ICCJ. Decizia nr. 3418/2011. Civil. Despăgubiri Legea nr.221/2009. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3418/2011
Dosar nr. 5731/108/2009
Şedinţa publică din 13 aprilie 2011
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secţia civilă, la data de 28 octombrie 2009, reclamanta Z.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, solicitând în conformitate cu art. 5 din Legea 221/2009 daune morale în valoare de 50.000 Euro transformată în lei, ce reprezintă contravaloarea bunurilor la data confiscării actualizată la executarea acestei despăgubiri.
În motivarea acţiunii s-a arătat că defunctul S.P., fostul soţ al reclamantei, a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 86 din 9 aprilie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea în dosarul nr. 67/1958 în baza fostului art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. la 5 ani închisoare şi i s-a confiscat averea personală în întregime şi a fost obligat în mod abuziv la 300 lei cheltuieli penale.
După 8 luni de detenţie, la 28 octombrie 1958, S.P. a decedat în penitenciarul Oradea, astfel încât reclamantei i s-a creat un prejudiciu moral pentru tot restul vieţii, prin moartea soţului şi privarea de proprietate, pentru care nu a beneficiat până în prezent de nici o compensare.
Prin sentinţa civilă nr. 130 din 25 februarie 2010 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5731/108/2009 a fost admisă acţiunea reclamantei, a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, să acorde reclamantei Z.M., cu titlu de despăgubiri, suma de 50.000 Euro.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, prin sentinţa nr. 86 din 9 aprilie 1958 a Tribunalului Militar Oradea, soţul reclamantei, S.P., a fost condamnat la 5 ani închisoare corecţională şi 4 ani interdicţie corecţională, pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale potrivit art. 209 C. pen., deoarece a avut manifestări duşmănoase împotriva regimului şi a preconizat schimbarea regimului, manifestându-şi nemulţumirea faţă de măsurile luate de partid.
Prin dispoziţia nr. 110 din 15 mai 2006 a Primăriei comunei Gurahonţ, s-a instituit curatela asupra numitei Z.M. născută la 8 februarie 1931, fiind numit curator domnul Z.I., reţinându-se că numita Z.M. este bolnavă de boala „Parkinson".
Autorul reclamantei, S.P., a fost arestat la data de 9 februarie 1958 şi a executat 8 luni de închisoare pentru motive politice, din pedeapsa aplicată. În perioada detenţiei, datorită condiţiilor foarte grele, S.P. s-a îmbolnăvit de tuberculoză şi a decedat în Penitenciarul Oradea, la data de 28 octombrie 1958.
Prin sentinţa de condamnare s-a dispus şi confiscarea averii personale mobile şi imobile a învinuitului S.P., conform ordonanţei de sechestru nr. 5 din 18 februarie 1958. Prin procesul-verbal din 26 ianuarie 1958 al M.A.I. s-a aplicat sechestru pe bunurile mobile si imobile din locuinţa lui S.P. din comuna Zimbru nr. 2, respectiv casă compusă din 1 cameră, una bucătărie şi o cămară, gradina de 25 mp, una casă compusă din 2 camere, 2 ha teren arabil situate pe raza comunei Sebiş, o locomobilă, o batoză în stare de funcţionare, o vacă, un viţel, 2 cai, un aparat radio cu baterie şi una maşină de cusut Singer.
Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 392 din 17 aprilie 1959 a Tribunalului popular raional Gurahonţ a fost admisă în parte contestaţia formulată de S.A. şi a fost anulat parţial procesul verbal de sechestru din 26 ianuarie 1958, s-a dispus scoaterea de sub sechestru a bunuri mobile si imobile care au fost considerate proprietatea personală a lui S.A. şi jumătate din una batoză, una locomobilă treierat marca Nikolzan 4 şi una vacă.
Nici reclamanta şi nici fostul ei soţ S.P. nu au beneficiat de dispoziţiile Decretului-lege nr. 118/1990 şi nici a altor legi speciale.
Prin măsura administrativă impusă soţului reclamantei, acesteia i-a fost cauzat pe lângă prejudiciul material suferit prin confiscarea averii şi un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecinţele dăunătoare neevaluabile în bani ce au rezultat din atingerile şi încărcările dreptului personal nepatrimonial la libertate, fiind afectate în mod implicit şi acele atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sociale: onoare, reputaţie, precum şi pe cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane - relaţiile cu prietenii, apropiaţii, rudele - vătămări are îşi găsesc expresia cea mai tipică în durerea morală încercată de reclamantă.
În atare condiţii, instanţa a constatat că elementele răspunderii civile delictuale, instituită de dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ. şi ale art. 52 alin. (3) din Constituţia României, (orientativ doar în ceea ce priveşte criteriile de acordare) sunt îndeplinite şi că se impune repararea de către stat, prin Ministerul Finanţelor Publice, a traumei psihice suferită de către reclamantă, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia în scopul repunerii pe cât posibil în situaţia anterioară a victimei adică a reclamantei.
Instanţa sesizată cu o astfel de cerere de reparare a unui prejudiciu nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară, nu pentru a pune victima într-o situaţie similară cu acea avută anterior, ci de a-i procura acele satisfacţii de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care a fost privată.
În cuantificarea sumei ce se va acorda, instanţa va trebui să pună accentul pe importanţa prejudiciului din punct de vedere chiar al victimei, în mod repetat, jurisprudenţa Înaltei Curţi statuând că cea mai în măsură a cuantifica un astfel de prejudiciu este chiar persoana în cauză, victima unui asemenea prejudiciu.
În cauza dedusă judecăţii, instanţa va avea în vedere concret trauma psihică suferită de reclamantă prin condamnarea pe nedrept a soţului ei şi faptul că lipsirea de libertate a produs consecinţe şi în planul vieţii private, cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei în despăgubirea acordată pentru a nu ajunge în situaţia îmbogăţirii fără justă cauză, însă statuând în echitate şi într-un cuantum rezonabil.
Prezenta cerere a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 221/2009, lege cu caracter reparatoriu pentru „orice persoană ce a suferit condamnări sau măsuri cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989". „După decesul acestei persoane, soţul sau descendenţii până la gradul al doilea inclusiv, pot solicita instanţei acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral (....) „ [art. 5 alin. (1) lit. a)].
Dat fiind că caracterul politic al condamnării la care a fost supus autorul reclamantei, care rezultă din însăşi actul normativ în baza căruia acesta a şi fost încarcerat, nu a mai fost necesară procedura instituită de art. 4 din acelaşi act normativ mai sus amintit, reclamanta putându-se adresa instanţei de judecată în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă, tocmai având în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute, prima instanţă de fond a apreciat că suma pretinsă de 50.000 Euro constituie o satisfacţie suficientă şi echitabilă.
Împotriva sentinţei civile nr. 130 din 25 februarie 2010, pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 5731/108/2009 a declarat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice D.G.F.P. Arad, susţinând că hotărârea de condamnare nu conţine menţiunea caracterului politic, nu s-au depus acte care să ateste că reclamanta nu a avut condiţii de continuare a studiilor şi a trecut o perioadă îndelungată de timp de la momentul la care soţul său a fost condamnat prin sentinţa nr.86 /1958 pronunţată de către Tribunalul Militar Oradea.
Prin Decizia civilă nr. 226/A din 17 iunie 2010, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul şi a obligat pe apelant să plătească intimatei-reclamante suma de 5.950 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că în mod corect tribunalul a apreciat că reclamanta, în calitate de soţie supravieţuitoare a suferit un prejudiciu pe perioada detenţiei fostului său soţ, detenţie cu caracter politic, prejudiciul constând în lipsa de afecţiune şi marginalizare psiho-socială, decurgând din condamnarea politică a soţului său.
Criteriile de individualizare a prejudiciului au fost corect stabilite de către prima instanţă şi detaliate la fila 51 dosar, ele justificând suma acordată cu titlu de despăgubire de 50.000 Euro.
Împotriva menţionatei decizii a formulat şi motivat recurs, în termen legal, apelantul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Arad pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestora s-a arătat că instanţa de apel şi cea de fond au reţinut doar trunchiat apărările făcute de către Ministerul Finanţelor Publice ceea ce a dus la o soluţie neîntemeiată.
A fost reiterată excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu de a formula prezenta acţiune a lui Z.M.
În fapt, Z.M., născută H., a fost căsătorită cu S.P., conform certificatului de căsătorie anexat, după care solicită despăgubiri morale. Aşa se explică faptul că reclamanta-intimată nu a beneficiat de prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 şi de celelalte facilităţi prevăzute de legislaţia în vigoare.
Conform art. 37 C. fam., căsătoria acestora a încetat prin moartea soţului S.P. Reclamanta s-a recăsătorit cu Z.I., nefiind depus la dosar certificatul de căsătorie pentru a cunoaşte data căsătoriei.
Reclamanta a formulat personal acţiune pe care a şi semnat-o, deşi la dosarul cauzei se află Decizia nr. 110 din 05 mai 2006 a primarului comunei Gurahonţ de instituire a curatelei pe motiv de boală Parkinson, curator fiind actualul soţ, acesta având dreptul de a semna conform art. 152 C. fam.
Având în vedere dispoziţia nr. 110 din 05 mai 2006 a primarului comunei Gurahont, la art. 2 se prevede că se numeşte curator al reclamantei Z.I., născut la 09 decembrie 1929, care are obligaţia să-i reprezinte interesele în faţa autorităţilor pentru a-i obţine drepturile ce i se cuvin în calitate de persoană cu handicap şi să-i administreze bunurile pe baza împuternicirii autorităţii tutelare, pentru care urmează să dea toate socotelile.
Instanţa de apel consideră că acest tip de condamnare la care a fost supus soţul decedat al reclamantei prin sentinţa penală nr. 86 din 09 aprilie 1958 pronunţată de Tribunalul Militar Oradea în dosar nr. 67/1958, se încadrează în categoria condamnărilor de drept cu caracter politic potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Recurentul consideră că este necesar ca pe hotărârea de condamnare a reclamantului, respectiv sentinţa nr. 86 din 09 aprilie 1958, pronunţată de Tribunalul Militar Oradea în dosar nr. 67/1958, să fie trecută menţiunea «caracterului politic», obligaţie instituită de dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 221/2009.
Instanţa de apel face o confuzie între faptele care constituie de drept condamnare cu caracter politic exemplificate la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 şi incidenţa dispoziţiilor art. 6 din acelaşi act normativ, prima dispoziţie exemplificând cazurile care constituie de drept condamnare cu caracter politic pentru anumite fapte, iar cea de-a doua menţiunea ce trebuie înscrisă pe hotărârea de condamnare, fiind astfel două noţiuni distincte.
Mai mult, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009, instanţa avea obligaţia să dispună reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, în cauză fiind incidente şi dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009.
Deşi instanţa de apel a apreciat suma de 50.000 Euro cu titlu de despăgubiri acordată reclamantei-intimate ca fiind o reparaţie rezonabilă, recurentul apreciază că s-a creat o îmbogăţire nejustificată a reclamantei - intimate având în vedere că despăgubirile ar trebui să se raporteze şi la valoarea salariului minim pe economie şi la criza economică existentă în prezent, cu atât mai mult cu cât prin art. 5 alin. (1)1 din OUG nr. 62/2010 au fost stabilite criterii de acordare a acestor despăgubiri precum: durata pedepsei privative de libertate, perioada de timp scursă de la condamnare şi consecinţele negative produse în plan fizic, psihic şi social, precum şi măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului - lege nr. 118/1990, al OUG nr. 214/1999.
Având în vedere prevederile legale mai sus menţionate, despăgubirile ar trebui acordate în limitele stabilite de prevederile legale, respectiv art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990 potrivit cărora se acordă o indemnizaţie întru-un anumit cuantum, dar avându-se în vedere anii de detenţie.
Prin urmare, recunoaşterea prin lege a unei astfel de despăgubiri şi dificultatea de evaluare, ori de câte ori este vorba de suferinţe de ordin moral, nu trebuie însă interpretată în sensul obţinerii unor sume exorbitante.
Instanţa de apel, cât şi prima instanţă de fond nu au cercetat în concret situaţia de fapt a reclamantei-intimate pentru a putea cuantifica despăgubirile morale, o cercetare amănunţită asupra stării de fapt şi nu una pur formală şi superficială, nefiind depuse probele suficiente şi relevante pentru a stabili cât mai corect starea de fapt, o mare parte din motivaţia instanţei este bazată pe afirmaţiile reclamantei-intimate din acţiune şi înşiruirea actelor depuse de acesta în probaţiune, fără însă ca aceste afirmaţii să fie verificate şi cercetate dacă sunt adevărate.
Nu este lipsit de relevanţă faptul că a trecut o perioadă îndelungată de timp de la data producerii prejudiciului şi până în prezent - 50 ani, astfel că nu se poate nega o atenuare semnificativă a prejudiciului moral prin trecerea timpului, însăşi înlăturarea prin lege - art. 2 din Legea nr. 221/2009 - a efectelor hotărârii judecătoreşti de condamnare cu caracter politic - constituind o satisfacţie rezonabilă.
Sub aspectul cuantumului daunelor morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudenţă constantă, statuând în echitate şi în raport de circumstanţele cauzei, adoptând o poziţie moderată prin sumele rezonabile acordate. Spre exemplu, în Cauza Konolos hotărârea din 07 februarie 2008, în care Curtea a constatat violarea art. 5 par. 1 prin arestarea nelegală, a acordat 3.000 Euro pentru «prejudiciul moral incontestabil» suferit de reclamant. În Cauza Canciovici, pentru detenţie nelegală, neaducerea în faţa unui magistrat şi interceptări telefonice nelegale, Curtea a acordat reclamantului suma de 12.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudicial moral. Şi în alte hotărâri din anul 2008 (încălcarea art. 1 par. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, art. 6 par. 1 din Convenţie), Curtea a manifestat aceeaşi moderaţie acordând sume cuprinse între 1.000-5.000 Euro pentru prejudiciul moral (Cauza Oancea - hotărârea din 29 iulie 2008, Cauza Dekany -hotărârea din 01 aprilie 2008).
Recurentul consideră că suma de 5.590 lei, acordată cu titlu de cheltuieli de judecată, este nepotrivit de mare raportat la complexitatea cauzei şi la obiectul ei.
Art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permite instanţei să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivite de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
În apreciere cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultate sau noutatea litigiului.
Partea care a pierdut procesul poate fi obligată să suporte cheltuielile ocazionate de proces, însă prin aceasta trebuie ca partea care a pierdut procesul să se afle în culpă procesuală sau, prin atitudinea sa în cursul procesului, să fi determinat aceste cheltuieli. Recurentul apreciază că aspecte privind reaua credinţă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale nu pot fi reţinute în sarcina sa, astfel încât nu putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Acordarea unui onorariu de avocat atât de mare, ţinând cont şi de faptul că acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru, nu se impune. Mai mult, trebuie avut în vedere şi faptul că acţiunea nu a fost formulată de avocat, iar în apel acesta s-a prezentat o singură dată.
În faza procesuală a recursului a fost depusă la dosar întâmpinare şi nu au fost solicitate probe noi.
Analizând recursul formulat, în raport de criticile menţionate, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu de a formula prezenta acţiune a lui Z.M., Înalta Curte o consideră ca nefondată, pornind de la constatarea că prin dispoziţia nr. 110 din 15 mai 2006 a Primarului comunei Gurahonţ s-a instituit curatela specială asupra numitei Z.M., numindu-se curator soţul acesteia, Z.I., căruia i s-a stabilit obligaţia să-i reprezinte interesele în faţa autorităţilor pentru a-i obţine drepturile ce i se cuvin în calitate de persoană cu handicap şi să-i administreze bunurile pe baza împuternicirii autorităţii tutelare, curatela urmând să înceteze de drept la data obţinerii drepturilor stabilite pentru persoana cu handicap, acest handicap constând în imposibilitatea de deplasare cauzată de boala Parkinson.
Prezenta acţiune reprezintă o acţiune în pretenţii, care, ca acţiune personală, tinde la aducerea în patrimoniu a unei sume de bani care rezultă din valorificarea dreptului reclamantei de soţie supravieţuitoare, nefiind deci un act de administrare, ci un act de dispoziţie care excede obiectului hotărârii de instituire a curatelei referitoare exclusiv la administrarea bunurilor deţinute de reclamantă şi obţinerea acelor drepturi care i se cuvin reclamantei în calitate de persoană cu handicap.
Prin urmare, curatela a fost instituită din motive care nu au în vedere lipsa de discernământ, ci imposibilitatea de deplasare, obiectul său fiind limitat la administrarea bunurilor reclamantei şi la obţinerea acelor drepturi care i se cuvin acesteia în calitate de persoană cu handicap.
În aceste condiţii, contestatoarea are calitate procesuală activă proprie, nefiind lipsită de discernământ, putând să îşi exercite personal toate drepturile care exced dispoziţiei de instituire a curatelei, inclusiv pe cel vizând obţinerea de despăgubiri ca urmare a prejudiciului moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a fostului său soţ.
În consecinţă, curatela a avut un caracter special şi limitat, astfel încât exercitarea drepturilor procesuale prin curator nu poate fi cerută şi pentru alte acte, cu privire la care reclamanta este prezumată ca având capacitate deplină de exerciţiu.
Sub aspectul împrejurărilor care motivează cererea reclamantei, Înalta Curte constată că fostul soţ al reclamantei, S.P., a fost condamnat în temeiul art. 209 al Codului penal din 1936, în vigoare la acea epocă. Această infracţiune este enumerată în art. 1 alin. (2) lit. a) al Legii nr. 221/2009 printre infracţiunile considerate ca având de drept caracter politic, ceea ce exclude aplicarea art. 4 al Legii nr. 221/2009, referitor la persoanele condamnate penal în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pentru alte fapte decât cele prevăzute la art. 1 alin. (2).
Fiind de drept o infracţiune cu caracter politic, ceea ce înseamnă recunoaşterea prin efectul legii a caracterului politic, acest caracter nu mai trebuie dovedit, astfel că sunt înlăturate şi obligaţii impuse de art. 4 şi art. 6 ale Legii nr. 221/2009 în sensul că instanţa de judecată trebuie să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare, inclusiv prin solicitarea punctului de vedere al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, respectiv de a se menţiona caracterul politic pe hotărârile judecătoreşti prin care au fost pronunţate astfel de condamnări, în cazul în care se eliberează o copie de pe acestea.
Obligaţiile reglementate în art. 4 şi art. 6 ale Legii nr. 221/2009 se impun a fi respectate numai pentru situaţiile în care caracterul politic al condamnării nu este prezumat în temeiul legii, ci trebuie dovedit.
Reclamanta invocă în cauză prejudicial personal pe care l-a suferit ca urmare a condamnării şi decesului soţului său, motiv pentru care nu este aplicabil în cauză art. 4 alin. (2) al Legii nr. 221/2009 care vizează o altă situaţie, aceea a persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri administrative, definite ca măsuri luate de organele fostei miliţii sau securităţi, având ca obiect dislocarea şi stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unităţi şi colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu.
Sunt însă fondate criticile recurentului privind acordarea unei sume prea mari cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale suferite.
Deşi nu pot fi aplicabile prevederile OUG nr. 62 din 30 iunie 2010, deoarece Decizia recurată a fost pronunţată la 17 iunie 2010, anterior acestei modificări legislative, iar în recurs se verifică aspectele de legalitate care vizează numai dispoziţiile legale în vigoare la data pronunţării deciziei recurate, vor fi avute în vedere anumite criterii în raport de care suma acordată poate fi apreciată drept o îmbogăţire fără justă cauză, fiind acordată cu încălcarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii.
Din situaţia de fapt, pe deplin stabilită, rezultă că reclamanta a fost soţia lui S.P., care a fost condamnat politic la 5 ani închisoare şi a decedat în penitenciar la 8 luni de la încarcerare, la data de 28 octombrie 1958, fiindu-i sechestrată averea, reclamanta recăsătorindu-se la scurt timp după deces, în anul 1959, astfel cum a precizat soţul său în instanţă la termenul din 13 aprilie 2011.
Înalta Curte observă că despăgubirile morale acordate pentru prejudiciul suferit ca urmare a acestor împrejurări a fost cuantificat fără a avea în vedere criterii precum cele privind durata efectivă a pedepsei executate, impactul emoţional produs asupra reclamantei, prin suferinţa la care era supus soţul său şi lipsa de sprijin material şi moral din partea acestuia, expunerea sa oprobriului public ca urmare a condamnării penale suferite de soţul său, timpul scurs de la momentul condamnării până la cel al stabilirii prejudiciului, consecinţe care trebuie apreciate în concret.
Înalta Curte constată că reclamanta a suferit un prejudiciu indiscutabil prin condamnarea soţului său iar, ulterior, prin decesul acestuia, prin confiscarea averii, cât şi prin faptul că nu a beneficiat de alte măsuri reparatorii, ceea ce o îndreptăţeşte la o despăgubire morală în cuantum de 20.000 Euro.
Reducerea cuantumului despăgubirilor acordate în apel este justificată de faptul că asupra reclamantei consecinţele condamnării şi decesului soţului său au fost ameliorate prin refacerea vieţii de familie în anul 1959, la un an de la decesul soţului, ceea ce este de natură să estompeze semnificativ repercusiunile negative în principal în plan material, dar şi în plan emoţional.
De asemenea, la cuantificarea despăgubirilor morale se are în vedere practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, au în vedere respectarea principiilor echităţii şi proporţionalităţii, astfel încât prejudiciul moral să aibă o acoperire rezonabilă, fără însă a se crea o îmbogăţire fără justă cauză.
Criticile recurentului referitoare la greşita obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel sunt nefondate, căci art. 274 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 298 C. proc. civ., obligă partea care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată, astfel încât respingerea apelului declarat de pârât duce în mod obligatoriu la obligarea sa de a suporta cheltuielile de judecată pe care reclamanta le solicită şi a dovedit că le-a plătit.
În ceea ce priveşte posibilitatea acordată instanţei de art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de a micşora cuantumul acestor cheltuieli de judecată, Înalta Curte apreciază că acestea nu sunt prea mari în raport de valoarea pricinii, cât şi de munca îndeplinită de avocat care a formulat o amplă întâmpinare şi a fost prezent în instanţă, chiar dacă apelul a fost soluţionat la primul termen acordat.
Astfel fiind, Înalta Curte constată că este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte celălalt motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acesta a fost invocat numai formal, fără a fi aduse critici care vizează schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care nu există un act juridic dedus judecăţii, reclamanta întemeindu-şi cererea pe un drept reglementat în cuprinsul Legii nr. 221/2009, iar nu în cuprinsul unui act juridic.
De asemenea, critica potrivit cu care, nefiind depuse probele suficiente şi relevante pentru a stabili cât mai corect starea de fapt, o mare parte din motivaţia instanţei de apel ar fi bazată pe afirmaţiile reclamantei-intimate din acţiune şi înşiruirea actelor depuse de acesta în probaţiune, fără însă ca aceste afirmaţii să fie verificate şi cercetate dacă sunt adevărate, nu poate determina admiterea recursului câtă vreme recurentul invocă lipsa de motivare, referindu-se la o motivare neverificată, care ar fi bazată numai pe afirmaţiile reclamantei-intimate din acţiune şi înşiruirea actelor depuse de acesta în probaţiune.
Recurentul recunoaşte astfel că motivarea s-a bazat pe înscrisuri, deşi invocă o neverificare a afirmaţiilor reclamantei în raport de probele administrate, şi este nemulţumit de modul în care au fost apreciate probele, aspect care nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului odată cu abrogarea art. 304 pct. 11 C. proc. civ.
În consecinţă, Înalta Curte consideră că nu este incident în cauză motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Pentru argumentele expuse care reţin incidenţa motivului de recurs prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi admis recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Arad.
Se va modifica Decizia, în sensul că se va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 130 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, pe care o va schimba în parte.
Urmează a se stabili cuantumul despăgubirilor morale la suma de 20.000 Euro, păstrându-se restul dispoziţiilor sentinţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia generală a finanţelor publice Arad împotriva deciziei nr. 226/A din 17 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică Decizia recurată în sensul că admite apelul declarat de pârât împotriva sentinţei nr. 130 din 25 februarie 2010 a Tribunalului Arad, secţia civilă, pe care o schimbă în parte.
Stabileşte cuantumul despăgubirilor morale la suma de 20.000 Euro.
Păstrează restul dispoziţiilor sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3376/2011. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3348/2011. Civil. Despăgubiri Legea... → |
|---|
