ICCJ. Decizia nr. 3298/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3298/2011
Dosar nr. 1338/46/2009
Şedinţa publică din 08 aprilie 2011
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 24/A din 24 februarie 2010 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de intervenienţii V.M. şi V.C. împotriva sentinţei civile nr. 699 din 28 septembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, în Dosarul nr. 3768/90/2005 în contradictoriu cu intimata-reclamanta P.E. şi intimaţii-pârâţii Primăria Comunei M. şi Primarul Comunei M.
A schimbat în parte sentinţa în sensul că a înlăturat restituirea în natură a casei şi a terenului de 867 m.p. şi a constatat dreptul la despăgubiri al reclamantei în condiţiile legii speciale pentru aceste imobile.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi a obligat pe intimata-reclamantă P.E. să plătească apelanţilor-intervenienţi V.M. şi V.C. suma de 500 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a avut în vedere următoarele considerente:
Cu notificarea din 23 iulie 2001, notificatoarea P.E., în calitate de legatar cu titlu universal a defunctei B.M., a solicitat Primarului Comunei M. să îi restituie în natură o suprafaţă totală de 85.533 m.p. teren (dispusă în 14 trupuri de teren situate pe raza localităţii), precum şi o construcţie existentă şi terenul în suprafaţă de 1.780 m.p. pe care este edificată, situate în pct. „A", susţinând că au fost preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, fără plata unei despăgubiri, invocând drept temei dispoziţiile art. 2 lit. b) şi art. 4, 9 şi 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin dispoziţia din 7 iulie 2005, Primarul Comunei M. a respins cererea de restituire în natură a construcţiei - casă de locuit, cu motivarea că aceasta a fost casată conform deciziei nr. 11 din 4 mai 1987 (art. 1), a terenului în suprafaţă de 5.820 m.p., întrucât aparţine domeniului public al localităţii, fiind afectat desfăşurării activităţii unui târg săptămânal (art. 2), a terenului în suprafaţă de 1.780 m.p., întrucât a făcut obiectul de reglementare al legilor funciare, fiind emis titlu de proprietate numitului V.M. (art. 3) şi a stabilit că notificatoarea este îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele imposibil de restituit în natură, până la concurenţa sumei de 30.000 RON, pentru construcţii şi de 20.000 RON pentru terenul de 5.820 m.p. (art. 4).
Prin contestaţia înregistrată la data de 20 iulie 2005, reclamanta P.E. a cerut anularea dispoziţiilor art. 1, 2 şi 3 din dispoziţia menţionată şi obligarea pârâtului să îi restituie în natură construcţia - casă de locuit şi terenul aferent acesteia, precum şi suprafaţa de 5.820 m.p. teren.
Prin sentinţa civilă nr. 699 din 28 septembrie 2006, Tribunalul Vâlcea a admis în parte contestaţia şi a anulat în parte dispoziţia, în sensul că a dispus restituirea în natură a imobilelor casă de locuit şi teren aferent acesteia în suprafaţă de 1.226,70 m.p. şi a menţinut dispoziţia de respingere a cererii de restituire a terenului în suprafaţă de 5.800 m.p.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă cererea de intervenţie formulată de intervenienţii V.M. şi V.C.
În motivarea sentinţei s-au reţinut următoarele:
Reclamanta a probat că este succesoarea cu titlu universal a autoarei B.M., precum şi faptul că autoarea sa a avut în proprietate imobilele pentru care a formulat notificare, imobile ce au fost preluate în anul 1949 prin expropriere, în temeiul Deciziei nr. 83/1949.
Instanţa a reţinut că se impune, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, restituirea construcţiei - casă de locuit întrucât aceasta există şi în prezent, nefiind demolată.
S-a mai reţinut că nu constituie un impediment la restituire împrejurarea că această construcţie apare în evidenţele Primăriei Comunei M. numai până în anul 1987, când a fost casată, întrucât potrivit probatoriului administrat rezultă că autorul intervenienţilor, S.P., care a fost chiriaş în această clădire, a cumpărat şi plătit în anul 1987 doar materialele de construcţie care urmau să rezulte din demolarea clădirii şi nu însăşi clădirea, caz în care nu pot pretinde un drept de proprietate asupra acesteia. Această concluzie se impune chiar dacă în anul 1989 intervenienţii au obţinut o autorizaţie de construcţie şi reparaţie a locuinţei, adăugirea unei camere de locuit, tencuieli, văruieli, vopsitorie.
Cu privire la terenul aferent casei care, conform expertizei măsoară 1.226,70 m.p., tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 2 raportat la art. 11 din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că este irelevantă reconstituirea dreptului de proprietate pentru parte de teren (867 m.p.) în baza art. 23 din Legea nr. 18/1991 în favoarea intervenienţilor, întrucât aceştia nu erau, pentru considerentele arătate, proprietarii construcţiei şi ca atare nu erau îndreptăţiţi la restituire.
În privinţa terenului de 5.820 m.p. însă, tribunalul a reţinut situaţia de excepţie prevăzută de art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât pentru acest teren reclamanta a formulat cerere de reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, cerere admisă prin hotărârea din 15 august 2002 a Comisiei Judeţene de fond funciar.
Prin Decizia nr. 21/A din 22 ianuarie 2007, Curtea de Apel Piteşti a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de către intervenienţii V.M. şi V.C., precum şi apelul declarat de către aceştia împotriva sentinţei primei instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că intervenienţii nu au dobândit un drept de proprietate valabil cu privire la construcţiile în litigiu, pe care recunosc că le-au preluat fără a le demola şi nici asupra terenului aferent acestora, întrucât l-au dobândit de la un neproprietar.
S-a mai reţinut că atâta timp cât autorul intervenienţilor a deţinut imobilul cu chirie, în mod nelegal s-a reconstituit în favoarea intervenientului V.M. dreptul de proprietate pentru terenul aferent construcţiilor, deoarece nu puteau beneficia de prevederile art. 23 din Legea nr. 18/1991.
Prin Decizia civilă nr. 4688 din 8 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de intervenienţi, a casat Decizia menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei, instanţa a reţinut că aspectele de fapt ale pricinii nu au fost pe deplin stabilite şi ca atare, nu au fost avute în vedere la pronunţarea hotărârii.
Astfel, instanţa de recurs a statuat că, prin dispoziţia contestată s-a respins cererea de restituire a terenului de 1.780 m.p., cu motivarea că pentru acesta s-a emis titlu de proprietate familiei V.M., iar casa figurează ca fiind casată prin Decizia nr. 11 din 4 mai 1987 în baza Decretului nr. 425/1986.
Referitor la acest imobil, instanţa a reţinut că, în recurs, intervenienţii au depus un înscris nou, intitulat „act de dare cu plată a locului de casă", pentru o suprafaţă de 1.250 m.p. pe care autorul lor a dobândit-o ca „loc de casă" în luna iulie 1989.
Instanţa de recurs a mai statuat şi faptul că recurenţii s-au prevalat şi de titlul de proprietate nr. FF emis de Comisia Judeţeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, prin care s-a constituit intervenientului dreptul de proprietate asupra unei suprafeţe de teren de 867 m.p. din terenul în litigiu.
În condiţiile în care titlul de proprietate menţionat nu a fost desfiinţat iar instanţele nu au fost învestite cu o asemenea cerere, care trebuie judecată în contradictoriu inclusiv cu organul emitent, instanţa de recurs a statuat că nu se pot face aprecieri asupra valabilităţii acestui titlu în cadrul procesual al litigiului de faţă.
În aceste condiţii, s-a reţinut că intervenienţii justifică interes în cauză, cel puţin pentru terenul de 867 m.p., pentru care s-a emis titlu de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, teren care nu mai este deţinut în mod cert de Primăria Comunei M.
Instanţa de recurs a stabilit că situaţia de fapt nu este pe deplin stabilită în ceea ce priveşte restul de teren până la suprafaţa de 1.250 m.p., care rezultă din actul depus în dosarul de recurs, nici situaţia juridică a acestui teren după data emiterii actului de dare în plată până în prezent şi nici identitatea dintre acesta şi terenul în litigiu.
Aşa fiind, cum actul de dare în plată de care se prevalează recurenţii nu a fost cunoscut instanţei de apel, instanţa de recurs a statuat că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, ocazie cu care urmează a fi lămurită şi calitatea de persoană juridică deţinătoare a imobilului, în accepţiunea Legii nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008, Curtea de Apel Piteşti, reînvestită cu judecata cauzei, a admis apelul declarat de intervenienţi şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a restituit în natură reclamantei casa de locuit şi terenul aferent în suprafaţă de 362 m.p., astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză.
Instanţa a reţinut că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a identificat suprafaţa totală de 1.229 m.p. teren stăpânită de apelanţi şi suprafaţa de 867 m.p. teren pentru care li s-a reconstituit dreptul de proprietate în conformitate cu dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 18/1991.
Pornind de la aceste constatări de fapt, instanţa a reţinut că face obiectul situaţiei de excepţie instituită prin dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 10/2001 suprafaţa de 867 m.p. teren care este distinct de o suprafaţă de 362 m.p. teren cu construcţii care se impune a fi retrocedată reclamantei.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 6470 din 10 iunie 2009, a admis recursul declarat de intervenienţii V.M. şi V.C., a casat Decizia civilă nr. 246/A din 24 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În adoptarea acestei soluţii, instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.
Prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel nu a analizat în niciun fel apărarea formulată de intervenienţi cu privire la dobândirea de către autorul lor a unui drept de proprietate pentru suprafaţa de 1.250 m.p. teren, identificat în actul de dare în plată, drept consolidat parţial prin emiterea şi a unui titlu de proprietate, nr. FF, în procedura Legii nr. 18/1991 de către Comisia Judeţeană Vâlcea pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor.
Totodată, instanţa nu a răspuns în niciun mod criticilor formulate de intervenienţi prin apel şi care au fost reiterate în recurs, privind greşita restituire a construcţiilor - casă de locuit şi anexe gospodăreşti şi a terenului aferent acestora, care sunt în posesia lor şi pretind că sunt proprietatea acestora.
Cum instanţa de apel nu s-a conformat primei decizii de casare, în sensul că nu a procedat la stabilirea regimului juridic al terenului şi al construcţiei, care face obiectul prezentului litigiu, motivat în fapt, prin trimitere la dovezile invocate de părţile din proces şi în drept, prin trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, pe care le apreciază a fi incidente raportului juridic dedus judecăţii, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 7 şi 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., a admis recursul, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Prin Decizia recurată nr. 24 A din 24 februarie 2010, s-au reţinut în rejudecare următoarele:
Intervenienţii au arătat în motivele de apel că autorul lor a deţinut construcţiile aparţinând autoarei reclamantei, iniţial în baza unui contract de închiriere, iar ulterior, întrucât acestea datorită vechimii au fost casate, au fost cumpărate ca materiale de construcţii.
Imobilele nu au fost demolate, ci, conform autorizaţiei din 3 octombrie 1989 emisă intervenienţilor, acestea au fost refăcute.
Construcţiile în litigiu se află pe un teren de 1.250 m.p., cumpărat de autorul intervenienţilor de la fostul C.A.P. prin act de dare cu plată şi pentru o parte din acesta a fost emis titlul de proprietate nr. FF, conform Legii nr. 18/1991.
Situaţia imobilelor teren şi construcţii este lămurită de expertiza efectuată în apel cu completările ulterioare.
Instanţa de apel nu poate face aprecieri cu privire la legalitatea sau nelegalitatea titlului de proprietate ce s-a emis intervenientului, acesta fiind emis în condiţiile Legii nr. 18/1991, aşa cum s-a arătat mai sus, în baza actului de dare cu plată invocat de intervenienţi.
Conform expertizei, pe terenul de 867 m.p. cuprinşi în titlul de proprietate se află mai multe imobile printre care şi imobilul casă, iar pe terenul de 362 m.p. cuprinşi în actul de dare cu plată şi care figurează ca fiind rezervă primărie, se află tot imobile edificate de intervenienţi, terenul fiind intravilan.
În speţă, terenul este intravilan, iar reclamanta este persoană îndreptăţită conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, lege ce are un caracter de complinire în raport cu celelalte acte normative reparatorii în materie imobiliară, inclusiv din fondul funciar.
Imobilele preluate abuziv nu pot fi restituite în natură şi după cum se statuează şi în Decizia de casare nr. 6470 din 10 iunie 2009, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanta va beneficia de măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.E. criticând-o pentru următoarele motive:
1.A contestat actul de dare în plată invocat de intervenienţi.
În condiţiile în care intervenienţii au depus două variante ale actului de dare în plată, iar reclamanta a depus o altă variantă, era imperios necesar să se verifice înscrisurile pe care intervenienţii le prezintă ca bază a dreptului lor de proprietate.
A formulat plângere penală pentru fals şi uz de fals cu privire la acest înscris şi după prezentarea originalului intenţionează să folosească procedura înscrierii în fals cu privire la actul de dare în plată.
Faţă de această situaţie consideră că este necesară casarea deciziei, prezentarea originalului actului de dare în plată şi începerea procedurii verificării de scripte, conform art. 177 şi urm. C. proc. civ.
Având în vedere faptul această procedură poate presupune şi efectuarea unei expertize, probă ce nu poate fi administrată în recurs, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.
2. În ceea ce priveşte retrocedarea în natură a imobilelor revendicate, aşa cum corect a reţinut instanţa, casa nu a fost demolată, ci refăcută, lucru demonstrat de expertiza efectuată în apel.
În aceste condiţii, având în vedere faptul că în speţă este vorba despre imobilul preluat abuziv de către stat (cu îmbunătăţiri de 10% conform expertizei), că intervenienţii nu au un titlu de proprietate cu privire la casă, aceştia susţinând că au cumpărat materiale de construcţii, sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001 art. 10 alin. (1) şi art. 11 alin. (1).
Cum nu există acte de înstrăinare a casei, urmează ca aceasta să retrocedată în natură.
Instanţa nu a prezentat motivele pentru care a dispus acordarea de despăgubiri pentru casa revendicată.
3. În ceea ce priveşte terenul revendicat, intervenienţii îşi întemeiază pretenţiile de proprietate pe două înscrisuri, respectiv un titlu de proprietate eliberat conform Legii nr. 18/1991 şi actul de dare în plată.
În ceea ce priveşte titlul de proprietate, în mod corect instanţa a reţinut că nu poate verifica în acest cadru procesual legalitatea sa. De aceea, a formulat o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991 împotriva acestui titlu de proprietate.
În ceea ce priveşte actul de dare în plată, aşa cum a mai arătat, acesta nu îndeplineşte la acest moment condiţiile pentru a fi o probă pertinentă, utilă şi concludentă. Mai mult, suprafeţele de teren ce puteau fi atribuite de C.A.P. prin act de dare în plată au fost de 800 m.p., 500 m.p., respectiv 250 m.p. (în funcţie de actele normative aplicabile), nu 1.250 m.p. aşa cum prevede actul de la dosar. Aceste terenuri erau atribuite pentru construirea de locuinţe, or în cazul nostru, locuinţa deja există.
Faţă de cele arătate mai sus, rezultă că intervenienţii nu deţin un titlu de proprietate valabil nici pentru casă, nici pentru teren, situaţie în care se poate dispune retrocedarea în natură a imobilelor.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat în considerarea celor ce succed.
1.3. Suprafaţa de teren exclusă de la restituirea în natură este cea din titlul emis intervenienţilor în temeiul Legii nr. 18/1991, iar legalitatea acestuia sau a actului de dare în plată invocat de intervenienţi, aşa cum recunoaşte şi reclamanta, nu poate fi analizată în cadrul procesual al litigiului de faţă.
2. Imobilul construcţie figurează în evidenţele Primăriei ca fiind casat prin Decizia nr. 11 din 4 mai 1987, în baza Decretului nr. 425/1986.
Cum a reţinut şi instanţa de apel, imobilul nu a fost demolat efectiv, însă s-a procedat la vânzarea către intervenienţii-intimaţi ca materiale care ar fi rezultat din demolare, ulterior fiind refăcut.
Dată fiind această particularitate a speţei, trebuie să se ţină cont de faptul că deşi în fapt construcţia nu a fost demolată, materialele care puteau fi refolosite au fost vândute, ceea ce echivalează, în alţi termeni, tot cu o desfiinţare a construcţiei. Situaţia imobilului este similară cu cea în care s-ar fi procedat efectiv la demolare şi s-ar fi vândut materialele rezultate din această operaţiune.
Date fiind aceste elemente particulare ale cauzei, imobilul construcţie ce a aparţinut autorului reclamantei are un regim similar celui al unui imobil demolat şi nu se mai pune problema astfel a restituirii către reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001.
În egală măsură nu i se poate contesta acesteia dreptul la măsuri reparatorii pentru construcţia ce a aparţinut autorului său; însă, nefiind posibilă restituirea în natură, reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent, în condiţiile legii speciale, respectiv titlul VII din Legea nr. 247/2005 dreptul la măsuri reparatorii cu privire la construcţie nu a fost contestat de altfel prin dispoziţia contestată, discutată fiind numai modalitatea de reparaţie.
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii în echivalent.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul P.E. împotriva deciziei nr. 24 A din 24 februarie 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3301/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3297/2011. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
