privatizare, au pierdut din patrimoniu bunuri ce au fost avute în vedere la privatizare prin retrocedarea acestora către foştii proprietari.
Dreptul pe care reclamanta îl valorifică prin prezenta acţiune este un drept de garanţie specific dreptului comun, chiar dacă este recunoscut de o lege specială.
De asemenea, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, data la care s-a născut dreptul la despăgubiri fiind 20 decembrie 2005, dată la care bunurile imobile au fost predate către foştii proprietari, concretizată în intrarea în posesie a foştilor proprietari.
De asemenea, recurenta a invocat dispoziţiile art. 405 C. proc. civ., care instituie un termen de executare de 10 ani a sentinţei prin care a fost obligată să predea bunul, timp în care cel obligat nu suferă un prejudiciu efectiv.
Înalta Curte, verificând decizia atacată, în cadrul controlului de nelegalitate şi având în vedere motivele invocate, constată că recursul reclamantei este fondat, pentru următoarele considerente :
Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea având ca obiect despăgubirile solicitate de către reclamanta SC P.D.V. SA PITEŞTI împotriva pârâtei A.V.A.S BUCUREŞTI, în temeiul art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 nu subzistă.
Temeiul juridic al acţiunii este reprezentat de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, care prevăd în alin. (1) că ,,instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat” iar în alin. (2) se arată ,,instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.
În cauza de faţă, contractul de vânzare cumpărare de acţiuni AG nr. 21 a fost încheiat la data de 15 iunie 2000 , iar în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002, prevederile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare cumpărare încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, respectiv 28 martie 2002.
Instanţa de apel apreciind temeinică excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a extins aplicabilitatea prevederilor art. 3228 din Legea nr. 99/1999 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, ceea ce este de natură a se abate de la domeniul de aplicare al legii.
Astfel, art. 3228 din Legea nr. 99/1999 dispune că ,,termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în prezenta ordonanţă de urgenţă ori se valorifică un drept conferit de acesta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului”.
Textul de lege anterior menţionat, se referă la un termen de prescripţie special, de 3 luni, aplicabil însă doar introducerii cererilor prin care se atacă o operaţiune sau un act, respectiv se valorifică un drept specific procedurii de privatizare conferit de actele normative privitoare la privatizarea societăţilor comerciale, litigii care sunt de competenţa curţii de apel, ca primă instanţă.
Ori în speţa de faţă se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, nefiind o cerere formulată în legătură cu procesul de privatizare, drept pentru care acţiunea reclamantei este una de drept comun, care se supune termenului general de prescripţie de 3 ani, conform art. 1 şi art. 3 din Decretul nr. 167/1958, situaţie în raport de care excepţia prescripţiei în raport de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 nu este întemeiată.
Înalta Curte, constată de asemenea, că excepţia prescripţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, nu este întemeiată, întrucât momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie referitor la dreptul reclamantei de a formula cererea de chemare în judecată este stabilit de dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul că acest moment coincide cu data executării hotărârii de restituire a imobilului. De la această dată, se naşte dreptul reclamantei de a formula acţiunea în despăgubiri.
De altfel, aceste considerente sunt în acord cu practica unitară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a adoptat aceste soluţii de principiu cu privire la termenul de prescripţie aplicabil acţiunii în despăgubire întemeiată pe art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, precum şi cu privire la momentul de la care începe să curgă acest termen.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte, constatând că decizia recurată este dată cu aplicarea greşită a art. 3228 din O.U.G. nr. 88/1997, în baza art. 315 alin. (1) C. proc. civ., va admite prezentul recurs şi va casa decizia curţii de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, care va examina criticile pârâtei formulate cu privire la fondul cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC P.D.V. SA PITEŞTI prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL împotriva deciziei comerciale nr. 91 din 17 februarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3162/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3164/2011. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
