ICCJ. Decizia nr. 3261/2011. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3261/2011
Dosar nr. 38244/3/2007
Şedinţa publică din 7 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 02 noiembrie 2007, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantul C.L. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând instanţei pronunţarea unei sentinţe prin care să dispună obligarea pârâtului la plata sumei 845.000 lei, reprezentând daune produse reclamantului prin anchetarea, trimiterea în judecată şi judecarea sa pentru fapte pe care nu le-a comis.
Reclamantul a cuantificat daunele materiale pretinse prin acţiune la suma de 90.000 lei, iar daunele morale la suma de 755.000 lei.
În motivarea acţiunii s-a susţinut că, prin rechizitoriul întocmit în data 14 mai 1999, reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 264, art. 289 şi art. 291 C. pen., reţinându-se, în esenţă, că a întocmit un raport fals către eşalonul superior şi a semnat un proces-verbal în care erau menţionate aspecte nereale în legătură cu infracţiuni săvârşite de alte persoane.
Prin sentinţa penală nr. 77/2000, Tribunalul Militar teritorial a dispus condamnarea reclamantului pentru infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, constatându-se totodată că pedepsele au fost graţiate total necondiţionat.
Apelul declarat împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia penală nr. 68/2000 pronunţată de Curtea Militară de Apel, iar ulterior, prin Decizia penală nr. 5595/2002 pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, ambele hotărâri au fost casate pentru nelegalitate şi netemeinicie, instanţa supremă dispunând rejudecarea cauzei de către prima instanţă şi administrarea unor probe noi în vederea stabilirii stării de fapt reale.
Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Militar teritorial a pronunţat sentinţa penală nr. 123/2004, prin care a dispus achitarea reclamantului, reţinând că acesta nu a săvârşit faptele pentru care a fost trimis în judecată.
Şi împotriva acestei sentinţe a formulat apel Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar teritorial, apel admis de către Curtea Militară de Apel, care a dispus rejudecarea cauzei, având în vedere nelegala constituire a completului de judecată care pronunţase sentinţa apelată.
Rejudecând în fond cauza, prima instanţă a dispus din nou achitarea reclamantului, reţinând că acesta nu a săvârşit faptele menţionate în rechizitoriu, sentinţa pronunţată în acest sens rămânând definitivă şi irevocabilă prin respingerea apelului şi nerecurarea deciziei instanţei de apel.
Reclamant a arătat că la data începerii urmăririi penale împotriva sa, îndeplinea funcţia de şef de stat major al UM 0831 Ploieşti şi avea gradul de maior. Începerea urmăririi penale împotriva sa a impus conform legii punerea la dispoziţie a reclamantului şi interzicerea unor drepturi specifice militarilor prevăzute de Legea nr. 80/1995, inclusiv dreptul de a fi avansat în grad şi dreptul de a participa la concursurile iniţiate în vederea ocupării unei funcţii de conducere, obţinerii unor gradaţii, indemnizaţii şi alte drepturi.
Reclamantul nu a primit indemnizaţia de comandă pe perioada 2000 - 2007, iar drepturile salariate restante i-au fost acordate fără a fi recalculată la rata inflaţiei pe parcursul celor 8 ani.
În ceea ce priveşte daunele morale, reclamantul a susţinut că întreaga cercetare penală efectuată împotriva sa a avut drept consecinţă o cădere psihică, care a impus internarea de urgenţă în data de 12 mai 1999 în Spitalul Ministerului de Interne Dimitrie Gerota din Bucureşti. A susţinut că i-a fost afectată onorarea, iar prin tergiversarea procesului penal, timp de peste 8 ani, încordarea psihică a fost permanentă şi a determinat apariţia unor afecţiuni medicale grave care îl împiedică să ducă o viaţă normală. Prin punerea sa la dispoziţie, întreaga familie a avut de suferit din lipsa fondurilor financiare, inclusiv copilul, căruia nu i-a putut acorda sprijin pentru meditaţii, deşi avea de susţinut un examen de capacitate. Tot urmare a lipsei fondurilor, soţia reclamantului nu a mai putut urma cursurile Facultăţii de finanţe - contabilitate, a pierdut o sarcină în luna a doua şi a suferit o cădere psihică ce a impus luarea unei medicaţii specifice o perioadă de 5 ani.
De asemenea, prin mediatizarea în presa locală, în care s-a scris că a fost arestat deoarece era implicat într-o reţea de hoţi de combustibil, imaginea petentului şi a familiei sale a avut mult de suferit.
Pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor, a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei, a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
Prin încheierea pronunţată în Şedinţa publică din 08 septembrie 2008, instanţa de fond a respins excepţia invocată de pârât ca fiind neîntemeiată, iar prin sentinţa civilă nr. 1392 pronunţată la 15 septembrie 2008, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen. - text de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea - pentru acordarea despăgubirilor solicitate prin acţiune.
Textul de lege sus-menţionat reglementează răspunderea Statului român pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale, respectiv în situaţia în care o persoană a fost condamnată definitiv şi în situaţia privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal, iar din probele administrate a rezultat că în cazul reclamantului nu a existat o condamnare definitivă şi nici o privare sau restrângere a libertăţii, acesta fiind judecat în stare de libertate.
Faptul că reclamantul a fost condamnat iniţial prin sentinţa penală nr. 77/2000, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial şi menţinută prin Decizia nr. 68/2001, pronunţată de Curtea Militară de Apel, a fost apreciat de instanţa de fond ca neîncadrându-se în ipoteza textului special, în condiţiile în care, în recurs, ambele hotărâri au fost casate, legea având în vedere doar o condamnare definitivă.
Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, pronunţată de Curtea Constituţională, prin care s-a reţinut neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. pentru faptul de a restrânge răspunderea Statului Român doar la două dintre cazurile de achitare prevăzute de lege, invocată de către reclamant, a fost înlăturată, apreciindu-se că aceasta nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţa de faţă, în condiţiile în care a avut în vedere doar deosebirea făcută de text, în dezacord cu Constituţia, între tipurile de temeiuri pentru achitare.
Prin Decizia civilă nr. 1 A din 5 ianuarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.
În drept, au fost invocate de către reclamant dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 pronunţată de Curtea Constituţională.
Conform dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
Din probele administrate nu a rezultat ca apelantul-reclamant să fi fost condamnat definitiv (printr-o hotărâre pronunţată de o instanţă de recurs) pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa prin rechizitoriul Parchetului Militar Ploieşti din data de 14 mai 1999, situaţie în care, în mod corect instanţa anterioară a apreciat că prejudiciul invocat de către acesta în acţiune nu poate fi reparat conform art. 504 C. proc. pen.
Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, pronunţată de Curtea Constituţională, invocată de apelant, atât în motivarea în drept a acţiunii, cât şi în apel, nu poate conduce la altă concluzie, prin aceasta reţinându-se neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dar nu pentru faptul de a limita răspunderea statului pentru erori judiciare doar la persoanele condamnate definitiv ci pentru faptul că acest text de lege, prin reglementarea în vigoare la acea dată, limita cazurile de achitare pentru care statul era ţinut să răspundă.
Urmare a pronunţării acestei decizii, legiuitorul a procedat la punerea textului în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale reţinute în această decizie ca fiind încălcate, partea finală a textului fiind în prezent modificată, în sensul angajării răspunderii statului faţă de persoanele condamnate definitiv iar ulterior achitate, indiferent de motivul care a stat la baza de achitării.
Atâta timp cât nu există o decizie prin care instanţa constituţională să fi declarat neconstituţională prevederea din text care dă dreptul la repararea pagubei suferite doar persoanei care a fost condamnată definitiv, aceasta se impunea a fi aplicată de către instanţa de fond, iar în condiţiile în care, apelantul - reclamant nu a dovedit că ar fi suferit o astfel de condamnare nu putea beneficia de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Apelantul nu putea beneficia nici de dispoziţiile art. 504 alin. (3) şi (4) C. proc. pen., în speţă nedovedindu-se că ar fi existat, în cursul procesului penal, o privare sau restrângere de libertate a acestuia, care să fi fost stabilită în condiţiile stipulate în text, prin ordonanţa procurorului sau prin hotărâre a instanţei.
Împotriva deciziei instanţei de apel a formulat cerere de recurs la data de 09 februarie 2009, reclamantul C.L., prin care a criticat-o pentru nelegalitate sub următoarele aspecte:
Decizia civilă a fost pronunţată cu încălcarea legii - motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât instanţa de apel a interpretat ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen., în contradicţie cu prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie, aceasta în condiţiile în care prin Decizia nr. 5595 din 17 decembrie 2002 a instanţei supreme s-a constatat săvârşirea unor erori judiciare în procesul penal în care a fost implicat.
Potrivit art. 504 C. proc. pen., orice persoană care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, atunci când în urma rejudecării cauzei, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.
Conform art. 52 alin. (3) din Constituţia României „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare".
A susţinut că a fost victima unei erori judiciare într-un proces penal, fapt ce nu a fost luat în considerare instanţele anterioare, acţiunea fiind respinsă de plano, practic pe o problemă de admisibilitate, cele două instanţe considerând că cererea nu poate fi încadrată în prevederile art. 504 C. proc. pen.
Cu probatoriul depus la dosarul cauzei, reclamantul a susţinut că a făcut dovada erorii judiciare şi a prejudiciului suferit.
Prejudiciul material solicitat în cauza de faţă este reprezentat de cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul penal, în cuantum de 7360,3 lei.
Referitor la prejudiciul moral, cuantificarea acestuia nu este supusă unor criterii legale de cuantificare. Jurisprudenţa a stabilit însă o serie de criterii pentru determinarea consecinţelor negative suferite de cel în cauză, respectiv; importanţa valorilor lezate şi măsura în care au fost lezate aceste valori; intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării; măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.
Reclamantul a susţinut că a avut mari suferinţe morale, pe tot parcursul procesului penal, astfel: în timpul urmăririi penale, din cauza acuzării sale pe nedrept, fără nici un fel de dovezi, şi din cauza atitudinii abuzive a procurorului, a suferit o gravă depresie conform actelor medicale depuse la dosar; i-a fost afectată onoarea, întrucât la momentul punerii sub învinuire ocupa o funcţie publică, şef de Stat Major la o unitate de jandarmi, ulterior cariera sa încetând brusc; după 8 ani de procese, imaginea sa de ofiţer devotat ţării a suferit grave prejudicii; prin tergiversarea soluţionării cauzei penale în care a fost implicat încordarea sa psihică a fost permanentă, acest lucru determinând apariţia unor afecţiuni fizice grave, care în prezent îl împiedică să ducă o viaţă normală; prin punerea sa la dispoziţie, întreaga familie a avut de suferit din lipsa fondurilor financiare care au fost diminuate, aspect ce a determinat ca fiului său, elev, să nu-i mai poată oferi sprijinul material; prin punerea sa sub acuzare în luna mai 1999, din cauza stresului, soţia sa a pierdut o sarcină în luna a doua; prin situaţia sa de inculpat, cunoscută de colegii fiului său, s-a ajuns ca în rândul prietenilor şi a cunoştinţelor acestuia să fie marginalizat, afectându-i dezvoltarea psihică armonioasă; incertitudinea situaţiei, tergiversarea soluţionării cauzei a creat o stare tensionată în rândul familiei, toţi cei dragi reclamantului fiind supuşi unor grele suferinţe psihice.
Prin Decizia nr. 1393 din 26 octombrie 2010, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., invocată de reclamant în dosarul de faţă.
Recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează:
În fapt, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei 845.000 lei cu titlu de daune, cauzate prin anchetarea, trimiterea în judecată şi judecarea sa pentru fapte pe care nu le-a comis. Reclamantul a cuantificat daunele materiale pretinse prin acţiune la suma de 90.000 lei, iar daunele morale la suma de 755.000 lei.
În drept, în circumstanţele cauzei pendinte, instanţele anterioare au reţinut corect că nu sunt îndeplinite condiţiile speciale prevăzute de art. 504 C. proc. pen. - text de lege pe care reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea - pentru acordarea despăgubirilor solicitate prin acţiune.
Textul de lege sus-menţionat reglementează răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în procesele penale, respectiv în situaţia în care o persoană a fost condamnată definitiv şi în situaţia privării sau restrângerii de libertate în mod nelegal.
Circumstanţele concrete ale cauzei pendinte au relevat un aspect necontestat, anume că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, nu a existat o condamnare definitivă şi nici o privare sau restrângere a libertăţii în mod nelegal, acesta fiind judecat în stare de libertate.
Nu are nici o relevanţă faptul că reclamantul a fost condamnat iniţial, prin sentinţa penală nr. 77/2000, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial şi menţinută prin Decizia nr. 68/2001, pronunţată de Curtea Militară de Apel, în condiţiile în care, în recurs, ambele hotărâri au fost casate.
Pe temeiul dispoziţiilor art. 52 alin. (3) din Constituţia României nu poate fi primită nici o critică de nelegalitate, întrucât prevederii invocate de recurent -„statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare"- îi urmează o alta, cu relevanţă pentru cauză, anume că răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
În acest context normativ constituţional, instanţele au procedat corect, interpretând şi aplicând ad litteram prevederile art. 504 C. proc. pen.
Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., dar nu pentru faptul că s-a limitat răspunderea statului pentru erori judiciare, aşa cum încearcă reclamantul să-şi susţină pretenţia în justiţie, ci pentru că acest text de lege, prin reglementarea în vigoare la acea dată, limita cazurile de achitare pentru care statul era ţinut să răspundă. Urmare a pronunţării acestei decizii, legiuitorul a procedat la punerea textului în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, partea finală a textului fiind în prezent modificată, în sensul angajării răspunderii statului faţă de persoanele condamnate definitiv iar ulterior achitate, indiferent de motivul care a stat la baza achitării.
Drept consecinţă, se impune a fi păstrată concluzia instanţelor anterioare, conform căreia, cât timp nu există o decizie prin care instanţa de contencios constituţional să fi declarat neconstituţională prevederea din text care dă dreptul la repararea pagubei suferite doar persoanei care a fost condamnată definitiv, aceasta se impune a fi aplicată de către instanţa de judecată, ceea ce înseamnă, pentru situaţia particulară a reclamantului, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, respectiv menţinerea acesteia în căile ordinare şi extraordinare de atac.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.L. împotriva deciziei nr. 1A din 5 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3338/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3260/2011. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
