ICCJ. Decizia nr. 3164/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 3164/2011
Dosar nr. 11752/3/2010
Şedinţa publică din 18 octombrie 2011
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, reclamanta S.V.K.N.R.I. C.O. SRL prin lichidator judiciar B.J.F.C.G. SPRL a chemat în judecată pe pârâta SC D.O.S.I.M.G.B.A., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 166.342 Euro, în lei la cursul zilei la data efectuării plăţii, reprezentând preţul mărfii neplătite, dobânda legală şi anularea în parte a actului adiţional nr. 1 la contractul nr. 7018 din 16 martie 2007 încheiat la data de 26 mai 2008, respectiv punctele 2,3,4.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că pârâta a achiziţionat marfă de la societatea reclamantă în faliment, bunuri care nu au fost achitate integral, prin contractul nr. 7018 din 16 martie 2007, iar pentru a frauda creditorii au încheiat la data de 26 mai 2008 actul adiţional nr. 1, după care asociaţii firmei au dispărut din România.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 43, art. 42, art. 46 C. com., art. 79, art. 80 lit. b), c) şi g) din Legea nr. 85/2006.
Pârâta prin întâmpinare a invocat excepţia de prematuritate, a lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Prin sentinţa comercială n. 12927 din 9 decembrie 2010, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a respins excepţiile invocate de pârâtă şi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a dovedit că pârâta ar avea vreo datorie către reclamantă, din actele dosarului rezultând că titularul creanţei este firma M.M.V. ve C.K.K.S. ve T.L.T.D.S. TURCIA, firmă furnizoare, care a derulat afaceri comerciale direct cu reclamanta.
De asemenea, tribunalul a reţinut că reclamanta nu a precizat modul de calcul al pretenţiilor, scadenţa obligaţiei de plată, iar faţă de contractul invocat reclamanta este un terţ.
S-a mai constatat că reclamanta nu a precizat temeiul acţiunii, dacă este vorba despre o acţiune pauliană .
În ceea ce priveşte excepţia prematurităţii, tribunalul a reţinut că procedura concilierii a fost îndeplinită prin solicitarea acestor pretenţii pe calea somaţiei de plată, fiind pronunţată sentinţa nr. 1005/2009, în dosar nr. 8442/3/2009.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, tribunalul a constatat că reclamanta justifică interes în formularea acţiunii, contractul nr. R 0002-2007 din 10 septembrie 2007 a fost încheiat între reclamantă şi firma din Turcia.
Împotriva acestei sentinţe a promovat apel reclamanta, în faliment prin lichidator judiciar, prin care a susţinut că cel obligat la plata contravalorii materialelor necesare efectuării lucrării este reclamanta, în calitate de antreprenor principal, iar pârâta a ridicat marfa din vama românească prin prepuşii săi, iar facturile au fost emise de către firma din Turcia direct către pârâtă. A invocat dispoziţiile art. 172 C. proc. civ., susţinând că sarcina probei este inversată având în vedere starea de insolvenţă a reclamantei şi lipsa documentelor contabile.
Curtea, analizând cererea de apel, prin prisma unicului motiv de apel invocat, respectiv neobligarea pârâtei să depună documentaţia contabilă din care să rezulte obligaţiile pârâtei faţă de reclamantă, a constatat că reclamanta nu a formulat un capăt de cerere în acest sens, ci a formulat această cerere prin nota de probatorii.
În continuare, instanţa de apel a demonstrat faptul că sarcina probei aparţine reclamantei, potrivit art. 1169 C. civ.
În consecinţă, prin decizia comercială nr. 140 din 28 martie 2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC K.N.R.I. C.O. SRL în faliment, prin lichidator judiciar B.J.F.C.G. SPRL, prin care a solicitat casarea deciziei recurată şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru suplimentarea probatoriului.
Recurenta nu a încadrat în drept recursul.
Prin criticile dezvoltate, recurenta a susţinut că instanţa în mod eronat a motivat decizia de respingerea a apelului pe argumentul că ar fi trebuit promovată o acţiune pauliană, din moment ce reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile Legii nr. 85/2006. Acţiunea în anulare promovată de reclamantă este o acţiune revocatorie specială, care împrumută elemente din acţiunea pauliană de drept comun.
Instanţa nu a constatat că între părţi există un contract comercial, chiar şi verbal, pentru marfa livrată pârâtei fiind emise facturi fiscale, acceptate la plată, creanţa fiind certă, lichidă şi exigibilă.
Instanţa a omis existenţa începutului de dovadă scrisă, care are ca obiect răsturnarea sarcinii probei, iar cererea de obligarea a pârâtei la depunerea evidenţelor contabile a fost formulată prin cererea de chemare în judecată.
Dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. impuneau judecătorului să administreze toate probele necesare pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice şi legale.
Mai mult, arată recurenta instanţa nu a avut în vedere nici prevederile art. 1184 C. civ. şi art. 46 C. com., în ceea ce priveşte proba în relaţiile comerciale. În speţă au fost depuse înscrisuri care atestă relaţia comercială dintre părţi.
Cu referire la dobândă, recurenta arată că instanţa nu a făcut nici o analiză.
Pentru prezentarea înscrisurilor în mod eronat a apreciat instanţa că era necesar un capăt de cerere distinct, deoarece această necesitate a rezultat din dezbateri.
Prealabil examinării criticilor invocate de către recurentă, Înalta Curte observă că argumentele reclamantei exced analizei efectuată de către instanţa de apel, în sensul constatării că singurul motiv de apel a vizat neobligarea pârâtei la depunerea documentaţiei contabile din care să rezulte obligaţiile acesteia faţă de reclamantă, astfel încât controlul de legalitate al instanţei de recurs, nu poate depăşi aceste limite.
Analiza criticilor formulate de recurentă din perspectiva motivului reprezentat de interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., prin raportare la temeiul cererii de chemare în judecată şi la dispoziţiile art. 1169 C. civ.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta în faliment a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii mărfii livrată de către o societate din Turcia, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume. Instanţele de fond, în virtutea rolului devolutiv au apreciat că în raport de temeiul acţiunii şi de actele depuse în susţinere nu s-a demonstrat că acestea pot produce efectele juridice prevăzute de art. 969 C. civ.
Astfel, dispoziţiile art. 969 C. civ., care instituie principiul forţei obligatorii a unui act juridic, impun existenţa unui înscris care să dea naştere la drepturi şi obligaţii care să se impună părţilor precum legea. De asemenea, este de necontestat că proba în relaţiile comerciale se poate face şi cu înscrisuri nepreconstituite, reglementate de art. 1183, art. 1184, art. 1185, art. 1191 C. civ. şi art. 46 C. com., precum şi cu facturi şi corespondenţă comercială .
Deşi recurenta încearcă să acrediteze ideea că în ceea ce priveşte obligaţia comercială a fost efectuat un început de dovadă, iar pentru dovedirea pretenţiilor instanţa trebuia să se substituie părţii, această susţinere nu poate fi primită.
Principiile repartizării iniţiativei în exercitarea dreptului la proba sunt guvernate de următoarele reguli: reclamantul va face proba faptului generator al raportului juridic dintre el şi pârât, pârâtul va invoca si va dovedi fapte de natură a determina ineficacitatea faptului generator pretins de reclamant. În ceea ce priveşte situaţia când judecătorul intervine în sarcina probei, nu trebuie încălcată regula statornicită de art. 1169 C. civ., reclamantul fiind cel care trebuie să îşi probeze afirmaţiile.
În ceea ce priveşte ignorarea art. 129 alin. (5) C. proc. civ., în sensul că instanţa trebuia să solicite toate dovezile necesare în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice, această critică este neîntemeiată. Art. 129 C. proc. civ. impune judecătorului obligaţia de a respecta şi de a face să fie respectate principiul contradictorialităţii şi celelalte principii ale procesului civil. Principiul aflării adevărului, statornicit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. implică ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu realitatea. Însă rolul activ al judecătorului cunoaşte limitări determinate de principiul disponibilităţii procesuale, potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe asupra celor solicitate în scopul aplicării corecte a legii. În situaţia în care reclamanta nu a formulat un capăt de cerere privind prezentarea de către pârâtă a unor documente contabile, registre, ca şi temei al acţiunii întemeiată pe dispoziţiile art. 974-975 C. civ. sau art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006.
Din punctul de vedere al criticii întemeiată pe art. 43 C. com., raportat la art. 1088 C. civ., se constată că instanţa nici nu putea lua în examinare acest petit al acţiunii, în condiţiile în care exigibilitatea creanţei depindea de administrarea probelor din prezenta cauză, fiind în legătură de accesorialitate cu capătul principal privind certitudinea existenţei dreptului reclamat.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC K.N.R.I. C.O. SRL PRIN LICHIDATOR B.F.J. C.G. SPRL BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 140 din 28 martie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3163/2011. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3165/2011. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
