ICCJ. Decizia nr. 3348/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.3348/2011
Dosar nr.4067/115/2009
Şedinţa publică din 11 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 125 din 3 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 4067/115/2009 a fost admisă în parte acţiunea civilă în despăgubiri formulată în baza Legii nr. 221/2009 de reclamantul Codea Gheorghe împotriva pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Caraş-Severin.
În consecinţă, instanţa a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 200.000 Euro, echivalentă în lei la data plăţii, cu titlu de daune morale.
Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit în urma strămutării (deportării) reclamantului şi bunicilor acestuia, respectiv defunctul S.D., decedat la data de 27 noiembrie 1954, strămutat în perioada 18 iunie 1951 - 27 noiembrie 1954 şi defuncta C.E., decedată la data de 23 ianuarie 1969, strămutată în perioada 18 iunie 1951 – 20 decembrie 1955 în Bărăgan.
Prin HCM nr. 200/1951 s-a hotărât ca locuitorii zonei de frontieră cu Iugoslavia de pe o fâşie de 25 km, de la graniţă să fie strămutate în interiorul ţării, iar la data de 05 iunie 1951 a venit şi Hotărârea Ministerului Afacerilor Interne pentru declanşarea acţiunii, reclamantul şi bunicii săi fiind strămutaţi în Bărăgan.
Condiţiile de viaţă, astfel cum rezultă şi din declaraţia martorei D.F., vecină şi colegă de suferinţă cu familia reclamantului, au fost îngrozitoare; lipsa produselor alimentare şi a medicamentelor, apa potabilă insuficientă, condiţiile precare de igienă au amplificat suferinţele apărute în urma deportării.
Reclamantul şi familia sa aveau o situaţie materială înfloritoare înainte de strămutare, deţinând o casă de locuit mobilată, mai multe terenuri, utilaje pentru lucrarea câmpului, animale, bunuri casnice, etc.
La întoarcerea din Bărăgan, bunurile dispăruseră iar casa era aproape distrusă.
Prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei prejudicii atât materiale cât şi morale, afectându-le membrilor acesteia viaţa ulterioară şi încălcându-se dreptul personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate onoarea şi reputaţia celor strămutaţi, şi având impact şi asupra vieţii private a familiei.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2009, constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, iar conform dispoziţiilor art. 5 alin. (1), orice persoană care a făcut în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, precum şi după decesul acesteia, soţul sau descendenţii acesteia, până la gradul al II - lea inclusiv, pot solicita instanţei de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.
Din probele administrate reţine instanţa de fond a rezultat că reclamantul întruneşte condiţiile prevăzute de susmenţionatele articole pentru a beneficia de acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de el şi de antecesorii lui, care au fost privaţi de libertate.
Prin deportare, dreptul la imagine al deportatului şi al întregii familii a fost grav afectat, aceştia fiind excluşi din viaţa socială şi politică a comunităţii, accesul la educaţie şi la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat fiind deosebit de greu, îngreunând practic viaţa persoanei deportate şi a membrilor familiei în societate sub toate aspectele şi fiind de natură a împiedica progresul fiinţei umane.
Date fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei strămutate trebuie să i se acorde despăgubiri morale.
Este adevărat că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice şi psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacţii. în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. în schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă poate fi o sumă de bani care îi permite să-şi aline suferinţa. A mai reţinut instanţa de fond că ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, şi nu prejudiciul ca atare.
Recunoaşterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voinţa de a oferi o satisfacţie care poate contrabalansa efectul vătămării şi fără ca această satisfacţie să aibă o reală corespondenţă cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanţa prejudiciului din punctul de vedere al victimei.
În aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora s-a mai avut în vedere consecinţele negative suferite de reclamant, dar şi de familia acestuia, atât pe plan fizic cât şi psihic, importanţa valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul şi familia acestuia au perceput consecinţele vătămării. Dându-se eficienţă criteriului unei satisfacţii suficiente şi echitabile, cererea va fi admisă pentru suma de 200.000 Euro, respectiv câte 50.000 Euro pentru fiecare an de strămutare.
Indemnizaţia de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului Lege nr. 118/19909 nu poate constitui în nici un caz o reparaţie îndestulătoare a suferinţelor îndurate, astfel cum se susţine prin întâmpinare; pe de altă parte, reclamantul şi familia acestuia nu au beneficiat de nici o altă despăgubire.
S-a apreciat astfel de către instanţa de fond că faţă de dispoziţiile art. 3, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6, art. 8 CEDO, jurisprudenţa CEDO (cauza Kudla vs Polonia ), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit, are dreptul de a beneficia de o reparaţie echitabilă şi nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş Severin iar prin Decizia civilă nr. 221 din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara s-a admis apelul Statul Român şi s-a schimbat în parte hotărârea instanţei de fond în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 100.000 Euro faţă de reclamant, echivalentul în lei la data plăţii cu titlu de daune morale faţă de reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre au fost reţinute următoarele considerente:
În ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, instanţa de apel a reţinut că principiul reparării integrale a unui eventual prejudiciu nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizaţie cu caracter compensatoriu ce ar tinde la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi chiar şi o sumă de bani de natură a permite victimei să-şi aline prin anumite avantaje rezultatul faptei ilicite exercitată împotriva sa. De aceea, ce trebuie în concret evaluat în realitate nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu, drept pentru care instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată. S-a mai reţinut de către instanţa de apel că la cuantificarea sumei ce se va acorda, trebuie să se pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
Nu pot constitui în temeiuri de schimbare a sentinţei, susţinerile pârâtului potrivit cu care beneficiile recunoscute reclamantului de dispoziţiile Decretul-lege nr. 118/1990 s-ar constitui într-o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit de acesta.
Astfel, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 prevăd ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor se va ţine seama şi de măsurile reparatorii deja acordate în baza Decretul-lege 118/1990.
În consecinţă, reţine instanţa de apel, aceste ultime măsuri nu constituie prin ele însele o reparaţie integrală a prejudiciului moral suferit de reclamant.
Nu doar principiul echităţii ci şi normele morale impun ca invocarea unor suferinţe (personale sau ale celor apropiaţi) să nu devină o sursă de câştig necuvenit, realizarea unui echilibru între necesitatea reparării prejudiciului moral şi evitarea îmbogăţirii fără justă cauză fiind de esenţă în domeniul despăgubirilor morale, domeniu unde nu există limite sau criterii de evaluare expres prevăzute de lege.
În respectarea acestor exigenţe, instanţa de apel a apreciat că o sumă de 100.000 Euro constituie o reparaţie echitabilă pentru reclamant, suma fiind stabilită în acest cuantum avându-se în vedere şi particularitatea speţei deduse judecăţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin solicitând modificarea ei în ce privesc despăgubirile acordate, cu titlu de daune morale.
Astfel se susţine că prejudiciile morale pot fi apreciate după criterii nepatrimoniale, specifice materiei prejudiciului iar pentru cuantificarea lor este nevoie de un criteriu de referinţă iar acordarea lor trebuie să respecte atât principiul proporţionalităţii daunei cât şi principiul echitativ.
Ca atare susţine recurentul raportat la împrejurările în speţă, o statuare în echitate, care să asigure o reparaţie morală şi nu una având scop patrimonial impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor.
Se mai învederează faptul că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, fiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât reclamantul nu a suferit o condamnare ci a făcut obiectul unei măsuri administrative cu caracter politic, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea unor despăgubiri cu titlu de daune morale.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Instanţa de apel a examinat cauza prin prisma motivelor invocate şi a principiului tantum devolutum quantum apellatum.
Faţă de obiectul dedus judecăţii de starea de fapt conturată prin probele administrate, instanţa de apel a dat eficienţă atât dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 5 din Legea nr. 221/2009 cât şi scopului pentru care a fost adoptată această lege, ce vizează repararea prejudiciilor cauzate prin condamnări şi măsuri administrative asimilate acestora.
Conform dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 221/2005 constituie măsură administrativă cu caracter politic orice măsură luată de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu.
Or, prin stabilirea domiciliului obligatoriu au fost cauzate familiei reclamantului prejudicii atât materiale cât şi morale, cu consecinţe negative asupra tuturor laturilor vieţii sociale private, profesionale, şi de familie.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii prin prisma dispoziţiilor legale sus evocate, nefiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica legată de cuantificarea daunelor morale stabilite care în raport de starea de fapt, de valorile lezate, respectă atât principiul proporţionalităţii cât şi al echităţii.
Cum în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin împotriva deciziei nr. 221A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3418/2011. Civil. Despăgubiri Legea... | ICCJ. Decizia nr. 3338/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
